Alexandr Soljenitin

18. Obligarea inculpatului să stea în genunchi, câtuşi de puţin în sens figurat, ci la propriu: în genunchi şi să nu se sprijine pe tălpi, iar spinarea s-o ţină dreaptă, în cabinetul anchetatorului sau în coridor poate să stea douăsprezece, şi douăzeci şi patru, şi patruzeci şi opt de ore. (Anchetatorul poate să plece acasă, să doarmă, să se distreze, acesta e un sistem bine pus la punct: lângă omul în genunchi va face de pază o santinelă care se schimbă conform programului.) ’” Pe cine este mai nimerit să pui în poziţia asta? Un om deja înfrânt, care înclină să cedeze. Este foarte bine să aşezi în această poziţie femeile. Ivanov-Razumnik ne comunică o variantă a acestei metode: după ce l-a pus în genunchi pe tânărul Lordkipanidze, anchetatorul i-a urinat în faţă! Şi ce credeţi? Lordkipanidze, pe care nu -l doborâse până acum, cu asta a fost înfrânt. Prin urmare, şi asupra celor mândri are efect…

*Această metodă este, pesemne, de înrâurire mongolă. În revista „Niva” din 15 martie 1914. P. 218, există ilustraţia unei închisori din Mongolia: toţi captivii sunt închişi în câte un cufăr cu o mică deschizătură pentru a scoate capul, ori a primi hrana. Printre cufere se plimbă un gardian.

*Căci există dintre aceia care au început astfel în tinereţe, ca santinelă lângă un om îngenuncheat. Acum, probabil, ocupă funcţii de bază. Şi copiii lor sunt mari.

19. Ori pur şi simplu obligarea acuzatului să stea în picioare. Poate să stea numai în timpul interogatoriului, fiindcă şi asta oboseşte şi înfrânge. În timpul interogatoriului poate să stea jos, însă de la un interogatoriu la altul să stea în picioare (este pusă o santinelă, care veghează ca acuzatul să nu se sprijine de perete, iar dacă adoarme şi se prăbuşeşte – să -l înghiontească şi să -l ridice). Uneori sunt de ajuns douăzeci şi patru de ore de stat în picioare pentru ca omul să fie epuizat şi să mărturisească tot ce i se cere.

20. De obicei în timpul acestei torturi, timp de trei-patru-cinci zile şi nopţi, deţinutului nu i se dă de băut.

Este de la sine înţeles că procedeele psihologice sunt tot mai folosite în combinaţie cu cele fizice. Se înţelege de asemenea că toate măsurile precedente sunt asociate cu

21. Frustrarea de somn, deloc apreciată în Evul Mediu: atunci nu aveau cunoştinţă de limitele gamei între care omul îşi păstrează personalitatea. Privarea de somn (şi pe deasupra asociată cu statul în picioare, setea, lumina orbitoare, frica şi incertitudinea – oare se pot compara cu torturile din Evul Mediu?!) tulbură judecata, subminează voinţa, omul încetează de a mai fi el însuşi. (Este aproape ca în nuvela lui Cehov Dacă ar putea dormi1- dar acolo este mai uşor, acolo fetiţa poate să se întindă pentru câteva clipe, să uite de tot şi de toate, ceea ce pentru un moment împrospătează în mod salvator creierul.) Omul acţionează pe jumătate inconştient sau total inconştient, aşa că nu putem să -l blamăm pentru depoziţiile lui…

Închipuifi-vă, însă, în aceasta stare de tulburare pe un străin care nu cunoaşte limba rusă, şi i se dă să semneze o hârtie. Bavarezul Jupp Aschenbrenner a semnat în felul acesta că a lucrat pe o dubă cu care fasciştii transportau condamnaţii la moarte prin gazare. De-abia în 1954, în lagăr, a izbutit să dovedească faptul că în perioada aceea se afla la Miinchen, la şcoala de electrosudori.

