Alexandre Dumas

1 prttictpiul rlu. U]. Opus lui Omiunl, în religia Iul Zorcasiru. UNT).

, fel incit uneori, ru i. chii umizi şi cu sufletul voios, nu 1^1 viea. A doua zi. ca nenorocirea din ajun să nu se fi întâmplat: aceasta pentru ca egoismul este medicul inimi”-

În timpul atesta, unchii regelui dădeau ordine tuturor „imandan Iilor, pentru ca scniuiii şi cavalerii lui să se jndrepte fiecare spre provincia proprie în linişte şi Jn mod omenos. Iară facă vreo pagubă sau vreo violenţă prin tara. Spunând că pretutindeni unde se vor savirsl AS*-menea fapte, seniorii vor fi răspunzători de neregulile ostaşilor La două zile după plecarea ducelui de Orleans, regele pomi la drum, purtat Într-o litieră confortabilă şi mrr-gind în etape scurte. Zvonul accidentului său se răspin-dise cu o uimitoare repeziciune: veştile rele flu aripi de -vultur. Fiecaic vorbea-despre această întâmplare în di-l'erite feluri şi. Efcprimându-şi părerea, o atribuia unoî anumite cauze: seniorii vedeau în ea o vrăjitorie dră-¦ceasc.'j preoţii o pedeapsă dumnezeiască, partizanii papei de la Roma ziceau că acest lucru se întâmplase drept pedeapsă pentru că ivqele El recunoscuse pe papa Clement; sectanţii papei Clement pretindeau, dimpotrivă, că Dumnezeu il lovea cu această nenorocire pentru că nu distrusese schisma pornind cu război în Italia, aşa cum făgăduise; cât despre popnr. Acesta era foarte trist de cele imâmplate: îţi pusese mari speranţe în bunătatea şi dreptatea regelui. Astfel că umplea bisericile, unde fuseseră poruncite rugăciuni publice pretutindeni unde exista vreun sfânt cunoscut pentru darul de a vindeca nebunia; porniră în grabă nameni purtători de daruri şi se trimise la sftntul Aqualre, cel mai vestit din toţi în acest soi de specialitate. ¦ > statuie a regelui. În mărime naturală, modelată din ceară. Împreună cu o luminare mare, pentru ca acesta să-l i-oage pe Dumnezeu ca boala regelui sfi-i fie ahnală; dar tnale acestea erau în zadar şi regele *>şi la castelul Creil fără să se observe vreo îmbunătă-ţiie simţiluavo în starea sa.

Intre timp nu erau lăsate la o parte nici mijloacele omeneşti; seniorul de Coucy amintise de un medic foarte priceput şi foarte învăţat numit maestrul Wilhelm de Hersilly şi trimiseră să-l eheme dintr-un oraş de lingă L&on, unde locuia. Acesta luase aşadar pe seama sa urmărirea bolii regelui, boală pe care declarase că o cunoaşte destul de bine.

Cât despre regenţa regalului, aceasta revenise, cum era de aşteptat, unchilor regelui. Consiliul, după două săptămâni de dezbateri, declarase că ducele de Orleans era prea tânăr spre a-şi asuma o aşa de mare răspundere, şi drept Urmare dăduse această sarcină ducilor de Berry şi de Burgundia. A doua zi după numirea lor, seniorul de Clisson se prezentă. Însoţit de oamenii săi, la ducele de Burgundia, pentru slujba de conetabil. Portarul le deschise poarta ca de obicei. Descălecată cu toţii, iar Clissun, urmat numai de un' scutier, urcătreptele palatului. Ajuns în prima sală, găsi acolo doi cavaleri ai ducelui; îi întrebă unde se afla stăpânul lor şi dacă ar putea să-l vorbească; unul din ei ieşi spre a-l căuta pe duce, care vorbea cu un herald despre o mare serbare ce urma să aibă loc în Germania.

— Monseniore, zise cavalerul întrerupându-l pe duce, a sosit seniorul Olivier de Clissun care doreşte să vorbească Senioriei Voastre, dacă aveţi buna plăcere să-l primiţi.

