Alexandr Soljenitin

*Lenin. Ed. Cât., voi. 45, p. 190.

Extensiunea consta în faptul că se atribuia scopul contrarevoluţionar (anchetatorul ştia mai bine ce se petrece în conştiinţa criminalului!), iar orice greşeală omenească, orice nebăgare de seamă, orice eşec în activitate, în producţie, erau considerate diversiune.

Însă niciunul dintre paragrafele articolului 58 nu a fost interpretat atât de larg şi cu o conştiinţă revoluţionară atât de înflăcărată precum paragraful al Zecelea. El suna aşa: „Propaganda sau agitaţia, care conţin apeluri pentru răsturnarea, subminarea ori slăbirea Puterii Sovietice… Precum şi răspândirea ori producerea, ori păstrarea literaturii cu conţinut identic”, în timp de pace acest punct stipula doar pedeapsa minimă (nu mai puţin! Nu prea blând!), iar cea maximă nu avea limită!

Acesta era curajul Marii Puteri în faţa cuvântului supuşilor ei.; îl. Extinderile faimoase ale acestui paragraf faimos au fost:

— Prin „agitaţia care conţine un apel” se putea înţelege o discuţie amicală (sau conjugală) între patru ochi, ori o scrisoare particulară; iar apelul putea fi un sfat personal. (Noi deducem: „se putea, putea fi” din faptul că tocmai aşa a fost.)

— „subminarea şi slăbirea” puterii era orice idee care nu coincidea ori nu se ridica la aceeaşi intensitate cu ideile din ziarul zilei. Căci slăbeşte tot ce nu întăreşte! Căci subminează tot ce nu coincide pe deplin!

Şi cel care astăzi nu cântă cu noi, Acela-i contra noastră!

(Maiakovski)

— Prin „producerea literaturii” se înţelegea orice scriere într-un singur exemplar a unei epistole, a unor note, a unui jurnal intim.

Interpretat atât de fericit, oare ce idee, gândită, rostită ori scrisă, nu putea să fie cuprinsă în Paragraful al Zecelea?

Paragraful al unsprezecelea era de un gen special: el nu avea un conţinut de-sine-stătător, ci era un adaos agravant la oricare dintre cele precedente, dacă fapta era pregătită în mod organizat ori criminalii formau o organizaţie.

În realitate, acest paragraf era interpretat atât de larg, încât nu mai era nevoie de nici o organizaţie. Această aplicare elegantă a paragrafului am încercat-o chiar pe pielea mea. Eram doi care făceam schimb de idei în secret, adică eram embrioane de organizaţie, adică o organizaţie!

Paragraful al doisprezecelea privea cel mai mult conştiinţa cetăţenilor: era paragraful referitor la nedenunţare în oricare dintre actele enumerate. Şi pentru păcatul greu al nedenunţării pedeapsa nu avea limită superioară!

Acest paragraf beneficia de o interpretare atât de atotcuprinzătoare, încât nu mai necesita o extindere ulterioară. Ai ştiut şi nu ai spus, este ca şi cum ai fi făcut-o tu însuţi!

Paragraful al treisprezecelea, după cât se pare – de mult fără obiect, se referea la serviciul în poliţia secretă din Rusia ţaristă. (Serviciul analog de mai târziu, dimpotrivă, era considerat drept faptă de vitejie, patriotică.)

Există temeluri psihologice de a -l suspecta pe I. Stalin că era pasibil de judecată în virtutea acestui paragraf din articolul 58. Nu toate documentele referitoare la acest gen de serviciu au supravieţuit lui februarie 1917 şi au devenit cunoscute publicului larg. Graba cu care au fost arse arhivele poliţiei în primele zile ale revoluţiei din februarie aduce cu elanul general al unor revoluţionari interesaţi. De fapt, de ce, în momentul biruinţei, să arzi arhivele, atât de interesante ale inamicului?