Ţi se spunea direct: „N-aţi fost sincer în depoziţiile dumneavoastră, iată de ce nu vi se permite să dormiţi!” Uneori, pentru mai mult rafinament, nu te ţineau în picioare, ci te aşezau pe o canapea moale care predispunea la somn (gardianul de serviciu şedea alături, pe aceeaşi canapea, şi te lovea cu piciorul ori de câte ori închideai ochii). Iată cum descrie una dintre victime (care înainte de asta petrecuse douăzeci şi patru de ore în boxa cu ploşniţe) senzaţiile sale după această tortură: „Frisoane – pentru că ai pierdut mult sânge. Ţi s-a uscat membrana ochilor, de parcă cineva ţi-ar fi ţinut în faţă, foarte aproape de ochi, un fier înroşit. Limba ţi s-a uscat de sete, şi la fiece mişcare parcă te înţeapă toate acele unui arici. Spasmele înghiţiturii parcă îţi taie beregata.”

Frustrarea de somn este un mijloc important de tortură, care nu lasă deloc urme vizibile, nici un motiv să te plângi, dacă mâine ar descinde o inspecţie extraordinară’. „Nu v-au lăsat să adormiţi? Păi aici nu e sanatoriu! Nici

*De fapt, o inspecţie era imposibilă, nu se efectuase niciodată vreuna, şi când, în 1953. O comisie a intrat în celula ministrului securităţii statului Abakumov, atunci arestat, acesta a izbucnit în râs. Erezând că este o mistificare.

anchetatorul n-a dormit” (recuperau în timpul zilei). Se poate spune că privarea de somn devenise un mijloc universal folosit de Organe, ieşise din categoria torturii pentru a deveni un sistem al securităţii^ de stat, de aceea era obţinută foarte ieftin, iară instalarea nici unor santinele, în toate închisorile de anchetă nu se poate dormi nici o clipă de la deşteptare până la stingere (la Suhanovka şi în alte câteva închisori, patul era ridicat în acest scop ziua şi lipit de perete, în altele, pur şi simplu nu puteai să te aşezi ori să închizi ochii). Iar toate interogatoriile principale aveau loc noaptea. Astfel, în mod automat: cine este în cursul anchetei nu are timp de dormit cel puţin cinci zile şi cinci nopţi (în noaptea de sâmbătă spre duminică şi de duminică spre luni, anchetatorii înşişi încearcă să se odihnească).

22. În dezvoltarea procedeului precedent – ancheta pe bandă rulantă. Nu numai că nu dormi, dar trei-patru zile şi nopţi, fără întrerupere, eşti interogat de diverşi anchetatori care se schimbă.

23. Boxa cu ploşniţe, care a mai fost amintită, într-un dulap de scânduri întunecat s-au prăsit sute de ploşniţe, poate mii. Deţinutul este dezbrăcat de haină ori de tunică, şi numaidecât, târându-se pe pereţi şi căzând de pe tavan, asupra lui se năpustesc ploşniţele flămânde. La început, el se luptă cu înverşunare, le striveşte pe el, pe pereţi, se sufocă de putoarea lor, după câteva ore îi slăbesc puterile şi se lasă resemnat să i se sugă sângele.

24. Carcerele. Oricât de rău ar fi în celulă, carcera este întotdeauna mai rea, şi celula, prin comparaţie, pare un rai. În carceră omul este epuizat prin foame şi în mod obişnuit prin frig (la Suhanovka există şi carcere fie rbinţi). De pildă, carcerele de la Lefortovo nu se încălzesc defel, caloriferele încălzesc numai coridorul, şi, în acest coridor „încălzit”, gardienii de serviciu umblă încălţaţi în pâslari şi îmbrăcaţi în pufoaice, în schimb, arestatul este dezbrăcat, nu i se lasă decât lenjeria de corp, uneori doar izmenele, şi el trebuie să stea nemişcat (locul e strâmt) în carceră vreo trei-patru-cinci zile şi nopţi (zămârca fierbinte se dă abia a treia zi), în primele clipe îţi zici că nu vei rezista nici un ceas. Însă, printr-o minune, omul rezistă cele cinci zile şi cinci nopţi ale sale, căpătând poate şi o boală pentru toată viaţa.

Carcerele sunt variate; unele cu umiditate, altele cu apă. După război, la închisoarea din Cernăuţi, Masa G. A fost ţinută două ore cu picioarele goale în apa rece ca gheaţa, care îi venea până la glezne: mărturiseşte! (Avea optsprezece ani, şi ce rău îi pare de picioarele ei acum, şi cât mai are încă de trăit cu ele!)

