Alexandr Soljenitin

Insă acei agenţi de securitate care nimeresc în val (au şi ei valurile lor…!) riscă totul. Valul este o stihie, este chiar mai puternic decât Organele, şi aici nimeni nu-ţi va mai veni în ajutor, de teamă să nu fie el însuşi târât în aceeaşi prăpastie.

Totuşi, şi în ultima clipă, dacă dispui de informaţii bune şi ai o minte subtilă de cekist, încă mai poţi scăpa de sub avalanşă, demonstrând că nu ai nimic de-a face cu ea. Astfel, căpitanul Saenko (nu acel tâmplar-cekist, care în 1918-1919 devenise celebru prin mulţimea de oameni împuşcaţi, prin metodele de tortură: împunsături cu sabia în corp, lovituri în fluierul piciorului, turtirea capului sub greutăţi şi arderea pielii”.

— Dar poate rudă cu acesta) a avut slăbiciunea să se căsătorească din dragoste cu o kavejedistă, pe nume Kohanskaia. Şi brusc, încă la începutul formării valului, el a aflat că vor fi arestaţi toţi kavejediştii. În vremea aceea el era şeful secţiei operative a GPU-ului din Arhanghelsk. Şi atunci ce credeţi că a făcut? Fără să stea nici o clipă pe gânduri, a băgat-o la închisoare pe soţia iubită! Şi nici măcar pentru vina de a fi fost kavejedistă, i-a confecţioant un alt dosar! Şi nu numai că a scăpat, dar a şi fost avansat, a devenit şeful NKVD-ului din Tomsk. (încă un subiect Sunt cu duiumul aici! Poate cineva le va folosi.)

Valurile se năşteau în virtutea unei legi tainice de înnoire a Organelor -un mic sacrificiu periodic, pentru ca toţi cei rămaşi să capete aerul de purificaţi. Organele trebuiau să se schimbe mai repede decât creşterea normală şi îmbătrânirea generaţiilor umane: nişte bancuri de ghebişti trebuiau să piară la fel de inevitabil precum nisetrul care vine să moară pe pietrele râurilor pentru a fi înlocuit de puiet. Această lege a fost bine sesizată de inteligenţa superioară, dar găitanele albastre nu au vrut să recunoscă această lege şi să o prevadă. Şi regii Organelor, şi aşii Organelor, şi miniştrii înşişi în ceasul hărăzit de astre şi-au aşezat capul sub propria ghilotină.

Cel dintâi banc l-a atras după sine lagoda. Este foarte probabil că multe dintre acele nume glorioase care ne vor încânta când va veni vorba de Belomorkanal au nimerit în acest banc, numele lor fiind şterse ulterior din şirurile poetice.

Cel de al doilea banc a fost foarte curând atras de efemerul Ejov. Unii dintre cei mai buni cavaleri ai anului 1937 au pierit în acest şuvoi (însă nu trebuie să exagerăm, nici pe departe toţi cei mai buni). Ejov a fost bătut la anchetă, arăta jalnic. De când cu aceste arestări, a rămas orfan însuşi GULag-ul5. De pildă, concomitent cu Ejov au fost întemniţaţi şi şeful direcţiei financiare a GULag-ului, şi şeful direcţiei sanitare, şi şeful VOHR*, şi chiar şeful Secţiei operative a GULag-ului, şeful peste toţi „cumetrii” lagărelor!

* Roman Gul, Dzerjinski, Paris, 1936.

*VOHR -Voenizirovannaia ohrana (Paza militarizată), înainte – Paza internă a Republicii.

Apoi a fost bancul lui Beria.

Iar grasul şi înfumuratul Abakumov s-a poticnit înainte de asta, singur.

Cândva, istoricii Organelor (dacă arhivele nu vor lua foc) ne vor relata toate acestea pas cu pas, cu tot noianul de cifre şi cu toată strălucirea numelor.

