Alexandre dumas



Yüklə 1,65 Mb.
səhifə4/19
tarix08.01.2019
ölçüsü1,65 Mb.
#92733
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   19
Capitolul XII

DRAGOSTE

De fapt, după o bucată de vreme Maurice ajunsese să ducă o viaţă foarte fericită şi în acelaşi timp foarte nenorocită. Totdeauna e aşa la începutul marilor pasiuni.

Munca zilnică la secţia Lepelletier, vizitele pe care le făcea seara în vechea stradă Saint-Jacques, prezenţa sporadică la clubul Termopile îi umpleau tot timpul.

Nu-şi ascundea faptul că, văzînd-o pe Genevieve în fiecare seară, nu făcea decît să se îmbete, înghiţituri rare, dar pline, cu dragoste fără speranţă.

Genevieve era una dintre femeile timide şi aparent uşor de cîştigat, care întind sincer mîna unui prieten, îşi apropie inocent fruntea de buzele lui, cu încrederea unei surori sau cu ignoranţa unei fecioare în faţa căreia cuvintele de dragoste par o insultă, iar dorinţele carnale un adevărat sacrilegiu.

Dacă există în visurile cele mai pure pe care Rafael, în prima sa manieră, le-a zugrăvit pe pînză, o Madonă cu buze surîzătoare, cu privire castă, cu o expresie îngerească, atunci tocmai asemenea însuşiri trebuie luate de la divinul elev al lui Perugino pentru fă­urirea portretului Genevievei.

în mijlocul florilor sale, strălucitoare şi înmiresmată ca ele, departe de activitatea soţului ei, departe chiar şi de el, Genevieve îi părea lui Maunce, de cîte ori o vedea, ca o enigmă vie, al cărei sens nu-1 putea ghici şi-a cărei dezlegare nu îndrăznea să i-o cea­ră.

într-o seară cînd rămăsese, ca de obicei, singur cu ea şi stăteau alături sub fereastra dublă, prin care în altă seară pătrunsese atît de furtunos, cînd miresmele liliacului în floare pluteau pe uşoara adiere ce se iveşte numaidecît după un strălucitor apus de soare, Maurice, după o lungă tăcere în răstimpul căreia îi urmărise ochii ageri şi pioşi, care priveau cum răsare o stea argintie pe cerul de azur, Maurice cuteză s-o întrebe cum se face că-i atît de tînără, cînd soţul ei trecuse de vîrsta mijlocie a vieţii; că-i atît de nobila şi delicată, cînd toate vădeau la soţul ei o educaţie şi-o origine de rând că-i atît de plină de poezie, cînd soţul ei n-are alt ţel decît să-şi cîntărească, să-şi întindă şi să-şi vopsească pieile din fabrică.

__ Ce caută la un meşter tăbăcar, îşi continuă Maurice şirul întrebărilor, harpa asta, clavecinul de-aici şi gastelurile despre care mi-ai mărturisit că sînt opera dumitale? In sfirşit, de ce atîta aristocraţie, pe care o urăsc de moarte la alţii, dar pe care o ador la dumneata?

Genevieve îşi aţinti asupra lui Maurice privirile pline de can­doare. ^

__îţi mulţumesc, răspunse ea, că-mi pui asemenea întrebare;

ea îmi dovedeşte că eşti un om cu suflet nobil şi că n-ai căutat să culegi informaţii despre mine de la nimeni.

— Niciodată, doamnă, spuse Maurice. Am un prieten devotat, care şi-ar da viaţa pentru mine, am o sută de camarazi, care sînt gata să meargă oriunde i-aş călăuzi, dar dintre toate sufletele as­tea, cînd e vorba de o femeie, şi mai ales de o femeie cum e Ge­nevieve, nu ştiu decît unul singur în care să mă încred, sufletul meu.

— Mulţumesc, Maurice, îi răspunse tînără. Atunci ai să afli

de la mine tot ce doreşti să ştii.

— Mai întîi, care e numele dumitale de fată? întrebă Maurice. Nu te cunosc decît cu numele de femeie măritată.

Genevieve înţelese egoismul de îndrăgostit pe care îl trăda o asemenea întrebare şi zîmbi.