25. Să considerăm oare ca o variantă a carcerei închiderea deţinutului în picioare într-o nişă? Aşa a fost torturat S. A. Cebotariov, încă în 1933, la GPU-ul din Habarovsk: l-au închis gol într-o nişă de beton, în care nu putea să îndoaie genunchii, nici să-şi întindă ori să mişte mâinile, nici să întoarcă, oricât de puţin, capul. Şi asta nu-i tot! Curând a început să-i picure în creştetul capului apă rece (cât de antologic…!) şi să se scurgă în şiroaie pe tot corpul. Lui, bineînţeles, nu i-au spus că va sta acolo doar douăzeci şi patru de ore. O fi sau nu înfricoşător, dar el şi-a pierdut cunoştinţa, când a doua zi s-au dus să -l scoată, era ca şi mort, s-a trezit în pat, la spital. L-au readus în simţiri cu amoniac, cofeină şi masaj. Bineînţeles că n-a putut nici pe departe să-şi aducă imediat aminte cum apăruse acolo şi ce se întâmplase cu el în ajun. O lună întreagă n-a mai fost bun nici măcar pentru interogatorii, (îndrăznim să presupunem că nişa, precum şi dispozitivul de picurat nu au fost făcute doar pentru Cebotariov. În 1949, tovarăşul meu din Dnepropetrovsk a stat într-o nişă asemănătoare, însă fără picături de apă. Putem oare să admitem că între Habarovsk şi Dnepropetrovsk în aceşti şaisprezece ani au existat şi alte puncte care foloseau procedeul cu nişa?)

26. Foamea a mai fost menţionată când s-a făcut prezentarea procedeelor de influenţare combinate. Să storci mărturisirea prin înfometare nu este un procedeu rar. De fapt, foamea, la fel ca şi folosirea nopţii, a intrat în sistemul general de influenţare. Raţia de închisoare insuficientă: trei sute de grame în 1933 – an de pace, 450 la Lubianka în 1945, jocul de-a autorizarea şi interzicerea pachetelor sau a cumpărăturilor de la chioşc se aplică la toţi, fără excepţie, sunt procedee universale. Există însă şi un regim de foame înăsprit: aşa l-au ţinut pe Ciulpeniov o lună de zile cu o sută de grame de pâine. Apoi, când l-au scos din groapă, anchetatorul Sokol a pus dinaintea lui o gamelă cu ciorbă grasă şi o jumătate de pâine albă tăiată pieziş (veţi întreba ce importanţă avea felul cum era tăiată, dar Ciulpeniov şi astăzi insistă: era tăiată foarte ispititor), însă nu l-a lăsat să ia măcar o dată. Cât de vechi sunt toate astea…, te trimit cu gândul în feudalism, în era cavernelor! Singura noutate este că sunt aplicate în societatea socialistă. Despre procedee asemănătoare povestesc deseori şi alţii. Noi însă vom relata o întâmplare tot cu Cebotariov, pentru că prezintă un caz de procedee combinate. A fost ţinut şaptezeci şi două de oje în cabinetul de anchetă şi singurul lucru îngăduit era să meargă la closet, în rest, nu-i dădeau nici să mănânce, nici să bea (lângă el se afla un clondir cu apă) şi nici nu -l lăsau să doarmă. Tot timpul în cabinet se aflau trei anchetatori. Ei lucrau în trei schimburi. Unul scria tot timpul ceva (fără să scoată o vorbă, nederanjându -l pe anchetator), cel de al doilea dormea pe canapea, cel de al treilea se plimba prin cameră şi îndată ce Cebotariov aţipea -îl şi lovea. Pe urmă îşi schimbau atribuţiile. (Poate că, din pricina eşecurilor, şi ei fuseseră trecuţi la regim de cazarmă?) Şi, deodată, lui Cebotariov i-au adus prânzul: un borş ucrainean gras, şniţel cu cartofi prăjiţi şi, într-o carafă de cristal, vin roşu. Dar cum toată viaţa n-a putut suferi alcoolul, Cebotariov a refuzat să bea vin oricât l-a silit anchetatorul (şi nu putea să -l silească prea mult, ca să nu strice jocul). După masă i-au zis: „Acum semnează ce ai mărturisit de faţă cu doi martori”! Adică ceea ce compusese un anchetator în tăcere, când unul dormea, iar celălalt stătea de veghe. Chiar de la prima pagină, Cebotariov a putut constata că el este prieten la cataramă cu unii dintre cei mai importanţi generali japonezi şi că a primit de la toţi misiuni de spionaj. Şi a început să taie, una după alta, toate paginile. Un alt kavejedist, Blaghinin, trecut prin aceleaşi încercări, a băut vinul şi, cuprins de o ameţeală plăcută, a semnat. Şi a fost împuşcat. (Pentru un om nemâncat de trei zile era prea mult şi un singur păhăruţ! Darmite o carafă.)