— Pe bunul Dumnezeu! Exclamă el, să fie adus nu-maidecât; căci soseşte la un timp foarte potrivit pentru ceea ce vrem să facem.

Cavalerul se înapoie deci la conetabil, lăsând toate uşile deschise şi făcându-i semn că putea să treacă. Conetabilul intră. Ducele, zărindu-l, se schimbă la faţă, Clisson se făcu că nu bagă de seamă; se descoperi şi, f ăcind o plecăciune, zise:

— Monseniore, am venit aici pentru a primi poruncile voastre şi a mă interesa cum va merge de azi Înainte regatul.

Reum va merge regatul, Clisson? Răspunse ducele cu glas schimbat. Lucrul acesta mă priveşte pe mine şi nu pe altuL Cât despre poruncile mele, ială-le: să pleci numaidecât din faţa mea, în cinci minute din acest palat şi într-o oră din Paris.

Atunci veni rândul lui Clisson să pălească. Ducele ora regentul regalului şi trebuia să-i dea ascultareieşi aşadar din cameră, străbătu apartamentele gânditor şi cu capul plecat; i se urcă pe cal, apoi. Inapnindu-se la locuinţa lui, porunci să i se pregătească de îndată echipajele şi, >n acce. I? I zi, himtţil doai de doi oameni, ieşi din Paris, traversă Sena la Charenton şi nu se opri decât seara La castelul Montlery. Care îi aparţinea.

Planul pe cate iL urmase ducele de Burgundia cu privire la Clisson se Întindea-asupra tuturor favoriţilor regelui; astfel, când Montaigu află ce i se întâmplase conetabilului, ieşi pe ascuns din Paris prin puarta Sfântul Anton, se îndreptă spre Troyea în Champagno şi nu se opri decât la Avignon. Seniorul Jean Lemercier vru să facă la fel. Dar, mai puţin norocos decât el, găsi câţiva guarzi la poartă şi fu condus La castelul Luvru unde 11 aştepta deja seniorul BLgue de Villaine. Cât despre seniorul de la Riviere* deşi fusese înştiinţat la vreme, nu voi să plece din castel, spunând că nu avea să-şi reproşeze nimic şi că are să se întâmple cu el cum va vrea Dumnezeu; astfel că, atunci când fu anunţat că o ceată de oameni înarmaţi voiau să intre la ¦ I. porunci să se deschidă toate uşile şi le ieşi curtenitor în întâmpinare.

Atunci toate actele unei acţiuni mârşave se abătură asupra lor; ceea ce se făcuse împotriva ucigaşului Craon, se făcu împotriva acestor nevinovaţi. Bunurile şi moştenirile pe care Jean Lemercier Ie stăpânea la Paris şi în restul regatului i-au fost sechestrate şi împărţite o casă foarte mare pe care o avea în eparhia Laon şi pentru care cheltuise o sută de mii de livre cu înfrumuseţările pe care-pusese să i se facă. A fost dăruită seniorului de Coucy, precum şi toate dependinţele, veniturile, pământurile, şi proprietăţile, Cât despre seniorul de la Riviere, acesta a fost şi mai greu lovit; căci i a-a luat totuL. ca şi seniorului Jean Lemercier şi nu i s-au lăsat soţiei sale decât lucrurile care erau proprietatea ei; ceva mai mult: acesta avea o fiică, tinăra şi frumoasă, care se căsătorise din dragoste CU Seniorul Châtillon, al cărui tată a fost de atunci mal marele arcaşilor Franţei. Tot ce era mai puternic în faţa oaL J menilor li această căsătorie; tot ce era mal sfânt înaintea lui Dumnezeu. Cunsfinţise. Această unire fusese curmată fără milă şi fără rernuscări; se distrusese ceea ce numai papa avea dreptul să dezlege, iar cei doi copii au fost recăsătoriţi în altă parte şi aţa cum i-a plăcut ducelui de Burgundia, Şi toate aceste persecuţii se făceau fără ca regele să poată interveni cu ceva Împotriva Lor: căci starea sa se Înrăutăţea mereu şi nu se nădăjduia decât un lucru:? I anume efectul pe care l-ar produce asupra lui prezenţa reginei. Întrucât pe ea o iubise regele cel mai mult, se spera că după ce uitase pe toată lumea, îşi mai reamintea de ea.