Eu voi istorisi puţin din povestea lui Riumin şi Abakumov, pe care am aflat-o întâmplător. (Nu voi repeta ceea ce am izbutit să spun despre ei în alt loc*.) înălţat de Abakumov, fiind unul dintre apropiaţii lui, Riumin a venit la el spre sfârşitul anului 1952 cu vestea senzaţională că profesorul-doctor Etinger a recunsocut tratamentul greşit prescris lui Jdanov6 şi Şcerbakov7 (cu scopul de a-i ucide). Abakumov a refuzat să creadă pur şi simplu pentru că el cunoştea această bucătărie şi a considerat că Riumin întrece măsura. (Riumin însă intuia mai bine ce vrea Stalin!) Pentru verificare au organizat îri aceeaşi seară un interogatoriu încrucişat lui Etinger, din care au tras concluzii diferite: Abakumov – că nu există nici o „chestiune a medicilor”, Riumin -că există. Dimineaţa urmau să verifice încă o dată, însă mulţumită particularităţilor miraculoase ale Stabilimentului Nocturn, Etinger a murit în aceeaşi noapte! În aceeaşi dimineaţă, Riumin, evitându -l pe Abakumov şi fără ştiinţa lui, a telefonat la Comitetul Central şi a cerut audienţă la Stalin! (Eu cred că nu acesta a fost pasul lui cel mai hotărâtor. Pasul decisiv, când Riumin şi-a riscat capul, îl făcuse în ajun, nefiind de acord cu Abakumov, şi când, probabil, l-a ucis pe Etinger în cursul nopţii! Dar cine cunoaşte tainele acestei Curţi! Ori poate intrase în legătură cu Stalin mai înainte?) Stalin l-a primit pe Riumin şi a dat curs chestiunii medicilor, iar pe Abakumov l-a arestat În continuare, Riumin s-a ocupat de cazul medicilor în mod independent şi chiar în pofida lui Beria! (Există indicii că, înainte de moartea lui Stalin, poziţia lui Beria era ameninţată şi, poate, Stalin a fost eliminat prin intermediul lui.) Unul dintre primii paşi ai noului guvern a fost renunţarea la cazul medicilor. Atunci a fost arestat Riumin (încă sub domnia lui Beria), dar Abakumov nu a fost eliberat! La Lubianka au fost introduse rânduieli noi, şi pentru întâia oară de când exista i-a trecut pragul un procuror (D. P. Terehov). Riumin a fost agitat şi slugarnic, „nu sunt vinovat, am fost închis pe nedrept”, a cerut să fie interogat. Cum îi era obiceiul, sugea o bomboană şi, la observaţia lui Terehov, a scuipat-o în palmă: „Scuzaţi-mă”. Cum am mai spus, Abakumov a izbucnit în râs: „Este o mistificare!” Terehov i-a arătat mandatul prin care era împuternicit să controleze închisoarea interioară a MGB. „Din astea se pot face cinci sute!” a replicat Abakumov dând din mână. Pe el, ca „patriot al instituţiei sale”, nu -l ofensa atât faptul că stă la închisoare, cât mai ales încercările de a atenta la prestigiul Organelor, care nu pot fi subordonate nimănui pe lume! În iulie 1954, Riumin a fost judecat (la Moscova) şi împuşcat. Iar Abakumov continua să stea la închisoare! Iată ce i-a spus lui Terehov la interogatoriu: „Ai nişte ochi prea frumoşi, îmi va

*în cercul întâi.