27. Bătaia care nu lasă urme. Bat şi cu bastoane de cauciuc, şi cu ciocane de lemn, şi cu saci cu nisip. Este foarte dureros când te lovesc peste oase, de pildă când anchetatorul te izbeşte cu cizma în fluierul piciorului, unde osul este aproape la suprafaţă. Comandantul de brigadă Karpunici-Braven a fost bătut 21 de zile în şir. (Iată ce spune astăzi: „Şi după treizeci de ani mă dor toate oasele, la fel şi capul”.) Din experienţa lui şi după cele povestite de alţii, a numărat cincizeci şi două de procedee de schingiuire. Iată încă o metodă: introduc mâinile acuzatului într-un dispozitiv special, potrivind ca palmele să fie întinse pe masă, apoi lovesc cu muchia riglei peste încheieturile degetelor. Să tot urli! Oare ar trebui să evidenţiem separat scoaterea dinţilor? (Lui Karpunici iau rupt opt.)

Unii dintre dinţii scoşi ai lui G. Kuprianov, secretar al comitetului regional din Karelia, închis în 1949, erau dintre cei simpli şi nu se pun la socoteală, alţii însă erau de aur. La început i-au dat un bon că i-au fost luaţi la păstrare. Pe urmă s-au răzgândit şi i-au luat chitanţa înapoi.

Cum ştie oricine, lovitura cu pumnul în plexul solar, care îţi taie răsuflarea, nu lasă nici cea mai mică urmă. Colonelul Sidorov de la închisoarea Lefortovo, după război, folosea lovitura liberă cu galoşul peste organele genitale ale bărbaţilor (fotbaliştii care sunt loviţi cu mingea în vintre pot să aprecieze această lovitură). Durerea provocată este incomparabilă, de obicei îţi pierzi cunoştinţa*.

28. La NKVD-ul din Novorossiisk au inventat o maşină pentru smulgerea unghiilor. Pe urmă, în închisorile de tranzit, puteai vedea că mulţi condamnaţi din Novorosiisk aveau unghiile căzute.

29. Dar cămaşa de forţă?

30 Dar fractura coloanei vertebrale? (La acelaşi GPU din Habarovsk, în 1933).

31. Dar zăbala („rândunica”)? Este o metodă de la închisoarea Suhanovka, dar era cunoscută şi la închisoarea din Arhanghelsk (anchetatorul Ivkov, în 1940). Ţi se trece un prosop prin gură (zăbala), iar apoi, peste spate, îţi leagă capetele de tălpi. Şi uite aşa, ca o roată, pe burtă, cu spinarea trosnind, fără apă şi mâncare, poţi să zaci vreo patruzeci şi opt de ore.

Este nevoie oare să enumerăm mai departe? Şi cât să mai enumerăm? Ce nu sunt în stare să născocească oamenii care nu au ce face, sunt sătui şi nesimţitori…?

Fraţilor! Nu-i osândiţi pe cei care au trecut prin toate astea, cei care s-au dovedit mai slabi şi au semnat şi ceea ce nu trebuiau să semneze…

* însă luaţi aminte. Nu este nevoie nici de aceste torturi, nici chiar de cele mai „blânde” procedee pentru a obţine depoziţii de la majoritatea deţinuţilor,

*în 1918. Tribunalul revoluţionar din Moscova l-a judecat pe Bondar, fost gardian la o închisoare ţaristă. În acuzaţie, ca exemplu suprem al cruzimii sale, era menţionat faptul că o dată a lovit un deţinut politic cu atâta putere, încât i-a spart timpanul (N. V. Krâlenko. Op. Cât., p. 16).

nu e nevoie să-i prinzi cu colţi de fier pe aceşti mieluşei care ard de dorinţa de a se întoarce la căminul lor cald. Este prea inegal raportul de forţe şi de situaţii.