— Genevieve du Treilly, îi răspunse ea. Maurice repetă:

— Genevieve du Treilly! ,

— Familia mea, urmă Genevieve, fusese ruinată din timpul războiului cu America la care au luat parte tatăl şi fratele meu mai mare.

— Gentilomi amîndoi? întrebă Maurice.

— Nu, nu, răspunse Genevieve, roşind.

— Totuşi, mi-ai spus că numele dumitale de fată e Genevieve du Treilly.

_— Fără particulă, domnule Maurice. Familia mea a fost bo­gată, dar n-a avut nici un soi de legătură cu nobilimea.

Nu ai încredere în mine, răspunse tînărul nostru zîmbind.

-- Cum de nu? urmă Genevieve. în America, tatăl meu s-a

împrietenit cu tatăl domnului Morand. Domnul Dixmer era omul de afaceri al domnului Morand. Văzîndu-ne ruinaţi şi ştiind că domnul Dixmer avea averea lui personală independentă, domnul

Morand 1-a prezentat tatălui meu, care, la rîndul său, mi la prezentat. Am văzut că o căsătorie fusese dinainte pusă la cale şi am înţeles că era dorinţa familiei mele. Nu iubeam şi nici nu iubise!! pe nimeni; am primit. De trei ani de zile sînt soţia lui Dixmer şi trebuie s-o spun, de trei ani soţul meu a fost atît de bun cu mine încît, cu toată diferenţa de gusturi şi de vîrstă ce există între noi şi pe care dumneata ai observat-o, n-am simţit nici măcar o clipă vreo părere de rău.

— Dar, urmă Maurice, cînd te-ai căsătorit cu domnul Dixmer, el nu era încă în fruntea fabricii acesteia?

— Nu, locuiam la Blois. După 10 august, domnul Dixmer cum­pără casa de aici cu atelierele anexe. Ca să nu am nici un soi de amestec cu lucrătorii, ca să mă scutească chiar şi de a vedea unele lucruri ce-ar fi putut să mă tulbure în obiceiurile mele puţin cam aristocratice, cum le numeai dumneata, mi-a dăruit pavilionul a-cesta, în care trăiesc singură, retrasă, potrivit cu gusturile mele, potrivit cu dorinţele mele, şi fericită cînd un prieten ca dumneata, Maurice, vine să mă abată de la visările mele sau să le împăr­tăşească alături de mine.

Şi Genevieve îi întinse mîna lui Maurice, pe care el, înfocat, o sărută.

Genevieve se îmbujora puţin.

— Acum, prietene, urmă ea să-i spună, trăgîndu-şi mîna din-tr-ale lui, ştii cum am ajuns soţia domnului Dixmer.

— Da, răspunse Maurice, uitîndu-se ţintă la Genevieve, Dar nu mi-ai spus deloc cum domnul Morand a ajuns să se asocieze cu domnul Dixmer.

— A! foarte simplu, răspunse Genevieve. Domnul Dixmer, du­pă cum ţi-am spus, avea oarecare avere, dar totuşi nu atît cîi să poată lua el singur o fabrică aşa de importantă cum e asta. Fiul domnului Morand, protectorul lui Dixmer, cum îţi spuneam, fiu' acelui prieten al tatălui meu, de care poate că-ţi aminteşti, a venit cu jumătate din capital şi, cum se pricepe la chimie, s-a dedicat exploatării, depunînd o activitate care-1 acaparează, după cum ai putut observa, şi datorită căreia comerţul domnului Dixmer, în sarcina căruia intră toată latura materială, a luat o extindere i-mensă.

— Şi, urmă Maurice, domnul Morand este de asemenea unul dintre bunii dumitale prieteni, nu-i aşa, doamnă?

— Domnul Morand e o fire nobilă, unul dintre sufletele cele mai elevate din cîte se găsesc sub bolta cerească, răspunse cu gra­vitate Genevieve.

__ Dacă nu ţi-a dat alte dovezi, spuse Maurice puţin cam neliniştit de marea importanţă pe care tînăra femeie o acorda asociatului soţului ei, decît că împarte cheltuielile de regie cu domnul Dixmer şi că a născocit o vopsea nouă pentru marochin, îmi în­gădui să-ţi atrag atenţia că elogiile pe care i le aduci sînt destul de exagerate.