Paragraful al paisprezecelea pedepsea „neexecutarea conştientă a anumitor obligaţii sau îndeplinirea lor intenţionat neglijentă”. Fireşte, pedepsea până la moartea prin împuşcare. Pe scurt, asta se numea „sabotaj” sau „contrarevoluţie economică”, şi să separe intenţia de nonintenţie era în stare doar anchetatorul penal, ajutat de conştiinţa lui revoluţionară. Acest paragraf era aplicat ţăranilor care nu-şi predau cotele obligatorii. Acest paragraf era aplicat colhoznicilor care nu acumulau numărul necesar de zile-muncă. Deţinuţilor din lagăre care nu-şi îndeplineau norma. Şi prin ricoşeu, după război, au început să acorde acest paragraf hoţilor pentru evadare din lagăr, adică, într-o interpretare largă, văzând în fuga hoţului nu avântul spre dulcea libertate, ci subminarea sistemului lagărelor.

Acesta a fost ultimul dintre elementele componente ale evantaiului articolului 58, evantai care acoperea întreaga existenţă umană.

Acum, că am isprăvit prezentarea marelui Articol, mai departe o să ne mirăm mai puţin. Unde există lege, există şi crimă.

Oţelul de Damasc al articolului 58, încercat în anul 1927, imediat după forjare, udat în toate valurile deceniului următor, a fost aplicat în toată amploarea lui în atacul pe care Legea l-a pornit împotriva Poporului în anii 1936-1938.

Trebuie să spunem că operaţia anului 1937 nu a fost stihinică, ci a fost planificată, că în prima jumătate a acestui an multe închisori din uniune au fost reutilate: din celule au fost scoase paturile de o persoană şi s-au construit pricluri de un etaj ori de două. (Cum nu întâmplător şi Casa cea Mare79 din Leningrad a fost isprăvită în 1934, exact în preajma asasinării lui Kirov.) Bătrânii deţinuţi îşi amintesc că prima lovitură ar fi fost concentrată aproape într-o singură noapte de august în toată ţara (însă, cunoscând neîndemânarea noastră, nu prea îmi vine să cred). Iar toamna, când, cu prilejul celei de a douăzecea aniversări a lui Octombrie, se aştepta cu încredere o mare amnistie generală, glumeţul Stalin a adăugat la codul penal noi termene de pedeapsă, necunoscute până atunci: cinsprezece, douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani.

Nu e nevoie să repetăm aici ceea ce s-a scris din abundenţă despre anul 1937 şi se va mai repeta de nenumărate ori: că s-a dat o lovitură zdrobitoare vârfurilor conducătoare ale partidului, ale administraţiei sovietice, ale conducerii militare şi chiar ale GPU-NKVD. Este puţin probabil că în vreo regiune primul secretar al comitetului regional ori preşedintele comitetului executiv regional să fi fost menţinuţi în funcţie, Stalin şi-a ales alţii mai convenabili.

Astăzi, asistând la revoluţia culturală chineză (aflată şi ea la şaptesprezece ani după victorie), putem să presupunem, cu o mare probabilitate, că aici există o legitate istorică. Şi Stalin însuşi începe să ne pară doar o forţă istorică oarbă şi superficială.

Olga Ceavceavadze povesteşte cum a fost la Tbilisi: în 1938 au fost arestaţi preşedintele comitetului executiv orăşenesc, vicepreşedintele, toţi şefii de secţie şi adjuncţii lor (unsprezece), toţi contabilii şefi şi toţi economiştii şefi. Au fost numiţi alţii. Au. Trecut două luni. Şi iată că din nou sunt arestaţi: preşedintele, vicepreşedintele, toţi şefii de secţie (unsprezece), toţi contabilii şefi, toţi economiştii şefi. Au rămas în libertate contabilii de rând, dactilografele, femeile de serviciu, curierii…

În ceea ce priveşte arestarea membrilor de rând ai partidului, exista pesemne un motiv secret, nemenţionat direct nicăieri în procesele-verbale: să fie arestaţi cu precădere membrii de partid cu stagiu înainte de anul 1924. Această indicaţie s-a aplicat în mod deosebit de riguros la Leningrad, pentru că tocmai cei de acolo au semnat toţi „platforma” Noii opoziţii^. (Şi cum ar fi putut să nu semneze? Cum ar fi putut să nu aibă încredere în comitetul gubernial din Leningrad?)