O, cât de schimbată – o adevărată junglă africană abundând în primejdii -ne apare, văzută din cabinetul de anchetă, viaţa noastră trecută! Şi noi o socoteam atât de simplă!

Dumneata, A, şi prietenul dumitale, B, vă cunoaşteţi de ani de zile unul pe celălalt şi aveţi încredere deplină unul în celălalt. Când vă întâlniţi, discutaţi cu îndrăzneală politică mare şi politică mică. Şi nimeni nu putea să vă asculte. Şi nu v-aţi denunţat unul pe celălalt câtuşi de puţin.

Iată însă că dumneata, A, nu se ştie de ce, ai fost vizat, te-au scos din turmă, trăgându-te de urechi, şi te-au băgat la răcoare. Şi dintr-un motiv sau altul, poate nu fără denunţul cuiva şi nici fără teama dumitale pentru cei dragi şi apropiaţi, nici fără puţină privare de somn şi nici fără puţină carceră, ai hotărât să renunţi la dumneata, să-ţi pui cruce, dar fără să trădezi pe altcineva, pentru nimic în lume! Şi în patru procese-verbale ai recunoscut şi semnat că eşti duşmanul de moarte al puterii sovietice, pentru că ai spus anecdote despre conducător, la alegeri ai vrut doi candidaţi pe listele electorale şi ai intrat în cabină ca să -l tai pe unicul, însă nu era cerneală în călimară, în plus, aparatul dumitale de radio prinde lungimea de undă de şaisprezece metri şi dumneata te-ai străduit să asculţi prin bruiaj ceva din emisiunile trasmise de Occident. Ai asigurată condamnarea de zece ani, însă coastele îţi sunt întregi, până acum n-ai făcut congestie pulmonară, nu ai trădat pe nimeni şi se pare că te-ai descurcat inteligent Şi le comunici celor din celulă că ancheta dumitale se apropie de sfârşit Dar vai! Admirându-şi fără jgrabă caligrafia, anchetatorul începe să completeze procesul-verbal nr. 5. Întrebare: aţi fost în relaţii de prietenie cu B? Da Discutaţi cu el în mod deschis probleme politice? Nu, nu, nu aveam încredere în el. Vă întâlneaţi deseori? Nu prea Cum adică nu prea? După mărturiile vecinilor, numai în ultima lună a fost la dumneavoastră în vizită la data cutare, cutare şi cutare. A fost? Mda, poate. Cu acest prilej s-a constatat că, aşa ca întotdeauna, n-aţi băut, n-aţi făcut gălăgie, aţi discutat foarte încet, nici nu se auzea din coridor. (Ah, beţi, prieteni! Spargeţi sticlele! Înjuraţi în gura mare! Asta vă face oameni de încredere!) – Ei bine, şi ce-i cu asta?

— Şi dumneavoastră l-aţi vizitat, iată ce i-aţi spus la telefon: atunci am petrecut o seară grozavă, substanţială. Pe urmă aţi fost văzuţi la intersecţie, aţi stat cu el o jumătate de oră în frig, şi aveaţi chipurile posomorâte, exprimând nemulţumire, iată, aţi fost chiar fotografiat în timpul acelei întâlniri. (Tehnica agenţilor, dragii mei, tehnica agenţilor!) Aşadar, despre ce discutaţi la aceste întâlniri?

Despre ce…?! Este o întrebare redutabilă! Prima idee: ai uitat despre ce aţi discutat. Parcă eşti obligat să ţii minte? Bine, aţi uitat prima discuţie. Dar şi pe a doua? Şi pe a treia? Chiar şi pe cea din seara aceea grozavă? Şi pe cea de la intersecţie? Şi discuţiile cu C? Şi discuţiile cu D? Nu, îţi zici dumneata, „am uitat” nu e o soluţie, nu rezistă. Şi creierul dumitale zguduit de arestare, strangulat de frică, tulburat de foame şi nesomn caută: cum să facă să găsească un vicleşug cât mai verosimil şi să -l păcălească pe anchetator.

