Alexandre Dumas

— Asta este! Asta este! Îi răspunse şeful de echipaj.

Vânătorul căzu în genunchi şi-şi înălţă braţele spre cer. Marinarul îl smuci în sus.

— Ei bine, ce ai de zis? Că pentru un sălbatic ca tine s-au săvârşit două minuni deodată? O ştii tu prea bine. Acum hai să-i îmbrăţişezi. Şi îl împinse pe Alain în casă.

E lesne de închipuit ce bucuroasă era Jeanne-Marie, ţinându-şi fiul în braţe şi revăzându-l pe Alain, despre care se credea că murise, un Alain pocăit, cerându-i cu umilinţă să dea uitării trecutul şi rugând-o să-i îngăduie să-şi repare greşelile pe care le săvârşise în trecut faţă de ea.

Se poate închipui, de asemenea, cât de bucuros era în vreme ce-l îmbrăţişa pe micul mus, pe care nu mai nădăjduia să-l revadă pe lumea asta.

— Cum de-ai scăpat de acolo, dragul meu copil? Îl întrebă el.

Jean i-l arătă cu mâna pe maistrul Hénin. Alain înţelese totul.

— Ah! Dumneata erai în barca pe care am văzut-o?

— La naiba! Eu şi cu Jeanne-Marie, ori, mai degrabă, Jeanne-Marie şi cu mine; fiindcă ea, tot iscodind încoace şi-ncolo, a aflat că drăcuşorul plecase în căutarea ta.

— Dar atunci pentru ce n-aţi venit direct spre noi? M-aţi fi scutit de o baie straşnică!

— Pentru ce? Pentru că, de n-ai fi fost un prăpădit de om al uscatului, care pleacă la plimbare printre bancurile de nisip, fără să-i pese de ceea ce se întâmplă în jurul lui, ai fi ştiut că, la două leghe în larg, la răsărit de gurile Virei, se află un curent puternic care te împinge spre ţărm.

— Ah. Acum îl ştiu prea bine şi vă jur să n-am să uit niciodată că se află acolo.

— Ei bine, am vrut să ocolesc curentul ăsta. Vă vedeam foarte bine, crede-mă! Vă perpeleaţi în oceanul vostru de granit, fluturând steagul acela al disperării; dar trebuia să dăm ocol bancului ca să ajungem la voi şi tu n-ai avut răbdare să aştepţi! Nu, n-ai vrut să-ţi datorezi viaţa bătrânului moş Hénin.

Alain strânse cu putere mâna şefului de echipaj. Fiindcă de partea aceasta totul era lămurit şi pus la cale, venise timpul ca Jeanne-Marie şi Alain să afle despre moartea ciudată şi neaşteptată a lui Thomas Langot.

După cum se ştie, unchiul nu fusese prea iubitor faţă de biata Jeanne şi totuşi, auzind de moartea lui, aceasta nu şi-a putut stăpâni lacrimile.

— Ah, pe cinstea mea, ai prea multe lacrimi, scumpa, mea Jeanne, şi dacă vrei să nu te pedepsească Dumnezeu, păstrează-le pentru o cauză mai bună. Cât despre mine – adăugă vesel vânătorul – nu pot spune că i-am dorit moartea, dar, de vreme ce el a socotit că trebuie să se spânzure, îmi mărturisesc părerea de rău că nu poate să-mi pară rău după el.

Au stat până târziu în casa marinarului şi abia pe la ceasurile unsprezece s-a întors Alain la Gabion.

A doua zi s-a aflat adevărata pricină a morţii lui Langot. Judecătorul, care venise să încheie procesul-verbal de constatare a sinuciderii, a găsit pe patul lui o hârtie timbrată. Era o citaţie de la Tribunalul civil din Saint-Lô; fusese trimisă pe numele lui Thomas Langot de către Richard, care reclama suma de o sută de mii de franci. Richard îşi rezerva dreptul de a face cunoscut la locul şi timpul potrivit, temeiul acestei pretenţii.

Era limpede că, în ajun sau cu două zile în urmă, Richard venise la Maisy şi-i făcuse obişnuita vizită lui Thomas Langot. Acesta din urmă, sătul de cererile lui Richard, se împotrivise. Ca să-l sperie, Richard lăsase hârtia timbrată, care căzuse acum în mâinile justiţiei. Langot îşi pierduse capul. Afacerea Montplet nu era singura lui afacere cămătărească necinstită; se gândi că această reclamaţie va scormoni totul şi că, din toate colţurile satului, se va porni asupra lui un potop de blesteme. De blesteme nu se prea sinchisea Langot, dar ştia prea bine că în spatele blestemelor era ascunsă curtea cu juri.