Părea rău să te împuşc! Renunţă la cazul meu, renunţă când eşti rugat cu binele. „* într-o zi, Terehov l-a chemat şi i-a dat să citească ziarul cu comunicatul pivind demascarea lui Beria. Aceasta a constituit atunci o senzaţie de proporţii aproape cosmice. Abakumov însă a citit fără măcar să tresară, a întors foaia şi a început să citească pagina sportivă! Altă dată, când la interogatoriu asista un personaj important din cadrul securităţii statului, subordonatul lui Abakumov în trecutul nu prea îndepărtat, Abakumov l-a întrebat:” Cum aţi putut să admiteţi ca ancheta în cazul Beria să nu fie condusă de MGB, ci de procuratură?! (Era obsedat de această idee!) Şi tu crezi că pe mine, ministrul securităţii de stat, mă vor judeca?! „ Da. „ Atunci poţi să-ţi pui joben, Organele nu mai există!… „(Desigur, avea o viziune prea sumbră asupra lucrurilor acest curier special incult.) Abakumov, stând la Lubianka, nu se temea de judecată, se temea să nu fie otrăvit (iarăşi – un vrednic fiu al Organelor!). A refuzat definitiv hrana din închisoare şi mânca doar ouă pe care le cumpăra de la bufet (Aici îi lipsea perspicacitatea tehnică, credea că ouăle nu pot fi otrăvite.) Din biblioteca foarte bogată a închisorii Lubianka, el lua doar… Cărţile lui Stalin (care l-a băgat la puşcărie)! Asta o făcea mai degrabă în mod demonstrativ sau din calcul, considerând că adepţii lui Stalin nu pot să nu iasă biruitori. A trebuit să stea doi ani în închisoare. De ce nu l-au eliberat? Întrebarea nu este naivă. Dacă s-ar pune la socoteală crimele împotriva umanităţii, el era cufundat în sânge până peste cap, însă nu doar el! Dar toţi ceilalţi însă au rămas neatinşi. Şi aici este un mister: circula un zvon că, la timpul său, a lovit-o personal pe Liuba Sedâh, nora lui Hruşciov, soţia fiului cel mare, condamnat sub Stalin şi trimis într-un batalion disciplinar, unde a şi murit Iată de ce, arestat de Stalin, el a fost judecat sub Hruşciov (la Leningrad) şi, la 18 decembrie 1954, executat*”, îşi făcea inimă rea degeaba: Organele nu au pierit din pricina asta.

Dar cum ne povăţuieşte înţelepciunea populară: dacă trăieşti cu lupii, trebuie să urli ca ei.

Acest neam de lupi oare de unde a apărut în poporul nostru? Oare nu are aceleaşi rădăcini ca şi noi? Nu are acelaşi sânge?

Pentru a nu flutura prea brusc mantiile albe ale celor drepţi, să ne întrebăm fiecare: dacă viaţa mea ar fi luat o altă întorsătură, oare n-aş fi devenit şi eu călău ca şi ei?

*în general. D. P. Terehov este un om de o voinţă şi cutezanţă excepţionale (era nevoie de aşa ceva pentru judecarea staliniştilor importanţi în acea atmosferă de instabilitate), precum şi de o inteligenţă vie. Dacă reformele lui Hruşciov ar fi fost mai consecvente, Terehov ar fi putut să se remarce în cadrul lor. Uite aşa se ratează la noi personalităţile istorice.

*Iată încă una din extravaganţele lui de potentat: împreună cu şeful gărzii sale, Kuzneţov, îmbrăcat civil, umbla pe jos prin Moscova şi, după toane, dădea de pomană din banii ministerului. Pomană pentru uşurarea sufletului?

Este o întrebare cumplită, dacă vrei să dai un răspuns cinstit.

Îmi aduc aminte de anul al treilea la Universitate, în toamna lui 1938. Noi, băieţii comsomolişti, suntem chemaţi la comitetul raional al comsomo-lului de două ori şi, aproape fără să ni se ceară consimţământul, ne pun să completăm nişte formulare: cică sunt destui fizicieni, matematicieni şi chi-mişti, vom fi mai folositori Patriei dacă intrăm în şcolile NKVD-ului. (Căci întotdeauna este aşa: nu cineva are nevoie, ci însăşi Patria, pentru ea ştie totul şi vorbeşte întotdeauna un funcţionar.)

Cu un an mai înainte, acelaşi comitet raional ne recruta pentru şcolile de aviaţie. Am refuzat şi atunci (ne părea rău să ne lăsăm de universitate), dar nu cu atâta dârzenie ca acum.

După un sfert de secol cineva ar putea gândi: da, sigur, vă dădeaţi seama de arestările care mişunau în jur, de torturile din închisori şi în ce noroi sunteţi atraşi. Nicidecum! Căci dubele securităţii circulau noaptea, iar noi eram aceia care defilau cu steaguri în mâini. De unde să ştim noi şi de ce să ne gândim la arestări? Că i-au schimbat pe toţi conducătorii de la regiuni -pentru noi era absolut totuna. Au întemniţat doi-trei profesori, însă noi mi cu ei ne duceam la dans, ba era şi mai uşor să dăm examenele. Noi aveam douăzeci de ani şi păşeam în coloana celor de o vârstă cu Octombrie şi, în această calitate, ne aştepta viitorul cel mai luminos.