Iată cum se petreceau lucrurile. Să privim un mic tablou din acei ani. O conferinţă raională de partid (în regiunea Moscova). Este condusă de noul secretar al comitetului raional, instalat în locul celui vechi, arestat. La sfârşitul conferinţei este adoptată o telegramă prin care se exprima devotamentul pentru tovarăşul Stalin. Fireşte, toţi se ridică în picioare (la fel cum săreau în sus şi în cursul conferinţei de câte ori era pomenit numele lui), în micuţa sală izbucnesc „aplauze furtunoase, care se transformă în ovaţii”. Trei minute, patru minute, cinci minute de aplauze tot furtunoase şi care se transformau mereu în ovaţii, însă au început să doară palmele. Au început să amorţească braţele ridicate. Oamenii în vârstă încep să se sufoce. Totul devine nesuferit de stupid chiar şi pentru cei care sincer îl adoră pe Stalin. Totuşi: cine va fi cel dinţii care se va opri? Asta putea s-o facă secretarul comitetului raional, Care stătea la tribună şi tocmai citise telegrama cu pricina. Dar el este nou, el este în locul celui întemniţat, el însuşi se teme! Căci aici, în sală, se află şi aplaudă agenţii NKVD, ei vor nota cine va înceta primul!… Şi aplauzele, în mica sală obscură, fără ca marele conducător să ştie, continuă şase minute! Şapte minute! Opt minute!… Toţi sunt morţi! Sunt^ pierduţi! Nu pot să se mai oprească până ce nu vor cădea loviţi de infarct! În fundul sălii, la înghesuială se mai poate trişa un pic, se poate bate mai rar, mai încet, nu atât de frenetic, dar în prezidiu, în văzul tuturor? Directorul fabricii de hârtie din localitate, un om puternic şi independent stă în prezidiu şi, înţelcgând toată această situaţie falsă şi fără ieşire, aplaudă! Minutul al nouălea. Al zecelea! Priveşte melancolic spre secretarul comitetului raional, însă acela nu îndrăzneşte să se oprească. Este o nebunie! Nebunie generală! Uitându-se unul la celălalt fără prea mare speranţă, dar cu chipurile pline de entuziasm, conducătorii raionului vor aplauda până ce vor cădea, până ce vor fi scoşi pe targa! Însă chiar şi atunci cei rămaşi nu vor tresări!… Şi directorul fabricii de hârtie, în minutul al unsprezecelea, adoptând un aer preocupat se lasă pe scaunul său din prczjdu. O, minune! Unde a dispărut acel entuziasm general, impetuos şi nedescris? Toţi deodată, la aceeaşi bătaie din palme, se opresc şi se aşază pe scaune. Sunt salvaţi! Iată că s-a găsit, până la urmă, unul mai breaz!

Ca să vedeţi totuşi cum sunt recunoscuţi oamenii cu spirit independent! Şi tot aşa sunt scoşi din circulaţie, în aceeaşi noapte, directorul fabricii este arestat. S-a pricopsit foarte lesne cu zece ani, dar pentru cu totul alte motive, însă după ce şi-a pus semnătura pe 206 (procesul-verbal final al anchetei81), anchetatorul îi aduce aminte:

— Şi să nu te mai opreşti niciodată primul din aplaudat!

(Dar ce să facem? Cum să ne oprim…?)

Remarcaţi – este selecţia după Darwin. Şi tocmai aceasta constituie epuizarea prin prostie.

Însă astăzi se creează un nou mit. Orice povestire tipărită, orice amintire tipărită despre anul 1937 este negreşit o povestire despre tragedia comuniştilor conducători. Şi iată că ne-au convins, şi noi, fără să vrem, ne lăsam prinşi, că anul întemniţărilor 1937-1938 s-a redus numai la arestarea comuniştilor de vază şi atât. Însă din milioanele arestate atunci, gradele superioare de partid şi de stat nu puteau alcătui mai mult de zece la sută. Chiar la cozile formate la porţile închisorilor din Leningrad cu nădejdea de a transmite un pachet stăteau în majoritate femei simple, cum ar fi lăptăresele.