Despre ce…?! Bine, dacă aţi discutat despre hochei (în toate cazurile este cel mai comod, prieteni!), despre muieri şi chiar despre ştiinţă – atunci se poate repeta (ştiinţa e apropiată de hochei, doar că astăzi în ştiinţă totul este ţinut secret şi poţi fi condamnat după Decretul privind divulgarea). Dar dacă în realitate aţi vorbit despre noile arestări din oraş? Despre colhozuri? (Şi, bineînţeles, de rău, căci cine vorbeşte bine despre ele?) Despre reducerea salariilor în producţie? Aţi stat o jumătate de oră posomoriţi la intersecţie – despre ce aţi discutat?

Poate că B a fost arestat (anchetatorul te asigură că da, şi a depus deja mărturie împotriva dumitale, iar acum este adus pentru confruntare). Poate că stă foarte liniştit acasă, dar or să -l scoată la interogatoriu şi vor începe verificarea de acolo: de ce eraţi posomoriţi la intersecţie?

Acum, cu mintea de pe urmă, ai înţeles că viaţa este făcută astfel, şi de fiecare dată când vă luaţi rămas-bun, ar fi trebuit să cădeţi de acord şi să memoraţi exact: despre ce am vorbit noi astăzi? Atunci, la orice interogatoriu, depoziţiile voastre vor coincide. Dar voi nu v-aţi înţeles. Nu vă închipuiaţi ce fel de junglă e asta.

Să spui că aţi convenit să mergeţi la pescuit? Iar B o să spună că n-a fost vorba de nici un pescuit, aţi vorbit despre învăţământul la fără frecvenţă. Fără să uşuraţi ancheta, nu faceţi decât să strângeţi nodul şi mai tare: despre ce? Despre ce? Despre ce?

Îţi vine o idee: fericită ori nefastă? Trebuie să povesteşti ceva cât mai aproape de ceea ce a fost în realitate (de bună seamă netezind toate rugozităţile şi ocolind tot ce este periculos), doar se spune că întotdeauna trebuie să minţi cât mai aproape de adevăr. Poate că şi lui B îi va trece prin cap şi va povesti ceva asemănător, depoziţiile vor coincide în anumite puncte şi vei fi lăsat în pace.

Peste mulţi ani o să-ţi dai seama că asta n-a fost o idee înţeleaptă şi că era mult mai bine să fi jucat rolul neverosimil al unui prost de dă în gropi: nu-mi amintesc nici o zi din viaţa mea, puteţi să mă omorâţi. Însă dumneata n-ai dormit trei zile şi trei nopţi. De-abia mai găseşti putere să-ţi urmăreşti şirul ideilor şi să-ţi controlezi expresia imperturbabilă pe faţă. Şi nu ai nici o clipă pentru reflecţie. Şi doi anchetatori deodată (le place să se viziteze unul pe celălalt) au tăbărât pe dumneata: despre ce? Despre ce? Despre ce?

Şi dumneata mărturiseşti: am vorbit despre colhozuri (că nu sunt toate puse la punct, dar în curând se vor pune). Am vorbit şi de reducerea salariilor. Ce anume am vorbit? Ne-am bucurat că se reduc? Dar oamenii normali nu pot vorbi astfel, din nou este neverosimil. Deci, ca să fie pe deplin verosimil: da, întrucâtva ne-am jeluit că am fost atinşi puţin la salarii.

Anchetatorul însă scrie protocolul şi el traduce pe limba lui: la această întâlnire am calomniat politica partidului şi guvernului în domeniul salariilor.

Şi cândva B îţi va reproşa: of, neghiobule, iar eu am spus că ne-am înţeles să mergem la pescuit…

Dar dumneata ai vrut să fii mai şiret decât anchetatorul dumnitale! Dumneata gândeşti repede şi subtil! Eşti intelectual. Ai făcut pe deşteptul…

În Crimă şi pedeapsă, Porfiri Petrovici îi face lui Raskolnikov o remarcă uimitor de fină, pe care o putea face doar cel ce a trecut el însuşi prin acest joc de-a şoarecele şi pisica: Cu dumneavoastră intelectualii n-am bătaie de cap, nu trebuie să concep o versiune a mea, dumneavoastră înşivă o veţi concepe şi mi-o veţi servi pe de-a gata. Da, asta aşa este! Un intelectual nu poate răspunde cu fermecătoarea incoerenţă a „răufăcătorului” cehovian13. El se va strădui, neapărat, să construiască din minciuni întreaga poveste de care este acuzat, dar foarte coerent.