— Mi-a dat şi alte dovezi, domnule, îi spuse Genevieve.

— Dar e încă tînăr, nu-i aşa? întrebă Maurice, cu toate că e greu de spus ce vîrstă are, din pricina ochelarilor verzi pe care-i poartă.

— Are treizeci şi cinci de ani.

— Vă cunoaşteţi de multă vreme?

— Din copilărie.

Maurice îşi muşcă buzele. De la început bănuise că Morand o iubeşte pe Genevieve.

— A! exclamă Maurice, aşa se explică familaritatea lui cu dumneata.

— îngrădită în limitele în care ai văzut-o, domnule, răspunse Genevieve zîmbind, îmi pare că asemenea familiaritate, care nu e decît cea a unui prieten, nu are nevoie de explicaţii.

— O! iartă-mă, doamnă, ripostă Maurice, dumneata ştii că orice afecţiune puternică îşi are geloziile ei şi prietenia mea era geloasă pe prietenia pe care dumneata păreai c-o nutreşti pentru

domnul Morand.

Apoi tăcu. Genevieve păstră şi ea tăcere, în ziua aceea nu mai veni vorba de Morand, şi Maurice se despărţi de Genevieve mai îndrăgostit ca niciodată, căci era gelos.

Apoi, oricît de orbit ar fi fost tînărul nostru, oricît de legat la ochi, oricîtă tulburare i-ar fi pus patima în suflet, în povestirea Ge-nevievei erau multe lacune, multe ezitări, multe reticenţe, cărora în primul moment nu le dăduse nici un pic de atenţie, dar care, după aceea, îi reveneau în minte şi-1 tulburau într-un chip atît de ciudat, incit nu-1 putea linişti nici marea libertate pe care i-o îngăduia Dix-nier de-a sta de vorbă cu Genevieve ori de cîte ori şi oricît de mult ar fi poftit, nici singurătatea în care erau lăsaţi ei amîndoi în fiecare seară. Ba, mai mult: Maurice, ajuns oaspetele zilnic al casei, nu numai ^ stătea cu Genevieve, netulburat de nimeni, puritatea ei îngerească parjnd dealtminteri suficientă pentru a o apăra împotriva dorinţelor tonărului, dar o însoţea şi la toate micile cumpărături pe care era s»ită să le facă din timp în timp, prin cartier.

înconjurat de toată familiaritatea pe care o cîştigase în casă, 11 uimea şi-1 neliniştea totuşi un lucru: cu cît căuta mai mult poate, ce-i drept, cu scopul de-a putea supraveghea sentimente! pe care credea şi se temea că Morand le are pentru Genevieve -cu cît căuta, spuneam, să adîncească cunoştinţa cu acest om a cărui inteligenţă, în ciuda prejudecăţilor sale, îi seducea, ale cărui ma­niere alese îl atrăgeau din zi în zi mai mult, cu atît Morand, ornui acesta bizar, părea a se preface că vrea să se îndepărteze de Mau-rice. Eroul nostru se plîngea cu amărăciune Genevievei, deoarece era sigur că Morand ghicise în el un rival şi că din gelozie îl ţinea la distanţă.

— Cetăţeanul Morand mă urăşte, îi spuse el într-o zi Gene­vievei.

— Pe dumneata? îl întrebă Genevieve privindu-1 cu frumoşii ei ochi miraţi; pe dumneata re urăşte domnul Morand?

— Da, sînt sigur.

— Şi de ce te-ar urî?

— Vrei să-ţi spun? izbucni Maurice.

— Fără îndoială, continuă Genevieve. *

— Ei bine, pentru că...

Maurice se opri. Era cît pe ce să spună: „Pentru că te iubesc."

~- Nu, nu pot să-ţi spun de ce, zise el, roşind, în faţa Genevievei, crîncenul republican devenea deodată un om sfios şi şovăielnic ca o fată. Genevieve zîmbi.

— Spune mai curînd, zise ea, că între voi nu există afinităţi, şi-aîunci poate am să te cred. Dumneata eşti o fire înflăcărată, o minte ageră, un bărbat pretenţios şi rafinat; Morand nu -i decît un negustor altoit pe-un chimist. E sfios, modest... şi numai sfiiciunea şi modestia îl împiedică să facă primul pas către dumneata.

