Alexandre Dumas

Văzu atunci o uşă. Se năpusti asupra ei. Dacă uşa era încuiată, nu mai avea nici o scăpare. Din fericire ea se deschise. În clipa când se deschidea, clanţa de la uşa dinspre curte se mişcă, iar Langot intră în prăvălie.

Montplet se trezi într-o încăpere mică şi scundă, depozitul de mărfuri al prăvăliei.

Merse bâjbâind printre baloturi şi dădu de rampa grosolană a scării. Dar, fără-ndoială că făcuse vreun zgomot, căci uşa depozitului se deschise, o rază de lumină se strecură în încăperea întunecoasă şi glasul lui Langot întrebă:

— Cine-i acolo? Cine-i acolo? Tu eşti, Jeanne?

Alain se lipi de zid şi nu suflă o vorbă. Uşa se închise.

Alain continuă să urce scara. Dar abia urcase două trepte, că se auziră strigătele cămătarului. Acesta găsise unealta pe duşumea şi, ridicându-şi privirea, văzuse chepengul spart.

Alain ascultă. De afară se auzea un adevărat vacarm; la strigătele lui Langot alergaseră toţi vecinii; casa urma să fie invadată; au să-l urmărească, să-l hăituiască până ce vor pune mâna pe hoţ.

Alain înţelese că era pierdut. De data asta nu mai era vorba de eşafod; va fi dus la ocnă; se făcuse vinovat de spargere. Tocmai atunci, vânătorul sfârşise de urcat scara şi bâjbâia într-un fel de coridor, la al cărui capăt se zărea o fâşie de lumină. Acolo era o uşă.

La zgomotul din stradă şi la strigătele lui Langot, uşa se deschise. Era uşa mansardei în care locuia Jeanne-Marie. Zărind un bărbat, femeia scoase un strigăt, dar strigătul ei, aproape înăbuşit, i se opri în gât. Înainte ca Alain să-i fi putut spune: „Eu sunt”, ea îl recunoscuse.

— Vino! Îl chemă femeia.

Alain intră în cameră. Era salvat.

Langot continua să strige după ajutor; povesti că văzuse un bărbat fugind, arătă unealta cu care i se forţase dulapul, arătă chepengul de la pod atârnând într-o singură balama. Nu încăpea îndoială: în casă se furişase un hoţ. Or, dat fiind că totul era încuiat, de bună seamă că se mai afla acolo.

Începură căutări amănunţite. Cotrobăiră prin toate ungherele prăvăliei şi ale depozitului. Din locul unde stătea ascuns, Alain auzi scara trosnind sub paşii urmăritorilor.

Ajunseră la camera văduvei. Uşa era încuiată şi abia după lungi discuţii li se dădu voie să intre. O găsiră pe Jeanne-Marie în picioare, îmbrăcată şi pradă unei puternice emoţii. Ea povesti că tocmai vroia să se bage în pat când a auzit zarva aceea, care a înspăimântat-o aşa tare, încât, după ce s-a zăvorit în cameră, n-a mai îndrăznit să se mişte. De vreme ce Jeanne-Marie nu ieşise din cameră, hoţul nu putuse intra acolo.

Încăperea era atât de mică şi avea aşa de puţine mobile, încât părea cu neputinţă să se ascundă cineva acolo. Langot şi cei ce-l însoţeau îi îngăduiră văduvei să-şi încuie uşa şi se urcară în pod, fără să ajungă la nici un rezultat. În cele din urmă au bănuit că hoţul fugise prin chepengul prin care intrase în prăvălie, izbutind astfel să ajungă pe câmp în timp ce băcanul le deschidea vecinilor.

Spaima lui Langot fusese atât de mare, încât nu închise ochii toată noaptea, continuând în zadar cercetările. Abia după douăzeci şi patru de ore a putut Alain să iasă din camera văduvei.

XVI.

CĂI GREŞITE.

Când se trezi în stradă, Alain respiră adânc. Încotro să pornească? Ce-ar trebui să facă? Se gândi la Hénin.

Sunase miezul nopţii. El bătu la uşa contramaistrului, spunându-şi numele. Hénin se îmbrăcă şi-i deschise.

— Ah! Ah! Dumneata eşti? Pe cinstea mea, am crezut că eşti amestecat în isprava petrecută astă-noapte la Langot.