Insă anchetatorul măcelar nu sesizează această coerenţă, ci numai două-trei fraze. El ştie ce şi cum. Iar noi nu suntem pregătiţi pentru nimic…!

Noi suntem instruiţi şi pregătiţi din tinereţe: pentru profesiunea noastră; pentru îndatoririle de cetăţean; pentru serviciul militar; pentru îngrijirea corpului propriu; pentru un comportament cuviincios; chiar şi pentru înţelegerea frumosului ’ (nu cine ştie ce), însă nici instruirea, nici educaţia, nici experienţa nu ne pregătesc câtuşi de puţin pentru marea încercare a vieţii: pentru arestarea fără motiv şi anchetarea pentru absolut nimic. Romanele, piesele de teatru, filmele (dacă şi autorii lor ar putea bea din paharul GULAG-ului!) ni-i înfăţişează pe cei ce pot fi întâlniţi în cabinetul anchetatorului drept cavaleri ai adevărului şi iubirii de oameni, adevăraţi părinţi. Şi despre câte nu ne ţin lecţii! Şi chiar ne mână cu forţa să le ascultăm! Nimeni însă nu ne ţine lecţii despre sensul adevărat şi larg al codului penal, şi chiar codurile nu sunt expuse în biblioteci, nu se vând la chioşcuri şi nu ajung în mâna tineretului lipsit de griji.

Pare aproape un basm că undeva, peste nouă mări, inculpatul se poate folosi de ajutorul unui avocat. Asta înseamnă să ai lângă tine în clipa cea mai grea a luptei o minte limpede, care stăpâneşte toate legile!

Unul dintre principiile anchetei la noi este şi acela de a -l lipsi pe acuzat chiar şi de cunoaşterea legilor.

Ţi se prezintă rechizitoriul… (apropo: „Semnaţi-l.”, – „Nu sunt de acord.” – „Semnaţi-l.” – „Dar nu sunt vinovat cu nimic…!”). Sunteţi acuzat în virtutea articolelor 58-10, alineatul doi, şi 58-11 din Codul penal al RSFSR. Semnaţi!

— Dar ce glăsuiesc aceste articole? Daţi-mi să citesc codul!

— Nu -l am.

— Luaţi -l de la şeful secţiei!

— Nici el nu -l are. Semnaţi!

— Dar eu vă rog să mi -l arătaţi!

— Nu putem să vi -l arătăm, el este scris pentru noi, nu pentru dumneavoastră. Şi nici nu aveţi nevoie de el. O să vă explic: aceste articole conţin tot de ce vă faceţi vinovat. Iar acum dumneavoastră nu semnaţi pentru că aţi fi de acord, ci pentru că aţi citit actul de acuzare şi că vi s-a prezentat într-una din hârtiuţe apare deodată o nouă combinaţie de litere: CPP. Vă încordaţi atenţia: prin ce se deosebeşte CPP de CP? Dacă aţi avut noroc ca anchetatorul să fie bine dispus, el vă lămureşte: Codul de procedură penală. Cum? Va să zică, nu unul, ci două coduri întregi vă rămân necunoscute chiar în momentul când, după regulile lor, a şi început reprimarea dumneavoastră?!

De atunci au trecut zece ani, apoi cincisprezece. A crescut iarbă deasă pe mormântul tinereţii mele. Mi-am ispăşit condamnarea, ba chiar şi anii de Exil pe termen nelimitat. Şi nicăieri, nici în secţiile „cultural-educative” ale lagărelor, nici în bibliotecile raionale, nici chiar în oraşele mijlocii – nicăieri – n-am văzut cu ochii mei, n-am ţinut în mână, n-am putut să cumpăr, să procur ori să cer un cod de drept sovietic! Şi sute dintre cunoscuţii mei deţinuţi, care au trecut prin anchetă, prin tribunal, şi nu o singură dată, care şi-au executat anii de lagăr şi surghiun, niciunul dintre ei, de asemenea, n-a văzut şi n-a ţinut în mână un cod. (Cei care cunosc atmosfera de suspiciune de la noi înţeleg de ce nu se putea cere un cod la un tribunal popular ori la comitetul excutiv raional. Interesul dumneavoastră pentru cod ar fi fost un fenomen extraordinar: ori vă pregătiţi pentru o crimă, ori vreţi să ştergeţi urmele!)