— Ei, na! Dar cine-i cere să facă primui pas către mine? Am făcut vreo cincizeci eu către el; niciodată nu mi-a răspuns. Nu, urmă Maurice, clătinînd din cap, nu, sigur că nu-i asta.'

— Dar, atunci, ce e? Maurice preferă să tacă.

A doua zi după ce avusese explicaţia de mai sus cu Genevieve, Maurice veni la ea pe la orele două după-amiază. O găsi îmbrăca­tă, gata să iasă.

— A! fii binevenit, îl întîmpină Genevieve, ai să-mi slujeşti de cavaler însoţitor.

— Dar unde te duci? întrebă Maurice.

— Mă duc pînă la Auteuil. E o vreme încîntătoare. Aş dori să merg puţin pe jos; trăsura are să ne ducă dincolo de bariera, unde ne va aştepta, pe urmă ajungem la Auteuil pe jos şi, după ce voi fi terminat ce am de făcut la Auteuil, ne întoarcem tot pe jos pînă la trăsura.

_- Ah! exclamă Maurice încîntat, ce zi minunată îmi dăruieşti!

Cei doi tineri porniră. Dincolo de Passy, trăsura îi lăsă în drum. Acolo, amîndoi săriră sprinten pe marginea drumului şi-şi continuară plimbarea pe jos.

Cînd sosiră la Auteuil, Genevieve se opri.

— Aşteaptă-mă la marginea parcului, îi spuse ea, după ce ter­min, vin să te iau.

__Dar la cine te duci? întrebă Maurice.

— La o prietenă.

— Şi nu te pot însoţi?

Genevieve clătină din cap, zîmbind. .

— Cu neputinţă, răspunse ea.

Maurice îşi muşcă buzele.

— Atunci bine, zise el, am s-aştept.

— Ei, ce e? întrebă Genevieve.

— Nimic, răspunse Maurice, stai mult?

— Dac-aş fi crezut că te stingheresc, Maurice, dacă aş fi ştiut că ziua ţi-e prinsă cu alte treburi, îi spuse Genevieve, nici nu mi-ar fi trecut prin gînd să te rog să-mi faci micul serviciu de-a veni cu mine; m-aş fi lăsat însoţită de...

— De domnul Morand? întrebă prompt Maurice.

— Nicidecum. Doar ştii că domnul Morand se află la fabrica Rambouillet şi că nu se întoarce decît deseară.

— Atunci iată cărei împrejurări îi datorez faptul de-a fi fost preferat.

— Maurice, îi spuse Genevieve cu blîndeţe, nu pot s-o fac s-aştepte pe persoana care mi-a dat întîlnire. Dacă te stinghereşte să mă însoţeşti la înapoiere, atunci întoarce-te la Paris, numai să-mi trimiţi trăsura înapoi.

— Nu, nu, doamnă, răspunse cu voiciune Maurice, vă stau la dispoziţie.

Şi-i adresă un salut Genevievei, care scoase un suspin uşor şi intră în Auteuil.

Maurice se îndreptă spre locul horărît întîlnirii, şi începu să se plimbe în lung şi-n lat, culcînd la pămînt cu bastonul, ca Tar-quinius , toate capetele de ierburi, de flori sau de scaieţi care îi Şedeau în cale. Dealtfel, drumul lui se limita la un spaţiu: ca toţi oamenii foarte îngînduraţi, Maurice abia făcea cîţiva paşi şi se şi-ntorcea.

îl preocupa mai cu seamă să afle dacă Genevieve îl iubeşte sau nu. Felul ei de-a se purta cu el era cel al unei surori sau a! unei prietene. Maurice simţea însă că atîta nu-i era de-aju.... q iubea nebuneşte. Ajunsese să-i fie gîndul veşnic din timpul «iei şi visul mereu repetat din timpul nopţii. Altădată nu cerea altceva decît s-o revadă pe Genevieve. Acuma nu-i mai era de-ajuns atît. trebuia ca şi Genevieve să-1 iubească.