Din datele statistice indirecte se poate trage următoarea concluzie confirmată apoi de declaraţiile martorilor: coloniile speciale ale „deschiaburiţilor” care nu au pierit au fost transferate în Arhipelag, ori mutate în lagăre, ori încercuite pe loc într-o zonă de lagăr. Astfel marele val 1929 s-a vărsat în valul 1937, mărindu -l cu alte milioane.

Componenţa celor ridicaţi în 1937-1938 şi aduşi mai mult morţi decât vii în Arhipelag este atât de pestriţă, atât de bizară, încât şi-ar fi bătut capul multă vreme cel care ar fi vrut să evidenţieze nişte legităţi. (Cu atât mai mult, ele n-ar fi fost înţelese de contemporani.)

Adevărata lege de întemniţare din acei ani era indicarea cifrei, dispoziţia de livrare, repartiţia. Fiecare oraş, raion, fiecare unitate militară primea o cifră de control şi trebuia s-o realizeze în termen. Restul depindea de abilitatea agenţilor securităţii.

Fostul cekist Alexandr Kalganov îşi aminteşte că la Taşkent a sosit telegrama: „Trimiteţi două sute”. Or, ei numai ce făcuseră curăţenie şi „nu prea mai aveau pe cine” să ia. E drept, de prin raioane le-au fost aduşi cincizeci. O idee! Deţinuţii de drept comun, arestaţi de miliţie, să fie recalificaţi în virtutea articolului 58! Zis şi făcut. Dar cifra de control tot nu s-a realizat Un raport de la miliţie: ce-i de făcut? Ţiganii şi-au instalat şatra într-una dintre pieţele oraşului. O idee! I-au înconjurat, şi toţi bărbaţii de la şaptesprezece la şaizeci de ani au fost adunaţi sub eticheta articolului Cincizeci şi Opt! Şi planul a fost îndpelinit!

Au fost însă şi cazuri precum cel care urmează. Cekiştii din Osetia (povesteşte şeful miliţiei – Zabolovski) au primit dispoziţia să împuşte cinci sute de oameni din toată republica. Ei au cerut o majorare, şi li s-a mai aprobat încă două sute cincizeci.

Aceste^ telegrame, superficial cifrate, se transmiteau prin telecomunicaţiile obişnuite, în Temriuk, telegrafista, în sfânta ei naivitate, a transmis la centrala telefonică a NKVD-ului: mâine, să fie expediate la Krasnodar două sute patruzeci de lăzi cu săpun. Dimineaţa ea a aflat de arestarea masivă şi de expediere şi a ghicit! Şi i-a povestit unei prietene ce fel de telegramă a transmis. A fost arestată numaidecât

(Oare să fi fost întâmplătoare cifrarea omului cu lada de săpuni Ori, cunoscând cum se prepară săpunul.)

Desigur, nişte legităţi particulare pot fi înţelese. Sunt aruncaţi în închisoare:

— Cei mai buni spioni ai noştri din străinătate. (Cel mai adesea aceştia sunt membri ai Kominternului ori cekişti dintre cei mai sinceri, printre ei multe femei fermecătoare. Sunt chemaţi în ţară, la frontieră sunt arestaţi, apoi confruntaţi cu fostul lor şef de la Komintern, de pildă cu Mirov-Korona. Acela confirmă că el însuşi a lucrat pentru nu ştiu care serviciu de spionaj şi, prin urmare, subordonaţii lui – în mod automat, şi cu cât sunt mai cinstiţi, cu atât sunt mai periculoşi.)