Nu este uşor să defineşti acel sentiment interior, nesusţinut de nici un argument, care ne împiedica să consimţim să mergem la şcoala NKVD-ului. Asta nu provenea câtuşi de puţin din cursurile de materialism istoric: din ele reieşea clar că lupta împotriva duşmanului interior constituie un front fierbinte şi este o misiune de onoare. Asta contrazicea şi interesul nostru practic: în vremea aceea, o universitate provincială nu ne putea făgădui nimic, în afară de o şcoală sătească într-un fund de ţară şi un salariu modest; şcolile NKVD-ului făgăduiau raţii de alimente şi salariu dublu sau triplu. Ceea ce simţeam noi nu avea nume (şi chiar dacă avea, nu -l puteam spune unul altuia de teamă). Ceea ce se împotrivea nu avea nici o legătură cu capul, ci venea mai degrabă de undeva din piept. Pot să-ţi strige din toate părţile: „trebuie!” şi propriul tău cap să zică de asemenea: „trebuie!”, însă pieptul se opune: nu vreau, mi-e greaţă. Faceţi cum credeţi, dar eu nu iau parte.

Aceasta venea de foarte departe, poate de la Lermontov. Din acele decenii ale vieţii ruseşti, când pentru un om onorabil – se spunea deschis şi cu glas tare – nu exista meserie mai rea şi mai dezgustătoare decât cea de jandarm. Ba şi mai de departe. Fără măcar să ştim, noi ne-am răscumpărat libertatea cu firfiricii care au mai rămas din galbenii străbunilor, din acele vremuri când morala nu era socotită relativă, iar binele şi răul erau deosebite pur şi simplu cu inima.

Totuşi, unii dintre noi s-au înrolat atunci. Cred că, dacă ar fi exercitat o presiune mai mare asupra noastră, ne-ar fi făcut pe toţi să cedăm. Iată ce vreau să-mi imaginez: dacă în război aş fi purtat deja însemnele de gradat la petliţele albastre de la gât, oare ce ar fi ieşit din mine? Acum, desigur, aş putea să fiu binevoitor cu mine şi să pretind că inima mea aprigă n-ar fi suportat, că aş fi obiectat, aş fi trântit uşa. Dar, când stăteam întins pe patul de închisoare, nu ştiu cum am început să-mi examinez drumul real de ofiţer şi m-am îngrozit N-am devenit ofiţer îndată ce am ieşit de pe băncile facultăţii cu capul burduşit de integrale, înainte de asta am făcut şase luni de serviciu militar chinuitor şi am simţit destul pe pielea mea ce înseamnă, cu burta goală, să fii gata să te supui unor oameni, care, poate, nici nu erau vrednici de tine. Apoi încă jumătate de an am fost chinuit la şcoala de ofiţeri. Oare trebuia să simt mereu amărăciunea vieţii de soldat, cum îngheaţă pielea pe mine şi cum e sfâşiată? Nu. Drept consolare mi-au prins două steluţe pe epoleţi, apoi a treia, a patra – şi am uitat totul!

Cel puţin măcar mi-am păstrat dragostea de libertate din studenţie? Păi noi n-am cunoscut niciodată aşa ceva. Noi am cunoscut dragostea de încolonare şi dragostea de marşuri.

Îmi amintesc foarte bine că tocmai în şcoala de ofiţeri am încercat bucuria primitivismului: să fii militar şi să nu te gândeşti la nimic. Bucuria de a te cufunda în modul de a trăi al celorlalţi, de a trăi cum se obişnuieşte în mediul nostru militar. Bucuria de a uita nişte subtilităţi spirituale cultivate în tine^din copilărie.