VIII Aşa cum s-a văzut în capitolul precedent, aceciden-tul întâmplat regelui aurasese după el o întreagă revoluţie în treburile regatului. Favoriţii de pe vremea când era în toate minţile erau dizgraţiaţii nebuniei sale: cirttiuirea Statului, scăpată din mâinile lui vlăguite, căzuse în întregime în cele ale ducilor de Burgundia şi de Berry care. Supunând politica generală patimilor personale, loviseră cu spada urii iar nu cu sabia dreptăţii. Numai ducele de Orleans ar fi putut cumpăni înrâurirea lor în consiliu. Însă, preocupat cu totul de dragostea lui pentru regină, renunţase cu uşurinţă la pretenţiile pentru regenţă, şi nu avea curajul să lupte nici pentru eL nici pentru prietenii săi, încrezător în titlul de frate al regelui, bizuân-du-se pe puterea-i ducală. Bogat prin nenumăratele lui venituri, tânăr şi lipsit de griji, înfrâna în pieptu-i palpi-tind orice suflu de ambiţie care ar fi putut Împinge vreun nor pe cerul său de azur. Liber de aci înainte să o mai vadă pe regala lui iubită la orice oră. În orice loc, fericirea aceasta il umplea viaţa; şi dacă, din când în când. Un oftat înăbuşit trăda remuşcarea ascunsă în fundul inimii, dacă fruntea i se încreţea deodată la vreo amintire tristă, era de ajuns un cuvânt al metresei sale pentru a-i descreţi fruntea, o mângiiere pentru a-i adormi inima.

Cât despre Isabela. Deşi fuarte tinăra, era deja Italianca care o cunoaştem, cu dragostea de lupoaică şi cu ura leoaică, cunosciod doar sentimentele pătimaşe, ne-gjiilând decât emoţiile violente, nesimţindu-st* bine în situaţiile obişnuit.', pentru că îi lipsea ceva, după cum şi-munul linseşte pustiului, după cum furtuna lipseşte oceanului.

Şi pe lingă toate astea, frumoasă de era în stare să scoală pe orie imdin minţi: căui nu era acea rază infernală care. Din când în când îi lumina privirile, era forma desăvârşita a unui inc.er. Iar cine ar fi văzu ţ-o culcată cum era b ora când ne întoarcem la eaT având un scăunel de rugăciune lingă pr. t şi pe acest scăunel o carte de rugăciuni de^ebiaă. ar fi luat-o drept o fecioară neprihănită, aşteptând sărutul pe care maică-sa, în fiecare dimineaţă, i-l depunea pe frunte; era o sntio adulteră care îşi aştepta iubitul, iar acest iubit era fratele soţului ei, al seniorului şi regelui ei, muribund şi nebunr În curâncl o uşă. Ascunsă în tapiţerie, şi care dădea în apartamentele recelui, se deschise şi d'Orleana apăru: se 'nkă dacă nu era cineva lângă regină; şi, băgând de seamă că era singură, închise uşa şi înaintă în grabă spre pat. Era palid şi agitat IFCe ai, frumosul meu duce? Îi zise Isabela întinzi nd braţele spic el şi zâmbindu-i; căci era obişnuită cu desele îngrijorări ale inimii care apăreau pe fruntea iubitului. Vino şi ^pune-mi despre ce este vorba.

— Vai f Ce mi-a fost dat să aflu, doamnă! Zise ducele îngenunchind în fa'a patului reginei şi treeându-şi braţul pe sub gâtul ei; că eşti chemată la Creil şi că este neapărat nevoie să te afli line; a rege!

I ¦- Da; Wilhelm d'Hersilly pretinde că prezenţa mea i-ar face mult bine. Ce zici de asta, monseniore?