— Kavejediştii. (Funcţionarii sovietici de la KVJD sunt toţi, fără excepţie, inclusiv soţiile, copiii şi bunicile, spioni japonezi, însă trebuie să recunoaştem că aceştia au fost băgaţi la închisoare şi cu vreo câţiva ani înainte.);

— Coreenii din Extremul Orient (deportaţi în Kazahstan), prima încercare de arestare bazată pe criteriul etnic;

— Estonienii din Leningrad (toţi sunt arestaţi doar după numele de familie, ca spioni ai estonienilor albi);

— Toţi puşcaşii letoni din gardă şi letonii cekişti, da, letonii, mamoşii Revoluţiei, care până de curând au constituit scheletul şi mândria CEKA! Şi chiar acei comunişti din Letonia burgheză, care au fost schimbaţi în 1921, fiind astfel eliberaţi de groaznicele condamnări letone la doi şi trei ani. (La Leningrad se închid: secţia letonă de la Institutul Herzen; casa de cultură a letonilor; clubul eston; şcoala medie tehnică letonă; ziarele leton şi eston.) într-o zarvă generală i-a sfârşit Marea Pasienţă, îi mai greblează pe cei care nu au fost prinşi. Nu mai au de ce să se ascundă, e timpul să pună capăt acestui joc. Acum, socialiştii sunt întemniţaţi toţi, fără excepţie, după locul de Exil (de pildă Ufa, Saratov), sunt judecaţi toţi la un loc şi mânaţi, turme întregi, spre abatoarele Arhipelagului.

În valurile precedente, intelectualitatea nu a fost uitată. Nu este uitată nici acum. Este suficient denunţul unui student (alăturarea acestor cuvinte nu mai sună deloc bizar), că lectorul lor de la institut citează mai mult din Lenin şi Marx, iar pe Stalin nu -l citează, şi lectorul nu mai apare la cursul următor. Dar dacă el nu citează în general?… Sunt arestaţi toţi orientaliştii din Leningrad – generaţia de mijloc şi cea tânără. Este arestat tot personalul de la Institutul Nordului (în afara colaboratorilor secreţi). Nu se dădeau în lături nici de la profesorii de şcoală. La Sverdlovsk este confecţionat cazul celor treizeci de profesori de şcoală medie, în frunte cu Perei, şeful secţiei regionale a învăţământului public, cărora li se aduce una dintre cele mai cumplite acuzaţii: au organizat în şcoli serbarea pomului de iarnă pentru a incendia şcolile T Iar pe capul inginerilor (al celor din generaţia sovietică, nu al celor „burghezi”) ghioaga cade cu regularitate de pendul. Pentru că, din pricina unei dereglări în straturi, două abataje convergente nu s-au întâlnit, topograful miner Nikolai Merkurievici Mikov a primit douăzeci de ani în virtutea articolului 58-7! Şase geologi (grupul lui Kotovici), „pentru ascunderea rezervelor de cositor în subsol (!

— Adică pentru nedescoperirea lor!) în caz că vor veni nemţii” (denunţ): articolul 58-7, câte zece ani fiecare.

În urma valurilor principale gonea încă un val special: soţiile, CIS-ii (membrii de familie). Soţiile grangurilor de partid, iar în unele locuri (Leningrad) şi toţi care au primit zece ani fără drept de corespondenţă şi care nu mai sunt. De regulă, membrii de familie primeau toţi opt ani. (Totuşi ceva mai blând decât deschiaburiţii, şi copii rămâneau pe continent)

Grămezi de victime! Munţi de victime! Atacul frontal al NKVD-ului asupra oraşului: S. P. Matveeva are în acelaşi val, dar pentru motive diferite, soţul şi trei fraţi (şi trei din patru nu se vor mai întoarce niciodată);

— În sectorul unui electrician s-a rupt un cablu de înaltă tensiune: 58-7, douăzeci de ani;

— Muncitorul Novikov din Perm este acuzat că s-ar fi pregătit să arunce în aer podul peste râul Kama;

— Pe lujakov (tot la Perm) l-au arestat ziua, după soţie au venit noaptea. I-au prezentat o listă de persoane şi i-au cerut să semneze că toţi se strângeau în casa lor la adunările menşevicilor şi eserilor (bineînţeles că nu era aşa). Pentru asta i-au făgăduit s-o lase să se întoarcă la cei trei copii rămaşi acasă. A semnat, i-a nenorocit pe toţi, iar ea, bineînţeles, a rămas la închisoare;