În şcoala militară eram mereu flămânzi, mereu preocupaţi să găsim şi să şparlim o bucăţică în plus, şi îi priveam cu invidie pe cei care izbuteau. Cel mai mult ne temeam să nu absolvim şcoala şi să nu primim tresele de ofiţeri (cei care nu absolveau erau trimişi la Stalingrad). Şi erau instruiţi ca nişte fiare tinere: mai mult să ne înrăiască şi apoi să ne asmuţă asupra oricui, după dorinţă. Nu dormeam niciodată de ajuns: după stingere puteau să ne ordone să mergem de unul singur (sub comanda sergentului) în pas de front. Asta drept pedeapsă. Sau, noaptea, sculau întreg plutonul şi îl aliniau în jurul unei cizme murdare: priviţi! Acest nemernic o să-şi cureţe acum cizma şi până nu străluceşte, veţi sta cu toţii lângă el.

Şi în aşteptarea febrilă a treselor, noi ne perfecţionam mersul ofiţeresc de tigri şi vocea metalică a comenzilor.

Iată însă că a venit ziua şi mi s-au agăţat tresele! Şi cam peste o lună, formând o baterie de artilerie în spatele frontului, eu l-am şi pus pe indolentul soldăţel Berbeniov să meargă în pas de front după stingere, sub comanda recalcitrantului sergent Metlin… (Toate acestea le uitasem, sincer le-am uitat cu trecerea anilor! Acum, aplecat deasupra hârtiei, mi le-am adus aminte…) Şi un bătrân colonel, venit cu o comisie de control, m-a chemat şi m-a dojenit. Iar eu (după ce terminasem universitatea!) mă justificam: aşa ne-au învăţat la şcoală. Cu alte cuvinte: despre ce considerente general umane mai poate fi vorba, o dată ce suntem în armată?

(Şi cu atât mai mult în Organe…?)

Creşte mândria în inimă, precum slănina pe spinarea porcului…

Aruncam subordonaţilor ordine indiscutabile, convins că altele mai bune nu există Chiar şi pe front, unde ai crede că moartea ne face pe toţi egali, puterea mă făcea să mă cred superior. Stăteam pe^scaun şi îi ascultam pe ei, care stăteau în picioare, „în poziţia de drepţi.” îi întrerupeam, le dădeam indicaţii. Celor care erau taţi şi bunici mă adresam cu „tu” (ei mie, fireşte, cu „dumneavoastră”), îi trimiteam sub foc de obuze să restabilească legătura firelor telefonice rupte, numai ca să nu-mi atrag reproşurile superiorilor (aşa a murit Andreiaşin). Mâncam untul cu biscuiţi fără să mă întreb de ce mie, ca ofiţer, mi se cade, iar soldaţilor nu? Fireşte, aveam, împreună cu un alt ofiţer, o ordonanţă (mai elegant spus – „curier”), pe care îl suceam şi -l învârteam cu tot felul de porunci şi, în plus, îl puneam să ne gătească mâncare separat de cea a soldaţilor. (Anchetatorii de la Lubianka nu au ordonanţe, de aşa ceva nu-i poţi acuza.) Bieţii soldaţi se speteau, săpându-mi bordeie speciale de fiecare dată când ne opream într-un loc nou, cărând în ele bârne cât mai groase ca să fie confortabile şi să mă simt în siguranţă, însă, daţi-mi voie, în bateria mea exista şi cameră de arest, da! În pădure? Cum? Tot o groapă, dar mai bună decât a diviziei din Gorohoveţ, pentru că era acoperită şi cei pedepsiţi îşi primeau raţia de hrană. A fost închis acolo Viuşkov, pentru că a pierdut un cal, şi Popkov pentru proasta îngrijire a carabinei. Şi mai daţi-mi voie! Îmi mai aduc aminte că mi-au cusut un porthart din piele nemţească (nu de om, nu, ci desfăcută de pe scaunul unui automobil), dar n-a ajuns şi pentru curea. Eram tare mâhnit. Într-o zi, am văzut o cureluşă foarte potrivită la un comisar de partizani (de la comitetul raional din localitate) şi i-am luat-o: noi suntem armata, noi suntem superiori! (Vi -l amintiţi pe agentul Sencenko?) în sfârşit, şi portţigaretul meu purpuriu, trofeu de război, l-am râvnit mult, de aceea am ţinut minte când mi l-au luat…

Iată ce fac epoleţii cu omul. Unde erau poveţele bunicii din faţa icoanei?! Şi unde erau acele visuri de pionier despre viitoarea sfrntă Egalitate!