— Şi nu te-ai înşelat deloc.

— Intră şi povesteşte-mi totul.

— Nu intru, mai bine vino dumneata afară: simt nevoia de aer.

— Să-mi iau ceva pe mine şi te urmez.

— Foarte bine!

Hénin îşi puse pantalonii şi haina şi-l ajunse din urmă pe Alain, care, temându-se parcă să nu se pomenească iar prizonier, îl aştepta la zece paşi de casă.

— Ei bine? Îl întrebă Hénin, apropiindu-se de el.

— Ei bine, ai avut dreptate: Richard al meu e un tâlhar, cel puţin la fel de mare ca şi Langot, şi s-au înţeles între ei să mă jefuiască.

Îi povesti tot ce văzuse şi auzise.

— Ce-ai de gând să faci?

— Caut un avocat la Saint-Lô, îl silesc pe Richard să-mi înapoieze poliţele pe care le mai are la el şi, după ce le voi căpăta, mă adresez procurorului regal. Ce dracu? Poate că există o dreptate şi pentru oamenii cinstiţi…

— Ai spus bine, poate…

— Cum? Te îndoieşti de izbânda mea?

— Şi dacă cei doi bandiţi ard hârtiile şi spun că, după, judecată, au socotit că nu mai au nevoie de ele şi că le-au distrus?

— N-ar putea fi luaţi repede, încât să nu aibă timp să rupă nimic?

— Pentru asta ar trebui să le cazi pe neaşteptate în spate, cu un mandat de arestare; dar nu vor fi arestaţi pe baza unui simplu denunţ, fără dovezi. De altfel, cine-ţi garantează că, în clipa asta, n-au şi luat aceste măsuri de prevedere?

— Dacă ai fi tu în locul meu, ce-ai face?

— Ei, drace, e greu de spus… Se zice că sfaturile nu costă nimic. Să te-aştepţi la ceva bun de la un scârţa-scârţa pe hârtie, e ca şi cum ţi-ai atârna pielea în cârlig drept momeală pentru rechini. Să ne gândim: să zicem că-l vor spânzura pe bătrân. El se va lăsa spânzurat, fără să mărturisească nimic. Atunci nu văd ce-ai câştiga tu! N-o să capeţi nici măcar un căpeţel de funie ca să-ţi aducă noroc la vânătoare. Nu, judecătorii vor păstra totul pentru ei. Ce ţi-ar trebui ţie ar fi să pui mâna pe hârtii.

— Te-ai gândit cum aş putea s-o fac?

— Pe cinstea mea, cred că da.

— Cum anume?… Spune-mi! Mi-ai face un mare bine.

— Uite, aş încerca să-mi asigur prietenia unchiului: m-aş duce la el şi i-aş spune: „O iubesc pe nepoata dumitale”.

Alain roşi până-n vârful urechilor.

— Cum adică, o iubesc pe nepoată-sa…?! Bâigui el.

— Prefăcut ce eşti? Crezi oare că dragostea nu lasă urme pe chipul îndrăgostiţilor nici cât lasă trecerea unei bărci pe suprafaţa mării? Poate îndrăzneşti să-mi spui că nu-i adevărat, cu toate că vii aici, seară de seară, şi nu mai conteneşti vorbindu-ne despre Jeanne. Oh! N-ai de ce să roşeşti pentru asta, băiete; o alegere mai bună nici c-ai fi putut face. E o femeie de treabă, frumoasă, are o inimă de aur, e curajoasă, econoamă, harnică şi plăcută ca vinul fiert cu scorţişoară. Alături de ea, poţi fi încredinţat că n-o să ţi se decoloreze niciodată pavilionul…

— Maistre Hénin – îl întrerupse tânărul – nu m-am hotărât încă să mă însor; dar n-are-a face! Spusele dumitale mi-au dat o idee.

— Bună?

— Nădăjduiesc.

— Atunci, cu atât mai bine!

— Maistre Hénin, trebuie să plec.

— Te duci s-o pui în aplicare?

— Întocmai!