— Nadejda ludenici a fost arestată pentru numele de familie. Este adevărat că după nouă luni au stabilit că nu este rudă cu generalul82 şi au eliberat-o (o nimica toată: în vremea asta, mama ei a murit de inimă rea;

*Cinci dintre ei, torturaţi la anchetă, au murit înainte de proces. Douăzeci şi patru au murit în lagăre. Cel de al treizecilea, Ivan Aristaulovici Punici, s-a întors, a fost reabilitat. (Dacă murea şi el, am fi omis de aici pe toţi cei treizeci, aşa cum omitem milioane.) Numeroşi „martori” la procesul lor trăiesc acum la Sverdlovsk şi prosperă: sunt activişti nomenclaturişti, beneficiari de pensii personale. Selecţia darvinistă.

— La Staraia Russa a rulat filmul Lenin în octombrie. Cineva a fost frapat de fraza: „Asta trebuie s-o ştie Palcinski!”, iar Palcinski apără Palatul de Iarnă. Daţi-mi voie, păi la noi lucrează o infirmieră Palcinskaia! Să fie arestată! Şi a fost. Într-adevăr, s-a dovedit că era soţia, care, după împuşcarea soţului, s-a ascuns în acest fund de provincie;

— Fraţii Boruşko (Pavel, Ivan şi Stepan), în 1930, au venit din Polonia, copii încă, la părinţii lor. Acum, adolescenţi fiind, sunt condamnaţi la zece ani pentru PŞ (suspect de spionaj);

— O manipulantă din Krasnodar se întorcea noaptea târziu de la depou, pe jos, şi la marginea oraşului, spre nenorocul ei, a trecut pe lângă un camion rămas în pană, în jurul căruia se agitau nişte oameni. Era plin cu cadavre: mâini şi picioare atârnau de sub prelată. I-au notat numele şi a doua zi a fost arestată. Anchetatorul a întrebat-o: ce a văzut? Ea a recunoscut cinstit (selecţia darvinistă). Propagandă antisovietică – zece ani;

— Un instalator închidea difuzorul din camera sa ori de câtc ori se transmiteau nesfârşitele scrisori adresate lui Stalin (cine le ţine minte? Se transmit ceasuri întregi. Zi de zi, asemănătoare până la tâmpenie! Probabil crainicul Levitan le ţine bine minte: le citea cu voce răsunătoare şi cu multă simţire.) Un vecin l-a denunţat (o, unde este acum acest vecin?) – SOE, element periculos din punct de vedere social, opt ani;

— Unui sobar semianalfabet îi plăcea în orele de răgaz să se semneze, Aceasta îl înălţa în ochii proprii. Şi cum nu avea hârtie curată – se semna pe ziare. Ziarul lui cu semnături pe chipul Părintelui şi învăţătorului l-au descoperit vecinii într-un săculeţ din toaleta comună. AŞA, propagandă antisovietică, zece ani.

Stalin şi sfetnicii lui apropiaţi îşi iubeau portretele, împestriţau ziarele cu ele, le multiplicau în milioane de exemplare. Muştele însă nu prea ţineau cont de sfinţenia lor şi, apoi, era păcat să nu foloseşti ziarul. Dar citi nenorociţi n-au fost condamnaţi pentru asta!

Arestările se răspândeau pe străzi şi prin case ca o epidemie. Aşa cum oamenii îşi transmit unul altuia o molimă fără să aibă habar.

— Printr-o strân-gere de mână, prin respiraţie, prin înmânarea unui lucru – tot aşa, printr-o strângere de mână, prin respiraţie, prin întâlnire pe stradă îşi transmiteau unul altuia molima arestării iminente. Căci dacă mâine ţie îţi este sortit să recunoşti că ai organizat un grup clandestin pentru a otrăvi conducta de apă a oraşului, iar astăzi cu ţi-am strâns mână pe stradă, înseamnă că şi cu sunt sortit condamnării.