— Zic că, prima oară când se va depărta de castel spre a căuta buruieni de leac în pădurea Beau mont, voi pune să-l spânzure de creanga cea mai rezistentă a copacului cel mai adine înrădăcinat. Ticăios nepriceput care, împins până la capăl de ştiinţa lui, vrea să se slujească de dumneata ca de un leac, fără a se gândi la ce primejdii ie expune î

— Adevărat! Mă paste cumva vreo primejdie? Urmă regina privi n du-l cu gingăşie pe duce.

— Vai, doamnă, primejdia vieţii: nebunia regelui e furioasă şi în clipa în care l-a apucat, nu I-a ucis el oare pe bastardul de Pelignac şi a rănit trei sau patru seniori? Cred că te va recunoaşte pe dumneata când nici pe mine, fratele lui, nu m-a recunoscut, atunci când alerga spre mine cu sabia scoasă şi n-am scăpat de moarte decât datorită iuţelii calului? De altfel, poate ar fi fost mai bine să mă fi ucis.

— Să te ucidă, monseniore? Ot Nu trebuie să dis-pretuieşti viaţa! Nu ţi-o facem noi frumoasă şi fericită cu dragostea noastră şi nu este destul de neplăcut văzând că o dispreţuieşti astfel?

— Asta pentru că mă tem pentru dumneata, Isabela mea, pentru că voi tremura la fiecare zgomot ce” va ieşi din apartamentul acela blestemat, pentru că mă voi înfiora la vederea fiecărui servitor ce-mi va deschide uşa, pentru că te voi şti singură la orice oră din zi şi din noapte cu un nebun!

— O! Nu e nici o primejdie, monseniore, şi cred că il. I faci griji deşarte. Numai zăngănitul fierului şi vederea armelor l-au făcut furios.

— Ea îl privi ţintă pe duce – În locul acestora, am să folosesc glasul cel mai duios pentru a-i vorbi, şi el il va recunoaşte. Apoi, cu blândeţe şi mângâieri, voi face din leu un mieluşel. Ştii cât mă iubeşte I La toate aceste vorbe, fruntea ducelui se posomorise; în cele din urmă se ridică deodată, desprinzându-se din braţele reginei.

— Da, da, te iubeşte, o ştiu, răspunse ducele cu un glas dogit. Ah! Lată adevărata pricină a durerii mele. Nu, nu-ţi va face nimic, nu, fără îndoială. Dimpotrivă, după cum oi spus, glasul dumitale il va linişti, mângâierile du-mitale il vor alina. Glasul dumitale, mângâierile dumitale, vai, Dumnezeule 1

Îşi strânse fruntea între mâini; Isabela îl privea pe jumătate ridicată pe braţ.

— Iar eu, cu cât il voi vedea mai liniştit, cu atât mai mult îmi voi spune: „Ea a fost drăgăstoasă'. Şi atunci

—, 3 vei face să blestem, cerul pentru ceea ce ar trebui să-i Jjjujţumesc, anume vindecarea fratelui meu şi, din nere-cimoseăfnr ce sunt deja. Mă vei face… Dragostea dumitale dragostea dumitalelera Edenul meu, paradisul meuh îi nU„obhnuL-omiL sa u stăpânesc singur; ee voi face. Când va irebi-j „ împart eu altut? Ah [Păstrează întreagă dragostea aceasta fatala, sau pentru el, sau pentru ^inine

— De ce nu mi-ai spus asta de Ia început? Zise isabela triumfătoare.

^ Pentru ce!

— Pentru că ţi-aş fi răspuns numaidecât că nu mă voi. Duce la castelul Clei!

— Nu te vei duce 7 exclamă d'Orleans repezindu-se spre regină.

Apoi, oprindu-se:

— Şi cum vei face ca să nu Le duci 7 Ce-or să zică nare ducii de Burgundia şi de Berry 1 l – Crezi că ei doresc sincer vindecarea regelui?