Genevieve lipsi un ceas, care-i păru lui Maurice cit un secol. Pe urmă o văzu venind către dînsul, cu surîsul pe bu/e. El, dim­potrivă, o întîmpină cu sprîncenele încruntate. Sărmana noastră inimă'e astfel făcută încît se trudeşte să soarbă durere din miezul

fericirii chiar.

Genevieve îl luă la braţ, surîzînd.

— lartă-mă, prietene, zise ea, că te-am făcuf să mă aştepţi...

Maurice îi răspunse cu o înclinare a capului şi amîndoi o apu­cară pe o cărăruie încîntătoare, netedă, umbrită, stufoasă, care, cu un ocol, trebuia să-i scoată în şosea.

Era o seară de primăvară dintre cele mai fermecătoare, în care toate plantele îşi trimit spre cer miresmele, în care toate păsările, nemişcate pe crengi sau săltînd prin tufişuri de mărăcini, îşi înalţă imnurile de dragoste spre Dumne/eu, în sfirşit, una dintre serile acelea ce par hărăzite să rămînă vii în amintire.

Maurice şedea mut, Genevicve, dusă pe gînduri, smulgea cu-o mînă petalele florilor dintr-un buchet pe care-l ţinea în cealaltă, cea sprijinită pe braţul lui Maurice.

— Ce ai? întrebă deodată Maurice, şi cine te face să fii tristă astăzi?

Genevieve i-ar fi putut răspunde: „Fericirea mea." Ea se uită la el cu privirea-i blinda, plină de poezie, şi-1 în­trebă:

— Oare dumneata nu eşti mai trist ca de obicei?

— Eu, spuse el, eu am de ce să fiu trist.; eu sînt nenorocit, dar dumneata?

Dumneata, nenorocit?

— Fără îndoială. N-ai băgat de seamă, uneori, că sufăr după felul în care îmi tremură glasul? Cîteodată, cînd stau de vorbă cu dumneata sau cu soţul dumitale, îmi vine să mă scol aşa deodată şi să fug să cer aer cerului, căci simt că are să-mi crape pieptul!

— Dar, îl întrebă Genevieve stînjenită, care e cauza suferinţei dumitale?

Dacaş fi o fetişcană fandosită, răspunse Maurice rîzînd, un~rîs amar, ţi-aş spune că stau prost cu nervii.

— Şi în clipa de faţă suferi?

-- Teribil, îi spuse Maurice.

-- Atunci să ne întoarcem.

_ Atît de repede, doamnă?

— Bineînţeles.

— Ah! da, e-adevărat, murmură tînărul nostru, uitasem că domnul Morand trebuie să se întoarcă de la Rambouillet la căde­rea nopţii şi iată că se lasă noaptea.

Genevieve se uită la dînsul cu o privire plină de mustrare,

— Vai! iarăşi? exclamă ea.

__De ce deunăzi i-ai adus domnului Morand nişte elogii atît de grozave, vorbindu-mi de el? îi spuse Maurice. E vina dumitale.

— De cînd oare, în faţa oamenilor pe care-i stimezi, întrebă Genevieve, n-ai dreptul să spui ceea ce gîndeşti despre un om demn de toată stima?

— E puternică stima care te face să grăbeşti pasul, aşa cum îl grăbeşti dumneata în clipa de faţă, de teamă să nu întîrzii cîteva minute.

— Astăzi eşti cît se poate de nedrept, Maurice. Oare n-am petrecut o parte din zi cu dumneata?

— Ai dreptate, sînt prea pretenţios, urmă Maurice, lăsîndu-se cuprins de tumultul impetuos al firii sale. Haide să-1 vedem pe domnul Morand, haide!

Genevieve simţi cum supărarea şi mînia îi cuprind inima, nu numai sufletul.

— Da, spuse ea, haide să-1 vedem pe domnul Morand. El, cel puţin, e un prieten care nu m-a necăjit niciodată.

— Ce preţioşi sîntjmetenii de-asemenea soi, adăugă Maurice, sugrumat de gelozie, în ceea ce mă priveşte, aş dori să cunosc şi eu unii ca ei.

In momentul acela se aflau pe şosea, zarea se împurpura, soa­rele începuse să dispară, făcînd să sclipească ultimele-i raze pe ornamentele aurite ale Domului Invalizilor. O stea, cea dinţii, cea care într-altă seară atrăsese privirile Genevievei, sclipea în azurul fluid al cerului.