— Ei bine, dacă gândul tău e cinstit, îţi doresc din inimă să izbândeşti. Alain roşi pentru a doua oară. Nici nu-ţi poţi închipui cât bine îţi doresc eu, băiete – adăugă şeful de echipaj. Ştiu că unora nu le place felul tău de a fi, că dacă unul vorbeşte frumos pe seama ta, alţi patru te vorbesc de rău… Ei, pentru asta nu trebuie să te uiţi la mine chiorâş. Pe mare, mă abat şi eu uneori de la linia dreaptă, din pricina vântului, dar când stau cu cineva de vorbă, spun lucrurilor pe nume! Eu te-am văzut la treabă, pricepi tu? Te-am văzut riscându-ţi viaţa ca s-o salvezi pe cea a băieţelului şi mi-am spus: „Lasă, lasă, mintea asta o fi luat-o ea razna, dar sufletul e bun”.

Alain strânse mâna pe care i-o întinsese Hénin şi se îndepărtă fără să-i răspundă, făcând doar un semn din cap în loc de rămas bun.

— Oho! Exclamă Hénin. S-ar zice că pornim să navigăm sub pavilion fals! Cu atât mai rău pentru tine, piratule!… Piraţii n-o sfârşesc niciodată bine!

Alain se întoarse la Gabion. Îl găsi acolo pe micul Jean, pradă unei mari nelinişti. Fiindcă-l aşteptase zadarnic toată noaptea şi toată dimineaţa, copilul plecase după el în sat. Acolo, toată lumea vorbea despre cele petrecute la Langot şi astfel Jean află că la băcan intrase un hoţ care sfărâmase chepengul luminatorului, pe unde se trecea din pod în prăvălie, şi încercase să spargă broasca dulapului. Ştiind că-l însoţise pe Alain până la scara ce urca la pod, băiatului îi trecuse în chip firesc prin minte că hoţul acela nu era altul decât bunul lui prieten şi-şi petrecuse restul zilei într-o cumplită nelinişte.

Se întorsese la Gabion pe înserate, nădăjduind că-l va găsi pe Montplet acolo. Dar era limpede că acesta nu venise. Montplet se ivi abia pe la două noaptea.

Micul Jean nu se culcase. Stătea pe un scăunel în faţa sobei, lângă un foc aproape stins, avându-l drept tovarăş pe Pavilion, la fel de neliniştit ca şi el. Deodată, Pavilion, care se lungise ca un sfinx, cu capul între cele două labe, îşi înălţă capul, începu să-şi mişte coada, măturând cu ea duşumeaua, apoi se duse către uşă şi se ridică în două picioare.

— Ah! Uite că se-ntoarce domnul Montplet! Strigă micul Jean.

Şi alergă la uşă s-o deschidă. La numai douăzeci de paşi văzu statura înaltă a prietenului său, care înainta prin întuneric. Copilul alergă în întâmpinarea lui Montplet şi i se aruncă în braţe. Apoi începu să plouă cu întrebări. Dar era greu de răspuns la întrebările lui Jean. Alain se mulţumi deci să-l liniştească, asigurându-l că cele petrecute nu numai că nu vor avea urmări supărătoare pentru el, dimpotrivă, s-ar putea să aibă rezultate fericite pentru toată lumea. Îl rugă doar să caute să se vadă cu maică-sa şi să-i spună că domnul Montplet avea neapărată nevoie să-i vorbească în noaptea următoare.

Copilul îl privi ţintă pe Alain.

— Bunul meu prieten, dar ştii prea bine că mama ţi-a răspuns, încă de acum o lună, că nu mai poate ieşi noaptea din casă din pricina unchiului Langot, care încuie uşile.

— Dacă acum o lună, mama ta a spus că nu poate veni, te-asigur, micul meu Jean, că acum va putea; iar dacă, unchiul Langot îi va încuia uşa, fii liniştit, va găsi ea cheia – răspunse Alain, râzând.

Micul Jean nu mai ceru alte lămuriri. Deşi fusese izgonit din casa unchiului, el se ducea să-şi vadă mama ori de câte ori vroia. Era de ajuns să se pitească la colţul uliţei ce ducea la biserică şi, când îl vedea pe unchiul Langot plecând, alerga în goană la prăvălie. Atunci uşa se deschidea, mama îşi strângea fiul la piept, pândind întoarcerea unchiului, iar când acesta se ivea în zare, ţopăind ca un faun, copilul o lua la fugă prin curte şi ieşea pe poarta grădinii.

Prin urmare, a doua zi, el îndeplini porunca prietenului său Alain. Se văzu cu maică-sa şi, spre marea lui uimire, ea se mulţumi să-i răspundă:

— Bine, copilul meu, spune-i domnului Alain că voi veni.

Cu toată această făgăduială, Alain păru toată ziua îngrijorat. Era limpede că mintea lui plăsmuia nişte lucruri pe care conştiinţa nu prea le încuviinţa.

Să fim iertaţi, dar ceea ce scriem aici nu-i un roman, ci întâmplări adevărate. Dac-ar fi vorba de un roman, s-ar putea ca cititorilor să le pară intriga prea slabă şi personajele cam artificiale. Nu. Această carte e ca o fotografie luată la malul mării şi noi nu avem altă pretenţie decât ca ea să reproducă întocmai realitatea.

Mărturisim deci, cu riscul de a micşora interesul pe care o bună creaţie literară trebuie să-l păstreze cu orice preţ pentru eroul său, că eroul nostru era un om, că omul acesta era un ţăran normand, că la el întâlnim nu numai cusururile pe care le au oamenii, în general, dar şi pe cele specifice ţinutului de baştină. Din fericire, aşa cum spusese Hénin, dincolo de aceste defecte exista un suflet bun.

După cum făgăduise, pe înserate, ori mai degrabă pe înnoptate, Jeanne sosi la Gabion. Montplet o aştepta în prag. Când o văzu pe Jeanne, alergă înaintea ei şi o cuprinse în braţe. Jeanne-Marie îl îndepărtă cu blândeţe.

— Oh! Nu-ţi fie teamă – îi spuse tânărul. Jean nu-i aici; l-am trimis să pună capcane pentru păsări.

Jeanne îl lăsă atunci pe tânăr s-o sărute pe frunte. Dar când îi simţi atingerea buzelor, ea suspină adânc. S-ar fi zis că buzele lui Alain atinseseră o rană. Tânărul o trase după el în casă şi vroi ca ea să i se aşeze pe genunchi. Femeia îi spuse atunci, cu multă blândeţe, dar şi cu multă hotărâre:

— Alain, am venit la tine nu ca ibovnică, ci ca prietenă. Dacă vrei să-mi ceri să te-ajut cu ceva, sunt gata s-o fac; tu ştii mai bine ca oricine că pentru tine mi-aş da şi viaţa.

Tânărul vroi s-o strângă din nou la piept dar ea se împotrivi, se aşeză lângă el pe un scaun şi-i întinse mâna, spunându-i:

— Vorbeşte, te-ascult.

— Şi dacă n-am nimic să-ţi spun?

— Ceva tot ai de spus, de vreme ce m-ai rugat să vin aici.

— Vroiam să-ţi spun că te iubesc, Jeanne.

— Încă ceva, Alain. Nu-mi închipui că ţi-ai fi ales drept mesager pe copilul meu, dacă ai fi vrut să-mi spui doar cuvintele astea uşuratice.

— Da, Jeanne, altceva vroiam să-ţi spun… Când am intrat în camera ta şi m-ai întrebat ce caut în casa unchiului tău, ţi-am spus că venisem să te văd. Jeanne încuviinţă din cap, lăsând să-i scape un suspin. Ei bine – continuă Alain – te-am minţit.

— Am înţeles asta chiar de a doua zi – răspunse Jeanne – dar, după cum vezi, nu ţi-am adus nici o învinuire pentru minciuna ta.

— Ai răbdare, Jeanne, poate că lucrurile au luat întorsătura asta spre norocul nostru.

— Mă cam îndoiesc.

— Stai să vezi – adăugă Montplet. Venisem pentru că unchiul tău m-a tras pe sfoară în mod josnic… Jeanne nu spuse nimic. Pentru că l-am văzut intrând la el pe complicele lui, Richard, şi vroiam să le aflu taina.

— Am bănuit asta când am văzut chepengul deschis şi încuietoarea dulapului forţată.

— Ei bine, Jeanne, înţelegi acum ce mi-a mai rămas de spus?

— Nu, Alain.

— Mi-a rămas să-ţi mai spun, Jeanne, că nu depinde decât de tine ca să fim bogaţi şi fericiţi.

— Fericiţi?!

— Da, fericiţi! Aşa sărac cum sunt, mi-e groază de căsătorie, dar, dacă aş deveni bogat şi stăpân pe Cochardiere, îndată m-aş gândi să-mi iau o nevastă şi să fac din ea stăpâna casei. Ei bine, jur în faţa lui Dumnezeu, Jeanne, că dacă mă ajuţi, această stăpână vei fi tu.

— Îţi mulţumesc, Alain, deşi pui mai întâi condiţii; asta dovedeşte totuşi că nu mă dispreţuieşti.

— Să te dispreţuiesc?! Ah, nu, Jeanne! De ce te-aş dispreţui?

— Ia spune, Alain, ce vrei de la mine? Alain şovăi o clipă. Aştept – mai zise Jeanne.

— Ştii oare că unchiul tău, Langot, împreună cu avocatul meu, Richard, au uneltit ca să-mi ia averea?

— Nu ştiu nimic, vorbeşte, Alain.

— Uite cum stau lucrurile: poliţele pe baza cărora mi-a fost luată Cochardiere sunt măsluite.

— Şi?

— O parte din aceste poliţe se află în mâinile lui Richard, care se foloseşte de ele pentru a stoarce bani de la unchiul tău, celelalte, pe care unchiul tău le-a căpătat în schimbul banilor, se află în dulapul pe care am încercat să-l deschid.

— Şi? Continuă Jeanne, pe un ton din ce în ce mai rece; începuse să înţeleagă unde vroia să ajungă Alain.

— Ei bine, Jeanne, m-am bizuit pe tine, pe dragostea, pe devotamentul tău…

— Ca să fac, ce? Întrebă Jeanne.

— Cum? N-ai înţeles?

— Nu.

— Jeanne, am nevoie, de hârtiile astea. De ele atârnă fericirea ta.

Jeanne se ridică în picioare:

— Domnule Alain – spuse ea – eu sunt femeie cinstită, nu sunt o hoaţă…

— Jeanne! Strigă tânărul.

— Unchiul meu mă găzduieşte în casa lui şi, oricât de scump mă sileşte să-i plătesc, mă aflu la el, îi sunt îndatorată; nu voi nesocoti această ospitalitate, înşelându-i încrederea.

— Jeanne – urmă Alain – totuşi numai datorită acestor hârtii vom ajunge să fim fericiţi.

— Domnule Alain – răspunse Jeanne, cu glas stins, dar destul de limpede – când am auzit zgomotul paşilor dumitale pe coridor, când ţi-am deschis uşa, când te-am văzut palid şi speriat, când am auzit strigătele celor ce te urmăreau, paşii care urcau în urma dumitale, eu nu ţi-am pus condiţii, eu nu ţi-am spus: „Domnule Alain, vei face cutare lucru, dacă nu, eu n-am să fac cutare lucru”. Nu! Aşa cum ţi-am deschis uşa, ţi-am deschis şi braţele, ţi-am deschis inima mea… Simţeam un fel de bucurie amară să te salvez, pierzându-mă pe mine. Oare dumneata nu mi-ai salvat fiul, primejduindu-ţi viaţa?

— Jeanne!

— Când mi-ai trimis vorbă prin Jean-Marie că vrei să mă vezi, mi-a tresărit inima de bucurie; am crezut că te mustră conştiinţa, am crezut că… M-am înşelat, domnule Alain, vroiai să mă vezi ca să-mi propui un târg ruşinos… Am să mă străduiesc să uit că ne-am mai întâlnit. Adio, domnule Alain!

— Jeanne, Jeanne! Strigă tânărul, tăindu-i calea.

— Eşti bărbat, Montplet, eşti mai puternic decât mine; nu mă voi lupta cu dumneata. Dacă vrei, să rămân aici până ce se va băga de seamă lipsa mea, până când voi fi cu desăvârşire pierdută, mă poţi sili, iar eu n-am altceva de făcut decât să plâng. Dar nădăjduiesc, Alain, că n-ai să faci împotriva mea ceea ce n-ai face împotriva unei străine… Tot ce-ţi cer, domrmle, e să uiţi… Că ai avut nevoie de mine şi că eu m-am dăruit cu trup şi suflet, fără condiţii. Acum vrei să mă laşi să trec, Alain?

Scrâşnind din dinţi de furie, cu obrajii arzând ca para focului, cu inima strânsă de conştiinţa propriei inferiorităţi în faţa acestei femei, Alain se dădu în lături şi o lăsă să treacă. Jeanne se îndepărtă fără să mai privească înapoi, fără să scoată un suspin; deschise uşa, apoi o închise, hotărâtă, în urma ei. Când Alain dădu fuga să vadă dacă femeia nu se întoarce, abia o mai zări la o depărtare de douăzeci sau treizeci de paşi de Gabion, mistuindu-se în întuneric.

Alain oftă adânc şi-şi lăsă braţele să-i cadă de-a lungul trupului.

De ce oftase oare? Pentru această femeie, care îi sacrificase totul, iar el îi răsplătea atâta de josnic devotamentul? Sau pentru că i se năruise visul de a-şi recăpăta într-o bună zi averea? Poate şi pentru una, şi pentru cealaltă.

Chiar dacă omul nu este niciodată bun, rar se întâmplă să fie rău cu desăvârşire.

XVII.

GREŞEALA UNEI FEMEI CINSTITE.

Alain rămase singur şi nemulţumit de el însuşi. Se făcuse aproape unu noaptea. Luna începuse să se înalţe. Îşi luă puşca, tolba, de-ale gurii pentru o zi întreagă şi plecă. Un simţământ de ruşine îl îndemnă să apuce în direcţie opusă celei în care îl trimisese pe băiat. De când se îmbolnăvise era prima dată că pornea la vânătoarea de noapte.

Îşi găsi toate ascunzişurile stricate din cauza ploilor şi a vântului, dar mai ales fiindcă nu se mai îngrijise nimeni de ele. Vântul îi dărâmase adăposturile; butoaiele în care stătea de obicei la pândă erau pline cu nisip; pietroaiele după care se ascundea fuseseră răsturnate de maree; lagunele, ochiurile de apă îşi schimbaseră locul.

Vânătorul se îndeletnici toată ziua cu recunoaşterea terenului şi refacerea posturilor de pândă. Apoi, la căderea nopţii, noapte de primăvară ce urma unei ierni îndelungate, când stoluri mari de păsări se îndreptau în zbor spre miazănoapte, izbuti să vâneze o mulţime de raţe sălbatece.

Se întoarse la Gabion în zori, aducând cu el o încărcătură uriaşă de vânat. Micuţul Jean se trezise de mult şi-l aştepta. Copilul îi alergă în întâmpinare. Alain îi zâmbi, dar nu avu curajul să-l îmbrăţişeze, ca de obicei. Apoi, după ce intră în casă şi aruncă în jurul lui o privire, de parcă s-ar fi aşteptat să vadă pe cineva, întrebă:

— Nu s-a întâmplat nimic în lipsa mea?

— Ba da, domnule Alain; a trecut pe aici maistrul Hénin.

— Aha, a venit maistrul Hénin! Şi ce vroia de la mine?

— Ce vroia, nu ştiu, domnule Alain, dar ştiu că maistrul era tare furios.

— Ah! Ţi-a spus el asta?

— Nici nu era nevoie să mi-o spună, căci se vedea. Pipa i se plimba dintr-un colţ într-altul al gurii, de-ai fi zis că-i o veveriţă în cuşcă. L-am întrebat doar dacă n-a întâlnit-o pe mama, şi pentru asta mi-a tras un picior în spate.

Alain nu răspunse nimic, dar bănuia că se petrecuse ceva, deosebit în sat. Îi trecu prin minte că văduva se dusese să-i povestească maistrului totul. Dar o astfel de purtare se potrivea atât de puţin cu firea Jeannei, încât alungă repede gândul.

Totuşi, oricare ar fi fost pricina ce-l adusese pe şeful de echipaj la el, oricare ar fi fost explicaţia ce venise să i-o ceară Hénin, vânătorul nu ţinea deloc să dea ochii cu el. Ştia prea bine că purtarea lui, în toată povestea asta, nu fusese cum trebuie. Dar dacă înclina să-şi aducă el însuşi învinuiri, nu era dispus să primească învinuirile altora.

Se hotărî deci să se întoarcă la malul mării, fără a-şi îngădui o clipă de odihnă. Va dormi prin locurile de pândă. Îşi împrospătă rezerva de hrană şi de gloanţe, astfel încât să nu fie nevoit să dea pe acasă cel puţin trei-patru zile.

Jean privea uimit şi neliniştit la tânărul vânător, în timp ce acesta se pregătea de drum. Pentru că Alain nu-i spunea un cuvânt, bietul copil nu îndrăznea să-i vorbească el întâi. Totuşi, după ce şovăi câteva minute, văzând că prietenul său Montplet avea să-l părăsească fără a-i spune măcar la revedere, simţi că de nu-i vorbeşte are să se înăbuşe.

— V-am supărat cu ceva, domnule Alain? Întrebă el, cu glasul întretăiat de lacrimi.

— Tu, bietul meu băiat?! Zise Alain, tresărind; îşi dădea şi el seama că, fără o pricină anume, se purta cu băiatul altfel ca de obicei. De ce mă întrebi?

— Oh, domnule Alain, pentru că de când v-aţi întors vă uitaţi cam urât la mine; dacă v-am supărat cu ceva, ştiţi, ar trebui să-mi spuneţi, mi-aş cere îndată iertare; vă iubesc aşa de mult, încât n-aş fi putut s-o fac dinadins.

— Martor mi-e Domnul că n-am nimic împotriva ta, bietul meu copil.

— Atunci aveţi altă supărare, domnule Alain, spun asta fiindcă vă văd mai trist decât pe vremea când eraţi bolnav.

— Da, am nişte necazuri, băiete.

— Dacă-i asta, ar trebui să i le mărturisiţi mamei; ea ţine mult la dumneavoastră şi, dacă îi stă în putinţă, sunt sigur că o să vă uşureze povara.

Alain îl îmbrăţişă pe micul mus şi porni la drum. Dar copilul se ţinu după el:

— Nu vă duceţi la maistrul Hénin, domnule Montplet?

— Astăzi nu, micul meu Jean, trec cârduri multe de păsări şi nu vreau să scap prilejul.

— Păi dacă mai vine?

— Dacă mai vine, îi spui ce ţi-am zis.

— Ah, nu, pe cuvânt că n-am să-i spun nimic.

— De ce?

— Pentru că ieri s-a arătat aşa de furios, încât îmi închipui că azi o să fie şi mai aprig. O să-şi înghită pipa, asta-i sigur. La revedere şi noroc la vânat, domnule Alain!

— La revedere, micul meu Jean! Apoi, în timp ce vânătorul se îndepărta cu paşi mari printre dune, copilul îşi zise: „A, nu, n-am sa stau aici să-l aştept: am să plec la Isigny, să vând raţele şi becaţele, iar dacă vine bătrânul maistru, ei bine, n-are decât să lovească în uşă şi în toţi pereţii. Mai bine să-şi verse necazul pe lemn şi piatră decât pe pielea mea”.

Înainte de a vedea urmările mâniei lui Hénin, să vedem pe scurt ce i-a pricinuit-o.

Jeanne-Marie crezuse că a izbutit să plece fără a fi văzută de unchiul ei. Dar se înşelase. Din noaptea cu pricina, bătrânul cămătar stătea mereu la pândă şi auzise paşii văduvei în timp ce cobora scara, oricât s-a străduit ea să nu facă zgomot. Nu se clintise din loc, dar deschisese bine ochii. Uşa ce dădea în curte scârţâise; atunci, se sculase din pat şi o văzuse pe nepoata sa străbătând curtea şi trecând în grădină.

Din noaptea spargerii, mintea lui frământase problema pe toate feţele; cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai încredinţat că omul care fărâmase chepengul şi vroise să deschidă dulapul, oricine ar fi fost el, s-a adăpostit în camera Jeannei. Poate omul acela era un hoţ sau un iubit, ori poate amândouă. Dar cine putea fi hoţul sau iubitul? Probabilităţile îl duceau cu gândul la Alain Montplet.

Langot îşi urmări nepoata, o văzu ieşind pe poarta grădinii şi îndreptându-se către Gabion, Nu mai încăpea nici o îndoială. Fiindcă Alain nu putea veni la ea, se ducea ea la Alain.

Rămase în aşteptare, iar când se întoarse Jeanne-Marie, îi deschise chiar el uşa. Femeia înţelese că e pierdută. Şi nu se înşela deloc. Încântat că s-a ivit prilejul să scape de ea, cămătarul îi porunci să-şi facă bocceaua şi să plece a doua zi de la el. Resemnată, ca întotdeauna, Jeanne nu încercă să se dezvinovăţească, nici să se roage. Se supuse.