Şi când la postul de comandă al comandantului de brigadă agenţii de la SMERŞ mi-au smuls aceşti epoleţi blestemaţi, mi-au scos centura şi m-au îmbrâncit să mă aşez în automobilul lor, şi atunci, când destinul meu era dat peste cap, eram profund lezat de faptul că voi trece astfel, degradat, prin camera telefoniştilor: soldaţii de rând nu trebuiau să mă vadă aşa!

A doua zi după arestare mi-am început şi eu, pe jos, drumul Vladimi-rului8: serviciul de contraspionaj al armatei expedia către cel al grupului de armate un convoi cu recolta din ultimele zile. De la Osterode până la Brodnica am mers pe jos.

Când m-au scos de la carceră şi m-am dus să mă încolonez, acolo erau deja şapte arestaţi, trei perechi şi jumătate, aşezaţi cu spatele spre mine. Şase dintre ei erau îmbrăcaţi cu mantale de trupă ruseşti jerpelite şi ca vai de ele, care aveau impregnat pe spate mare, cu vopsea albă, de neşters: „SU”. Asta însemna „Sowiet Union”, cunoşteam această marcă, am întâlnit-o de multe ori pe spatele prizonierilor ruşi care se târau, cu chipuri triste şi vinovate, în întâmpinarea armatei eliberatoare. I-au eliberat, dar în această eliberare n-a existat o bucurie reciprocă: compatrioţii îi priveau şi mai încruntaţi decât pe nemţi, iar nu prea departe în spatele frontului, iată ce se întâmpla cu ei: erau băgaţi la închisoare.

Cel de al şaptelea arestat era un neamţ civil, într-un costum negru cu vestă, cu palton negru şi pălărie neagră. Era trecut de cincizeci de ani, înalt, dichisit, cu faţa albă, întreţinut cu hrană de calitate.

M-au pus în perechea a patra, şi sergentul tătar, comandantul convoiului, mi-a făcut semn să-mi iau geamantanul sigilat, aşezat mai la o parte. În geamantan se aflau lucrurile mele de ofiţer şi tot ce aveam scris, confiscat în vederea condamnării mele.

Cum adică – geamantanul? El, sergentul, voia ca eu, ofifer, să iau şi să car geamantanul? Adică un lucru greu şi voluminos, pe care ofiţerii, conform noului regulament interior, nu aveau voie să -l care? În timp ce alături mergeau şase soldaţi simpli cu mâinile goale? Şi un reprezentant al naţiunii învinse?

Nu m-am exprimat atât de complicat în faţa sergentului, dar i-am spus:

— Eu sunt ofiţer. Să -l ducă neamţul.

* Niciunul dintre arestaţi nu a întors capul la auzul vorbelor mele: le era interzis să se întoarcă. Doar cel care era în pereche cu mine, tot un SU, s-a uitat la mine cu mirare (când au părăsit ei armata noastră, ea nu era aşa).

Dar sergentul de la contrainformaţii nu s-a mirat Deşi în ochii lui nu eram ofiţer, deprinderile şi opiniile lui coincideau însă cu ale mele. L-a chemat pe neamţul care nu avea nici o vină şi i-a ordonat să care geamantanul. Bine că măcar n-a înţeles discuţia noastră.

Noi, toţi ceilalţi, am dus mâinile la spate (prizonierii nu aveau nici un sac, nici o bocceluţă, au plecat din patrie cu mâinile goale, cu mâinile goale se întorceau), şi coloana noastră, formată din patru perechi, una după alta, s-a urnit din loc. Nu aveam voie să vorbim cu ostaşii din escortă, era strict interzis să vorbim între noi, şi pe drum, şi la opriri, şi la popasurile de noapte… Inculpaţi fiind, trebuia să mergem ca şi cum am fi fost despărţiţi de nişte paravane invizibile, ca şi cum am fi fost turtiţi fiecare într-o celulă individuală.