Genevieve îşi trase mina de pe braţul lui Maurice, cu o tristeţe resemnată.

— Ce ai de mă faci să sufăr? îl întrebă ea.

— Ei! făcu Maurice, ce să am? Mă simt mai puţin dibaci decît °amenii pe care-i cunosc. Văd că nu sînt în stare să mă fac iubit.

— Maurice!'exclamă Genevieve.

— Oh! doamnă, dacă dumnealui este întruna hun, întruna i fel, înseamnă că dumnealui nu suferă.

Genevieve se prinse din nou cu mîna-i albă de braţul puterni al lui Maurice.

— Te rog, spuse ea ce voce schimbată, nu mai vorbi, nu mai vorbi.

— Şi de ce să'nu mai vorbesc?

— Pentru că glasul dumitale îmi face rău.

— Aşadar, nimic nu-ţi place la mine, nici măcar glasul?

— Taci, te conjur!

— Voi asculta, doamnă.

Şi aprigul nostru tînăr îşi şterse fruntea de sudoare cu mîna. Genevieve îşi dădu seama că tînăru'l suferea cu adevărat. Firile de natura lui Maurice sînt victimele unor dureri necunoscic.

— Eşti prietenul meu, Maurice, îi spuse Genevieve, uitindu-se la el cu o expresie cerească, un prieten preţios pentru mine. Fă în aşa fel, Maurîce, ca să nu-mi pierd prietenul. *

— Vai! n-ai să-1 regreţi multă vreme! izbucni Maurice.

— Te înşeli, zise Genevieve, am să te regret mult de tot, tot­deauna.

— Genevieve! Genevieve! exclamă Maurice, fie-ţi milă de mi­ne!

Genevieve se înfiora.

Prima oară îi rostea Maurice numele cu o expresie atît de semnificativă şi adîncă.

— Ei bine, urmă Maurice, de vreme ce m-ai ghicit; lasă-mă să-ţi spun tot, Genevieve. Căci, chiar de-ar fi să mă ucizi numai c-o privire... de prea multă vreme tac; am să vorbesc, Genevidvc,

— Domnule, îl întrerupse tînăra femeie, te-am conjurat în numele prieteniei noastre să păstrezi tăcerea. Domnule, te mai conjur o dată, măcar de dragul meu, dacă nu de-al dumitale, nici un cuvînt mai mult, în numele cerului, nici un cuvînt mai mult!

— Prietenia, prietenia! Ah! dacă pentru domnul Morand ai o prietenie aidoma celei pe care mi-o porţi mie, atunci află că nu am nevoie de-asemenea prietenie, Genevieve; mie îmi trebuie mai mult decît celorlalţi.

— Destul, spuse doamna Dixmer, cu un gest de regină; destul, domule Lindey. Iată trăsura, binevoieşte să mă însoţeşti pînă la soţul meu.

Maurice tremura de emoţie. Cînd Genevieve puse mîna pe braţul lui, ca să ajungă la trăsura care de fapt era doar la cîţiva paşi tânărului nostru i se păru că mîna ei era fierbinte ca jarul. «e urcară amîndoi în trăsură. Genevieve se aşeză în spate. Maurice ă loc în faţă. Au străbătut tot Parisul fără ca nici unul nici ce­lalalt să scoată vreo vorbă.

Numai că tot timpul drumului Genevieve stătuse cu batista la ochi.

Cînd intrară în fabrică, Dixmer era ocupat în biroul său. Mo­rand tocmai sosise de la Rambouillet, şi era pe cale de a-şi schim­ba hainele. Genevieve îi întinse mîna lui Maurice, gata să intre în camera ei, şi-i spuse:

— Adio, Maurice, dumneata ai vrut să fie aşa!

Maurice nu răspunse nimic, se duse întins la căminul lingă care atîrna o miniatură cu portretul Genevievei, o sărută cu în­flăcărare, o slrînse tare la piept, apoi o puse la locul ei şi plecă.