Cu şapte ani mai înainte, oraşul privea cum satul era lovit de moarte şi găsea că aşa ceva este firesc. Acum satul s-ar fi putut uita cum este lovit oraşul, dar era prea ignorant pentru asta şi, apoi, el însuşi nu scăpase de lovituri:

— Inginerul hotarnic (!) Saunin a primit cincisprezece ani pentru… Epizootia vitelor (!) în raion şi recoltele proaste (!), iar conducătorii raionului au fost cu toţii împuşcaţi din aceleaşi motive);

— Un secretar de partid, care a venit pe câmp să-i dea zor cu aratul, a fost întrebat de un ţăran bătrân dacă el, secretarul, ştie că de şapte ani colhoznicii n-au primit pentru zilele-muncă nici un gram de grâu, doar paie, dar şi acelea puţine. Pentru această întrebare, bătrânul a primit AŞA, zece ani;

— Alta a fost soarta unui ţăran cu şase copii. Pentru aceste şase guri el nu-şi cruţa puterile muncind la colhoz, tot sperând să încropească ceva. Şi, într-adevăr, s-a ales cu o decoraţie. I s-a înmânat în cadru festiv, s-au rostit discursuri, în cuvântul de răspuns, înduioşat, ţăranul a spus: „Eh, dacă în locul acestei decoraţii era un pud de făină! Oare n-ar fi cu putinţă?” Toată adunarea a izbucnit în hohote de râs, iar noul purtător de ordin, cu toate cele şase guri ale sale, a fost deportat.

Ar fi oare cu putinţă să pui toate acestea cap la cap şi să explici că au condamnat nevinovaţi? Însă am uitat să spunem că însăşi noţiunea de vină a fost suprimată încă de revoluţia proletară, iar la începutul deceniului al patrulea a fost etichetată drept oportunism de dreapta!” Astfel încât noi nu mai putem face speculaţii cu aceste noţiuni desuete: vină şi nevinovăţie*’.

Seria inversă a anului 1939 este un caz neverosimil în istoria Organelor, o pată pe istoria lor! Însă, de fapt, acest antival n-a fost prea mare, aproximativ l-2% din cei luaţi înainte de asta: încă necondamnaţi, încă netrimişi departe şi care încă n-au murit. Nu prea mare, însă folosit cu abilitate. Era ca o copeică rest de la o rublă. Aceasta era necesară pentru a arunca totul asupra spurcatului de Ejov83, pentru a -l consolida pe nou venitul Beria84 şi pentru ca marele Cârmuitor să strălucească şi mai puternic. Această copeică a fost folosită cu dibăcie pentru a afunda şi mai adânc în pământ rubla rămasă. Căci, dacă „s-au lămurit şi i-au slobozit” (chiar şi ziarele scriau fără teamă despre cazuri sporadice de calomniaţi), înseamnă că ceilalţi întemniţaţi sunt nişte nemernici! Iar cei care s-au întors tăceau. Fuseseră puşi să semneze. Erau muţi de frică. Şi puţini au fost cei care au aflat ceva din tainele Arhipelagului. Diviziunea era aceeaşi ca înainte: noaptea – dubele securităţii, ziua – manifestaţiile.

De altminteri, această copeică a fost pusă repede la loc, în acelaşi an, în virtutea aceloraşi paragrafe ale atotcuprinzătorului Articol. Cine a observat în anul 1940 valul soţiilor condamnate pentru că au refuzat să-şi repudieze soţii? Cine îşi mai aminteşte, chiar în Tambov, că în acest an de pace au întemniţat toată orchestra de jaz care cânta la cinematograful „Modern”, deoarece toţi membrii ei s-au dovedit a fi duşmani ai poporului? Şi cine a remarcat cele treizeci de mii de cehi, care s-au refugiat în 1939, din Cehoslovacia ocupată, în URSS, ţară slavă, soră bună? Nimeni nu putea garanta că vreunul dintre ei nu este spion. I-au trimis pe toţi în lagărele din nord (iată de unde descinde, în timpul războiului, „corpul cehoslovac”). Dar, daţi-mi voie, oare nu în anul 1939 am întins o mână de ajutor ucrainenilor de apus, bieloruşilor de apus, şi apoi, în 1940, Ţărilor Baltice şi moldovenilor? 85