La urma urmelor, poliţele lui Montplet erau măsluite.

După cum am mai spus, Thomas Langot îşi pierduse minţile şi se spânzurase.

XXIV.

ÎNCHEIERE.

După două luni şi jumătate de la căsătoria lor şi trei luni de la moartea lui Thomas Langot, Alain Montplet, soţia lui şi micul Jean îşi făceau intrarea la Cochardiere, unde îi aştepta un mare ospăţ dat în cinstea maistrului Hénin, a lui Louison şi a celor unsprezece copii ai lor. De asemenea, au fost poftiţi toţi prietenii lui din satele Maisy, Grand-Camp şi Saint-Pierre-du-Mont.

Iată ce se întâmplase în aceste trei luni:

Moartea lui Langot nu numai că zădărnicise reclamaţia lui Richard, dar îl pusese pe Richard la dispoziţia lui Montplet. Acesta după ce intră în posesia poliţelor aflate la Langot, îl sili pe avocat să i le înapoieze şi pe celelalte. Hârtiile au fost cercetate de un expert, care a stabilit că suma datorată de Montplet se ridica la treizeci şi şapte de mii cinci sute de franci.

În felul acesta, Alain Montplet se trezi beneficiar al succesiunii Langot pentru mai bine de şaizeci de mii de franci. Restul i se cuvenea Jeannei, în calitate de moştenitoare directă a bătrânului pungaş. Dar acest rest era alcătuit din poliţe despre care nu se ştia cât sunt de corect întocmite.

Au fost adunaţi toţi datornicii şi fiecare dintre ei, sub prestare de jurământ, au declarat suma datorată. Până la urmă, s-a stabilit că întreaga avere se ridică la suma de patruzeci de mii de franci, plus ferma Cochardiere. Din toate acestea, vreo şaizeci sau şaptezeci de mii de franci erau ai lui Alain Montplet.

Căsătoria a lichidat toate socotelile.

Astăzi, Alain Montplet a readus ferma Cochardiere la starea înfloritoare de pe vremea bătrânului Montplet; Jeanne-Marie este cea mai drăguţă fermieră din întregul canton Saint-Lô, iar Jean, care are douăzeci şi patru de ani, şi surioara lui, care nu are decât treisprezece, sunt socotiţi ca cele mai bune partide din departamentul Calvados.

În clipele de răgaz, de două-trei ori pe an, Alain Montplet îşi îngăduie să devină iar vânătorul de păsări de apă, aşa cum l-aţi cunoscut, sărind din stâncă în stâncă, fugind din calea mareelor.

Pavilion a trăit cât trăieşte un câine şi a murit liniştit, de bătrâneţe. A fost îngropat de prietenul său Jean, lângă fostul lui stăpân, Moş Gabion.

Lisa Jousselin s-a căsătorit cu un agent de schimb, care, uitând să-şi depună încasările la sfârşit de lună, a fugit în străinătate, lăsând-o la Paris cu trei copii. Ea s-a întors la Isigny, unde a reluat negoţul cu unt, părăsit de tatăl ei. Nădăjduieşte ca într-o bună zi să afle despre moartea soţului ei; asta i-ar îngădui să se recăsătorească, ţinând seama că este încă tânără, frumoasă şi cochetă.

Aşa să fie!

SFÂRŞIT

1 Personaj principal al piesei lui Shakespeare „Neguţătorul din Veneţia”. (n.t.).

2 Lovelace – erou al romancierului englez Richardson, care, într-o anumită epocă, definea tipul seducătorului lipsit de scrupule. (n. T).

3 Autorul face aluzie la o legendă în care este vorba de iubirea neîmpărtăşită a poetei Sapho din Lesbos pentru frumosul Faun. (n.t.).

4 Veche unitate de măsură, echivalentă cu 0,3248 m. (n. T.)

5 Denumire dată unui fel de butoi, în care se ascunde vânătorul de raţe sălbatice, (n. T.).

6 Numele unui filosof grec, intrat în limbă ca sinonim al omului ursuz (n.t.)

7 Personaj mitologic, eroină a tragediei cu acelaşi nume a lui Euripide. (n. T.).

8 Unitate de măsură marinărească, echivalentă cu 1,83 m. (n. T.)

9 Personaj mitologic; prieten al lui Ulise şi profesor al fiului său. (n.t.)

10 Fiul lui Ulise. (n.t.)