— Nu, pe sufletul meu I Ducele de Burgundia este însetat după putere, iar ducele de Berry după bani; nebunia fratelui meu sporeşte puterea unuia şi bale monedă pentru celălalt; însă ştiu să se prefacă; şi când vor vedea că nu vrei să te duci acolo… De altfel, poţi face aşa ceva? Oh f fratele meu. Sărmanul meu frate Câteva lacrimi picurară din ochii ducelui. Regina, ri-dieându-i capul cu o mină şi ştergându-i lacrimile cu cealaltă, îi zise:

— Haide, vino-ţi în fire, frumosul meu duce, nu voi pleca la Creil; regele se va face bine. Iar inima dumitale de frate, adăugă ea cu un glas domol şi cu un uşor accent de ironie, nu va avea să se tnvinuiască de nimic: am găsit un mijloc.

Şi zimbi cu o uşoară expresie de răutate.

— Care e? Întrebă ducele.

— Ţi-o vom spune mai târziu; este taina noastră. Li-nisteşte-te deocamdată şi priveşte-ne cu cei mai duioşi ochi.

Ducele o privi.

— Ce frumos eşti, monseniore! Urmă regina; ai Într-adevăr o fată pe care o invidiez. Dumnezeu începuse să facă din dumneata o femeie, apoi s-a gindiL că i-ap lipăi un bărbat (.: ¦ să mă facă nebună într-o zi.

— Isabela mea 1

— Lată, monseniore, zise regina luând de sub pernă un medalion, ce zici de poza asta?

— Portretul dumitale! Exclamă ducele smulgindu-i-l din mâini şi apăsându-l pe buze. Portretul dumitale scump, adorat…

— Ascuhde-l repede că vine cineva.

— Ah '. Da. pe pieptul meu, pe inima mea, pentru totdeauna.

Uşa se deschise. Într-adevăr, şi doamna de Coucy intră.

— Persoana pe care a chemat-o doamna regină a sosit, spuse ear

— Doamnă de Coucy, urmă Tsahela. Iată-l pe cumnatul nostru de Orleana care ne-a rugat în genunchi să nu ne ducem la castelul Creil unde se teme că persoana noastră ar fi ameninţată de vreo primejdie. Cred că aceasta era şi părerea dumitale atunci când ieri, ducele de Burgundia, unchiul nostru mult iubit, a venit să ne spună că medicul acela dat de soţul dumitale regelui, pretindea că prezenta mea ar putea aduce oarecare uşurare suferinţei monseniorului ¦ mai gândeşti şi acum la fel 7

— La fel, doamnă, şi aceasta este şi părerea multor persoane de la cufte.

— Ei bine, m-am hotărât definitiv; nu mă voi duce. Adio. Domnule duce, vă mulţumim pentru buneie voastre sentimente faţă de noi şi vă suntem nespus de recunoscătoare, i Ducele făcu o plecăciune şi ieşi.

— Este chiar stareţa mănăstirii Sfânta Treime, nu-i aşa, doamnă de Coucy? Urmă Isabela întorcându-se spic doamna de onoare.

— Chiar dânsa.

— Spune-i să intre.

Stareţa intră; doamna de Coucy o lăsă singură cu regina.

— Maică stareţă, zis* Isabela. Am voit să-ţi vorbesc

— Martori despic UN lucru foarte important şi care Hveşte în mare măsură treburile regatului.

R_ Mie, doamnă regină? Spuse cu umilinţă stareţa; clim pot eu, retrasă din această Jume şi slujindu-l nu-joii pe Dumne7i'U. Să mă ameţite în treburile pămintesli ¦,

_ După cum ştii, urmă regina fără a-i răspunde ia întrebare, după frumosul spectacol ce mi-a fust oferit în fa [a mănăstirii dumitale când cu intrarea mea în oraşul Paris, [i-am trimis, pentru a-ţi mulţumi şi a te despăgubi. O raclă de argint destinată s fin Lei Marla, fală de care arăţi o evlavie cu tutui deosebită.

— Sunt din TarascunT doamnă regină, unde sfânta Marţii se află Li mare cinste, şi am fost foarte recunuscă-(oare pentru primirea unui aşa de preţios dar.

— De asemenea mai ştii că de-aluncL, în sărbătorile Paştilnr. Am ales comunitatea voastră spre a mă împărtăşi, iar de fiecare dală, după cum nădăjduiesc că ai băgat de scamă regina Franţei n a fost nici zgârcită, nici uitucă.

— Suntem cu atât mai recunoscătoare de această favoare, cu cil nu am avut încă fericirea să facem nimic spre a o merita.

— Suntem destul de influentă pe lingă afintul nostru părinte de la A vig nun pentru a adăuga darurile spirituale la cele pământeşti şi cu siguranţă că nu ne-ar refuza indulgenţele pe care le-am cerc pentru comunitatea voastră.

Ochii stareţei seânteiară de o sfinlă ambiţie.

— Doamnă, sunteţi o regină mare şi puternică, zise Pa, şi dacă mănăstirea noastră ar putea face ceva pentru a recunoaşte…

— Nu mănăstirea, dar poate chiar dumneata, maica stareţă.

— Eu, doamnă! Porunciţi şi, dacă va fi în puterea 4pea…

— O f E un lucru destul de uşor. Regele este atins, după cum ai aflat, de nebunie. Până acum, închis cu nişte oameni îmbrăcaţi în negru şi mascaţi pentru a-i insufla groază, ei sunt cei care îl silesc să se supună prescripţia ilor medicilor; însă starea de agitaţie în care 11 menţing această constrângere, împiedică leacurile să aibă asupra sa efectul dorit. Am vrea să încercăm să obţinem prin eunvingere un rezultat care, până acumh nu a fust adu* decât cu forţa, şi am nădăjduit că una din surorile voastre, de pildă, tânără şi blindă, dacă i-ar apărea ca un înger În mijlocul stafiilor ce-l înconjură, ar fi pentru el oi vedenie cerească; sufletul său ar căpăta oarecare liniştire, şi numai liniştirea aceasta ar putea să-i redea minţile sărmanului cap rătăcit. Atunci m-am gândit la dumneata şi am dorit ea această cinste a vindecării regelui să se râs-pândească asupra mănăstirii dumitale; ea va fi cu siguranţă pusă pe seama rugăciunilor voastre, mijlocirii sfintei Marta, sfinţeniei vrednicei stareţe care conduce turma albă a surorilor de la Sfânta Treime, lată pentru ce am trimis să te cheme, maică stareţă. M-am Înşelat oare gin-dind că o asemenea rugăminte ţi-ar fi piăcută 7

— O! Sunteţi prea bună, doamnă regină, şi abia de astăzi mănăstirea noastră este un locaş ales. Cunoaşteţi mai multe dintre fetele mele; indicaţi-mi pe aceea căreia îi rezervaţi cinstea de a veghea asupra preţiosului bolnav pentru a cărui însănătoşire întreaga Franţă se roagă.

— Las această alegere cu totul în grija dumitale, mai că stareţă; alege pe cine vei vrea pentru această sfânt misiune; porumbiţele pe care Dumnezeu ţi le-a dat î pază sunt toate frumoase şi neprihănite; ia la întâmplar Dumnezeu îţi va călăuzi mâna, binecuvântarea poporul” se va îndrepta asupra ei, iar favorurile reginei se vor răs-pândi asupra familiei sale.

O seânteie de ambiţie lumină, pe sub cutele bonetei fruntea bătrânei stareţe.

— Sunt gata să ascult de porunca voastră, doamnă re gină, zise ea, iar asupra alegerii m-am şi hotărât; spun” ţi-mi numai ce-mi rămâne de făcut.

— 1 Cât mai curând cu putinţă o vei conduce pe tânăr aceea la castelul Crcil; vor fi date porunci pentru e odaia regelui să-i fie deschisă. Restul se află în mlinil lui Dumnezeu.

Stareţa se înclină făcu câţiva paşi pentru a ieşi.

_^ Fiincă veni vorba, spuse regina, uitasem să te nujiţ ca pm poruncit să fii' adusă la dumneata, astăzi de dimineaţă, o cutie pentru urnele din aur curat, în care află o bucată din adevărata cruce şi care mi-a fost trimisă de regele Ungariei, ce o avea şi el de. Ia împăratul Constantinţipnlului. Nădăjduiesc că va atrage asupra mănăstirii dumitale indurarea Mintuieoruiui, iar în tezaurul vostru milosteniile credincioşilor. O voi găsi la biserica dumitale.

Stareţa se înclină din nou şi ieşi. Regina îşi chemă îndată cameristele care o îmbrăcară şi. Cerând să i se aducă litieră, ieşi peniru a vizita în strada Barbette, o casă pe care o cumpărase de cui înd şi din care avea de gând să-ŞI facă o locuinţă mai retrasă.

În timpul acesta rebele, aşa cum spusese regina. Înconjurat de doisprezece oameni îmbrăcaţi în negru şi mascaţi, nu făcea nimic decât cu forţa; pradă unei melancolii posomorite, zilele îi erau împărţite În intervale de furie şi de lâncezeală, după cum febra il cuprindea sau îl părăsea; în primul caz, părea în întregime pârjolit de toate focurile iadului; în al doilea, tremura ca şi când ar fi fost expus gol frigului celui mai straşnic; În. Rest, nici o memorie pentru a-şi aminti, nici un discernământ pentru a judeca, nici un simţământ decât cel al durerii.

Încă din primele zile, maestrul Wilhelm îi studiase boala cu cea mai mare grijă; băgase de seamă că orice zgomot răsunător il făcea să tresară şi îl tulbura multă vreme; drept urmare, porunci ca toate clopotele să înceteze de a mai bate; mai observase că vederea florilor de Crin, fără să se poată bănui pentru ce, il făcea pe bolnav mânios. Şi se îndepărtaseră din faţa ochilor săi toate emblemele heraldice ale regalităţii; refuza să bea şi să mănânce; nu voia să se culce când era sculat, nici să se acoale când era culcat: se gândi atunci să pună să fie servit de nişte oameni în veşminte ciudate şi mâzgăliţi cu. Negreală: uceşiin intrau pe neaşteptate şi atunci, curajul moral dispărând odată cu raţiunea regelui, lăsa să vegheze numai instinctul animalic de conservare. Carol. Atât de îndrăzneţ şi atât de viteaz, tremura ca un copil.

Asculta ca un automat, abia respira şi chiar înceta să v

Maestrul Wilhejm fusese deci înştiinţai despre modificările ce se făcuseră planului său; deşi mai puţin sigur de izbândă, din pricina schimbării adoptate, se hotărî totuşi să-l pună în aplicare şi aşteptă cu oarecare speranţă pe tânăra soră ce trebuia să vină.

Aceasta sosi la ora stabilită. Însoţită de stareţă: era chiar chipul îngeresc pe care doctorul trebuie să-l fi visat pentru acest tratament miraculos; numai că ea nu era îmbrăcată cu sfântul costum al fiicelor Sfintei Treimi, iar părul ei neatins pe întreaga Lungime, era o dovadă că nu se călugărise incăr Maestrul Wilhelm crezu că trebuie s-o liniştească pe biata copilă; însă o văzu atât de supusă şi atât de resemnată, încât nu putu decât s-o binecuvânteze; pregătise o mulţime de recomandări, însă niciuna nu-i ieşi din gură, şi lăsă lutul în vuia sentimentului şi inspiraţiei acestui suflet neprihănit care se devota.

Odette (căci ea era) cedase La stăruinţele mătuşii. De îndată ce întrezărise că se ascundea un mare devotament în ceea ce i se cerea; atunci când iubirea este înăbuşită străfundul unui suflet mărinimos, iese de acolo mai devreme sau mai lirziu ^ub furma unei mari virtuţi; numai cei care dau la o parte vălul cu care aceasta e acu-niritâ o recunosc drept ceea ce este; însă omul simplu, o priveşte duar în treacăt, îşi păstrează mai departe greşeala şi îi dă numele pe care şi l-a dat ca.