Erau nişte zile schimbătoare de primăvară timpurie. Ba se răspândea o ceaţă uşoară, şi nororiul subţire plescăia deprimant sub cizmele noastre chiar şi pe şoseaua tare. Ba cerul se însenina, şi soarele de un galben blând, încă nesigur de harul lui, încălzea colinele aproape eliberate de zăpadă şi ne arăta mai transparentă lumea pe care trebuia să o părăsim. Ba se năpustea un vifor duşmănos şi smulgea din norii negri zăpadă, care parcă nici nu era albă, ne biciuia cu ea, rece, peste faţă, peste spate, peste picioare, udându-ne mantalele şi obielele.

Şase spinări în faţă, mereu şase spinări. Aveam timp să privesc şi să tot priveasc acele mărci SU strâmbe şi hidoase şi catifeaua neagră, lucioasă de la gulerul neamţului. Aveam timp să-mi analizez viaţa parcursă şi să devin conştient de cea prezentă. Dar nu puteam. Nici acum după ce am fost izbit cu măciuca în cap -^nu puteam să înţeleg.

Şase spinări, în legănarea lor nu era nici aprobare, nici condamnare.

Curând neamţul a obosit. Muta geamantanul dintr-o mână în cealaltă, ducea mâna la inimă, făcea semne soldatului din escortă că nu -l mai poate duce. Şi atunci, vecinul de lângă el, un prizonier de război, care Dumnezeu ştie de câte suferinţe avusese parte în captivitatea-i recentă (dar poate şi de îndurare) i-a luat geamantanul, nesilit de nimeni, să -l ducă el.

Pe urmă l-au dus alţi prizonieri, şi la fel, fără să le ordone nimeni. Apoi – din nou neamţul.

Dar eu nu.

Şi nimeni nu mi-a spus nici un cuvânt.

În drum am întâlnit un lung convoi de căruţe militare goale. Surugii ne priveau cu interes, unii se ridicau în picioare şi se zgâiau. Curând am înţeles că eu eram obiectul însufleţirii şi îndârjirii lor. Eu mă deosebeam net de ceilalţi: mantaua mea era nouă, bine ajustată pe talie, petliţele încă nu-mi fuseseră descusute, iar nasturii netăiaţi străluceau ca aurul ieftin în lumina soarelui care se arăta din când în când printre nori. Se vedea perfect că eram ofiţer proaspăt, de curând arestat. Poate că, într-o oarecare măsură, această prăbuşire trezea în ei bucurie (ca un reflex de dreptate), dar mai degrabă, în capetele lor îndoctrinate la şedinţele de învăţământ politic nu putea să încapă ideea că uite aşa ar putea fi luat şi comandantul lor de companie, şi ei au decis laolaltă că eu veneam din partea cealaltă.

— Te-au prins, lepădătură vlasovistă…?! Să fie împuşcat, ticălosul! Strigau vizitiii înfierbântaţi, cuprinşi de mânia specifică celor din spatele frontului (cel mai puternic patriotism se manifestă întotdeauna în spatele frontului). Şi mi-au zis câte şi mai câte, şi m-au făcut în fel şi chip.

Eu eram pentru ei un fel de şarlatan internaţional, care însă iată că a fost prins, şi acum ofensiva pe front se va desfăşura şi mai repede, iar războiul se va sfârşi mai devreme.

Ce le puteam răspunde? Nu aveam voie să rostesc nici un cuvânt, fiecăruia trebuia să-i povestesc toată viaţa. Cum aş fi putut să-i fac să priceapă că nu sunt un diversionist? Că le sunt prieten? Că din pricina lor mă aflu aici? Am început să zâmbesc… Privind înspre ei, le zâmbeam din coloana de arestaţi! Şi acest zâmbet larg, cu toată gura, li s-a părut cea mai cruntă batjocură şi s-au pornit cu şi mai mare îndârjire şi furie să-mi strige tot felul de injurii şi să mă ameninţe cu pumnii.

Zâmbeam, mândrindu-mă că nu am fost arestat pentru tâlhărie, nici pentru trădare ori dezertare, ci pentru că, prin forţa perspicacităţii, am ghicit tainele scelerate ale lui Stalin. Zâmbeam pentru că vreau şi poate voi izbuti să mai îndrept cât de puţin viaţa din Rusia noastră.

În vremea asta, geamantanul meu era purtat de alţii…