Maurice s-a întors acasă fără să ştie cum a ajuns; a străbătut Parisul fără să fi văzut nimic, fără să fi auzit nimic; cele ce se petrecuseră i se perindaseră pe dinainte ca într-un vis, fără să-şi fi putut da seama nici de faptele, nici de vorbele lui, nici de sim­ţămintele care le insuflaseră. Sînt clipe în care pînă şi sufletul cel mai senin, cel mai stăpîn pe el însuşi, se dedă unor violenţe la care îl împinge puterea subordonată imaginaţiei.

Aşa cum am spus, întoarcerea lui Maurice n-a fost un mers liniştit, ci o goană. Se dezbrăcă fără ajutorul slujitorului; nu răs­punse bucătăresei sale, care îl îmbia cu o cină gata pregătită; apoi, luînd de pe masă scrisorile primite în timpul zilei, le citi pe toate, una după alta, fără să înţeleagă un singur cuvînt. Negurile geloziei, starea de ameţeală a minţii nu se risipiseră încă.

La ora zece, Maurice se culcă maşinaliceşte, aşa cum făcuse toate celelalte lucruri din clipa în care se despărţise de Genevieve.

Dacă lui Maurice în stare normală i s-ar fi povestit purtarea ciudată pe care o avusese, ca şi cum ar fi fost a altui ins, n-ar fi înţeles-o şi 1-ar fi considerat nebun pe cel care fusese în stare să săvîrşească asemenea acţiuni disperate, pe care nu le-ar fi în­dreptăţit nici o rezervă exagerată, nici chiar o indiferenţă exagerată din partea Genevievei. Dar el nu mai simţi decît lovitura cumplită ce-i spulberase speranţele de care nici măcar nu-şi dăduse seama vreodată şi pe care, aşa nesigure şi nedesluşite cum erau, se spri­jineau toate visele lui de fericire, care, asemenea unui fum, pluteau neconturate la orizont.

Aşa că i se întîmplă şi lui Maurice ceea ce se întîmplă mai totdeauna în asemenea cazuri: uluit de lovitura primită, adormi numaidecît ce se simţi în pat, unde zăcu aproape fără să ştie de el însuşi pînă a doua zi.

Un zgomot îl deşteptă totuşi. Era zgomotul pe care-1 făcuse „îndatoritorul" său deschizînd uşa. Venise, ca deobicei, să deschidă ferestrele camerei de culcare a lui Maurice, care dădeau spre o grădmă mare, şi să-i aducă flori.

în 1793 se cultivau grozav de mult florile şi Maurice le adora. Dar acum nu aruncă nici măcar o privire asupra celor aduse, şi, sprijinindu-şi într-o mînă capul buimăcit, ridicîndu-se într-o rînă, încercă să-şi amintească ce se petrecuse în ajun.

Maurice se întreba, fără să-şi poată da seama, care erau pri­cinile amărăciunii sale. Singura pricină era gelozia lui pe Morand, dar era prost ales momentul de-a gelozi un om, cînd omul acela se afla la Rambouillet, iar tu, între patru ochi cu femeia iubită, te bucuri, într-una din cele dinţii zile frumoase de primăvară, de in­timitatea ei şi de dulceaţa naturii ce se deşteaptă.

Nici vorbă de vreo bănuială în privinţa celor petrecute încasa din Auteuil, pînă la care o însoţise pe Genevieve şi în care ea stătuse mai mult de-un ceas. Nu, tortura fără de sfîrşit a vieţii sale era numai gîndul că Morand era îndrăgostit de Genevieve. Dar cît de ciudată putea fi o atare închipuire a minţii, căci nicicînd aso­ciatul lui Dixmer nu dăduse prin vreo privire sau prin vreun cuvînt o aparenţă de realitate unei asemenea presupuneri!

Vocea slujitorului îl smulse din visare.

— Cetăţene, zise acesta, arătîndu-i scrisorile deschise ce se aflau pe masă, ai ales pe cele pe care le păstrezi, sau pot să le dau pe foc pe toate?

— Să dai pe foc ce? întrebă Maurice.

— Păi, scrisorile pe care cetăţeanul le-o fi citit ieri, înainte de culcare.

Maurice nu-şi amintea să fi citit nici una măcar. ,

— Dă-le pe foc pe toate, spuse el.

— lată-le pe cele de astăzi, zise îndatoritorul.


Yüklə 1,65 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   19




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin