Alexandru d. Albu V l a s … prin furcile caudine

CAPITOLUL 18.- VÂNĂTOAREA

Odată aranjat în cazarma dela Brașov, Vlas s-a apucat de treabă în mod serios, cu gândul numai și numai la cei care au ucis-o pe Ionica. A văzut că acolo în poligonul dela subsol, avea o muțime de tipuri de armamente, dela pistolete, până la aruncătoare de mine și puști antitanc. A-ncepu cu cele mai mici, pe care le cunoștea deja și cînd a ajuns la arucătoarele de mine, asa cam pe la sfârșitul lunii Noiembrie 1944, l-a căutat pe plutonierul major Popescu, ce-l care l-a instalat în dormitor și în poligon.

-Trăiți Domn Plutonier Major, permiteti să vă raportez?

-Da, dragă Vlas. Zi-i care-i treaba.

-Păi eu sunt aproape gata cu exercițiile de tir, cu aproape toate tipurile de armament din poligon. A mai rămas doar aruncătorul de mine. Cum facem cu ăsta, că în poligonul nostru, nu cred că-i cazul?

-Păi, o să vedem cum facem cu aruncătorul de mine. Ar trebui să mergem să ne sfătuim și cu Domnul colonel Mastacaș. Ia stai puțin să-l întreb la telefon, cînd ne poate primi. Și după ce s-a-nțeles cu Domnul Mastacaș a zis. Hai, că ne-așteptă acum. Și au plecat. Cum au intrat pe ușa, colonelul i-a și luat în primire.

-Ei? Ia spuneți care-i problema? Majurul i-a spus cam îngrijorat, toată tărășenia.

-Lasă, lasă, nu te necăji, că se rezolvă și asta. Domnule Popescu, du-te matale la treburile matale și mai lasă-l aici pe Vlas, că și eu mă gândeam zilele astea să mai discut cu el unele probleme, legate tot de pregătirea sa militară. Majurul s-a retras salutând, iar cei doi au discutat multe. Mai întăi despre pregătirea militară, apoi probleme de familie.

-Treaba asta cu aruncătoarele de mine, mai poate fi amânată, că tu cred că n-o să le prea folosești. Sunt alții, care s-au specializat bine și ne vom baza pe ei. Probabil că după sărbătorile astea, o să fie și un concurs între trăgătorii unităților militare din zona asta a Brașovului. Sper să mai avem norocul, să-l prindem și să-i vedem rezultatele. Dar până una alta, nu vrei și tu să dai o fugă pe la Pleșești, să vezi ce mai e p-acolo?

-Da, dacă se poate, cu mare plăcere. Cam pentru cât timp?

-Păi cred că 15 zile ar fi suficient. Dac-o apare ceva urgent p-aici, te chem eu cu o telegramă. Ce zici?

-Păi cred că merge, ce mai! Când plec?

-Păi mâine, ce s-o mai lungim, ca ce-i în mână nu-i minciună știi și tu doar. Te duci peste un sfert de oră la majurul Popescu să-ți dea foaia de drum. O să-l sun eu acum, să-l pun la treabă. Salută din partea mea pe toți cei pe care-i vezi, că eu nu pot lipsi de aici. Poate când te-ntorci, mi-aduci și mie ceva bunătăți de p-acolo. Și să nu cunva să uiți, să treci și pe la Spitalul Militar din București, să te vadă și doctorul Cătălin Albu, că așa mi-a spus el, atunci cand vi s-au născut copii, da? Spitalul e p-acolea, pe lângă Gara de Nord.

-Da, bine, sper să nu uit. Mulțumesc mult și să vă regăsesc sănătos. Și-n timp ce Vlas se retrăgea din camera lui, colonelul puse mâna pe telefon.

-Alo, Domn Popescu, fii te rog amabil și fă-i imediat lui Vlas, o foaie de drum pentru Bucuresti, Râmnicul Sărat și retur și un ordin de serviciu pe perioada 2 –17 Decembrie 1944. Daca ai vre-o problemă cu treaba asta, sună-mă. A-nchis telefonul și-a-nceput să bată cu degetele-n masă, zicând în gând Lasă-l Doamne să-și vadă și el mai bine copii, că s-a chinuit destul până acum. Și s-a apucat de alte treburi urgente, care-l așteptau. Vlas s-a dus după 30 de minute la majurul Popescu și-a luat hârtiile necesare pentru drum și-a făcut bagaju și a plecat puțin prin Brașov, să mai cumpere câte ceva pentru cei de acasă. L-a căutat și l-a luat cu el și pe Mihăiță. Prin oraș au mai discutat, au cumpărat ce-au crezut ei că se potrivește pentru cei de acasă și au revenit pe seară în cazarmă. La despărțire, i-a promis lui Mihăiță, c-o să treacă și pe la părinții lui să le povestească cum merg treburile pe la Brașov și să le dea ce cumpărase Mihăiță pentru ei. Mihăiță însă, cum s-a despărțit de Vlas l-a căutat pe generalul Avramescu și l-a rugat să-l lase și pe el să meargă cu Vlas. Generalul a aprobat și a luat măsurile necesare ca Mihăiță să aibe formele necesare pentru drum, pentru aceiași perioada ca a lui Vlas. Pe la ora 10 seara, Vlas a aflat că vor merge împreună la Pleșești. S-a bucurat grozav și s-au înțeles ca într-o oră și ceva să fie-n gara Brașov, să vadă ce trenuri pot avea spre București. Acolo în gară, au trebuit să aștepte cam 2 ore, până a sosit trenul așteptat. S-au suit în tren, s-au instalat comod pe o bancă în vagon, că era cam gol. Din vorbă-n vorbă, a aflat și Vlas prin câte a trecut Mihăiță pe frontul din Rusia și dinspre ziuă, au ajuns în Gara de Nord din București. Au mers împreună la casa colonelului. Acolo, cele două femei care mai erau acolo, s-au bucurat mult când la văzut pe Vlas. El le-a lăsat câteva amintiri din Brașov și a primit dela ele câte ceva ce credeau ele că trebuie neapărat duse la Pleșești, mai ales pentru copii. Au mâncat câte ceva, au mai discutat câte ceva, apoi s-au întors la Gara de Nord unde au luat trenul spre Râmnicul Sărat. Acolo au ajuns cam după prânz. Au luat-o apoi la picior spre Pleșești, unde a ajuns pe seară. S-au dus fiecare la casa lui, lăsându-i tablou pe cei de acolo. Vlas, a discutat mai întăi cu Tăpăluș, care a făcut un tărăboi, de i-a speriat pe toți din casă.

-Care-i acolo mă, la ora asta a strigat Stanca de pe prispă, că era cam întuneric și nu se vedea bine. Auzind însă pe Tăpăluș gudurându-se și scheunând a bucurie, i-a fulgerat un gând pe sub broboadă și-a mai zis așa-ntro doară.

-Vlas mamă, noi fi tu? Că numai tu trebuie să fii după cum se bucură Tăpăluș.

-Da mamă, eu sunt și sări dintr-odată spre prispă, luând-o-n brațe și sărutându-se bucuroși. Silvia, văzând că mama soacră întârzie, a ieșit îngrijorată și ea pe prispă și când a văzut cine era, s-a repezit și ea-n brațele lui Vlas.

-Of, bine v-am găsit sănătoase, zise Vlas intrând cu ele-n tindă. Ce mai e nou p-aici, cum vă mai descurcați? Dar neica Ștefănică și neica Pavel? Femeilor nu le venea să creadă că-l au în față. Copiii dormeau deja că luaseră masa de seară.

-Hai, dezbracă astea să te schimbi, după ce te speli puțin, îl luă Silvia-n primire, că Stanca încă nu avea grai. După aia mănânci și tu ceva, că ți-o fi foame. Cât mănânci, mai vorbim. Ne spui și nouă ce-ai mai făcut de când ai plecat. Vlas, s-a conformat și-n scurt timp s-a așezat la masă. S-a ospătat pe-ndelete și a spus tot ce credea el că trebuia spus. Despre viitor, mai nimic, că nici el nu știa. Au aranjat ca Vlas, de dimineață, să se repeadă până la Dumitrești, să-l invite și pe nea Ștefănică la o mică petrecere ce aveau de gând s-o facă-n Duminica viitoare, ca era într-o joi când a sosit la Pleșești. La-ntoarcere, trebuia să treaca și pe la neica Pavel, pentru același motiv. Au plecat apoi la culcare, urmând ca a doua zi, după ce s-o-ntoarce dela Dumitrești, să taie purcelu, ca sa aibe ce le trebuie de petrecere. Și așa se cam apropia Crăciunul și purcelul era destul de dolofan. În lipsa lui, femeile trebuiau să pregătească totul pentru petrecere.

A doua zi, Vlas s-a sculat devreme și când s-a luminat bine de ziuă, bătea-n poarta la nea Ștefănică. Câinele lui, l-a luat iar în primire și nea Ștefănică a și ieșit afară, cam desbrăcat.

-Care ești mă așa de dimineață?

-Eu nea Ștefănică, eu, sergentul Vlas Mincu. Că-l și avansase colonel Mastacaș la gradul de sergent. Bună dimineața și bine că te-am regăsit sănătos. E bine legat cățelu matale?

-Este, este dar stai să iau ceva pe mine mai gros și să viu să te iau dela poartă, că-i mai sigur. Și-a luat o șubă pe el și-a venit la poartă. A legat cățelu ceva mai scurt, să nu ajungă la potecă. Hai, intră și fii binevenit. Da ce-i așa grabă de-ai plecat cu noapte-n cap de acasă? Acolo acasă, când ai venit din Brașov?

-Eeeee, e grabă nea Ștefănică, grabă mare, că știi că trebuie să mă-ntorc peste două săptămâni, la Brașov, nu? Nu știi matale că o vreme m-a chemat Ștefan, ha? Păi numele ăsta nu-ți spune nimic matale? M-a trimis mama și Silvia să te invit la noi Duminică, că-i petrecere mare bre și vrem cu toții să ne veselim și să sărbătorim că am apucat să mai fim și noi împreună. Asta, pentrucă de Sfântul Ștefan, o să fiu poate la Brașov, poate pe front, numai Dumnezeu știe. În Pleșești am sosit aseară. Nu se culcaseră alde mama. Am venit și cu Mihăiță, ăla care i-a ologit pe nemernicii ăia de nemți, ți-l mai amintești? Cum mă-torc în sat, trec și pe la nea Pavel, să-l invit și pe el, apoi merg acasă și ne apucăm să tăiem purcelu.

-Da, da, mi-aduc aminte de Mihăiță. Grele vremuri au mai trecut peste noi și nu-i deloc clar ce ne-o mai aștepta de aci-nainte. Da, hai intră de te-ncălzește puțin, că cred c-o să pleci repede înapoi.

-Da, așa-i. Stau puțin să văz ce hotărăști și plec. Trebuie să trec și pe la neica Pavel. Ei ce zici? Poți sau nu să vii?

-Mă Vlas, ce să zic? De venit simt și eu c-ar trebui să venim, dar să vedem ce părere are și nevastă-mea. Că mai sunt și p-aici câte ceva de făcut.

-Bre, eu oi zice ce-oi zice, da matale n-ai auzit că mama a zis că să veniți? Nu cred că mai încape tocmeală. Vorbește și cu doamna matale, da să știi că matale e musai să vii.

-Bine, bine, cred că ai dreptate. Dacă ea n-o putea, că de vrut știu bine că vrea, o să vin numai eu și poate….. Poți să mergi sănătos că Duminică, sunt acolo. Poate mergem acolo înpreună la biserica voastră, înainte de masă.

-Ei, așa mai merge. Sănătate și vezi să nu ne-ncurci. Mă duc să trec și pe la neica Pavel, să-l bag și pe el în priză, c-altfel nu se poate. Și-a plecat Vlas grăbit spre Pleșești. A trecut și pe la celălalt frate al mamei lui și l-a convins și pe el, apoi a ajuns acasă și a pus la punct treburile lui, cu vitele din curte și cu ce le mai trebuia femeilor, pentru pregătirile ce se făceau. După asta, l-a chemat pe Mihăiță să-i ajute să taie purcelu.

Cam pe la ora 2 după masa așa, totul era cam gata. Purcelu era tranșat și aranjat pentru iarnă. Silvia și Stanca au început pregătirile pentru Duminică, iar Vlas și Mihăiță s-au retras întro altă cameră la un pahar de vorbă. N-au mai ținut cont de post. S-au înfruptat din plin din pomana porcului, pregătită de Stanca și s-au cinstit cu vin roșu din via lui Vlas, că era destul în pivniță.

Până Duminică, tot cu treburile pe lângă casă. Vlas a dat cu ochii și de Rădița și a întrebat-o de soarta soțului ei Mitică, dar n-a aflat nimic interesant, mai ales că i s-a părut puțin cam derutată Rădița, în timp ce discuta cu el. Cînd a-ntîlnit-o pe Stanca-n casa a și-ntrebat-o.

-Mamă, ce-o fi cu Rădița, că nu prea e-n apele ei. Parcă, parcă ar ascunde ceva. Tot timpul cât am discutat cu ea, tot cu ochi-n jos și-și tot freca mâinile.

-Eh, cine știe dragu mami ce gânduri o frământa-o și pe ea. Nu-i deloc ușor pentru ea să stea atîta vreme fără bărbat s-o știi. Las-o-n plata Domnuliu și să ne vedemn de ale noastre.

Duminică dimineața, sosește și nea Ștefănică dela Dumitrești, fără nevastă-sa, că era vreme cam rea. După cum a fost vorba, au mers cu toții la biserică, mai puțin Silvia, care a stat acasă cu copiii și a mai pus la punct câte ceva pentru masa ce urma să aibe loc la prânz. Când au revenit dela biserică, Silvia doar a pus la foc ceaunul pentru mămăligă, Stanca a aranjat masa și așteptau musafirii. N-a apucat mămăliga să fiarbă bine, ca s-a și umplut casa de musafiri, adică cei poftiți. Neica Pavel, Mihăiță și părinții Ionicăi, pe care-i invitase Stanca in aceiași dimineață. S-au cinstit cu băuturile tradiționale, au gustat din toate bucatele pregătite și au discutat fel de fel de probleme. Unele care priveau gospodăriile lor, altele care se refereau la viitorul satului, după terminarea războiului, ca toți credeau că nu mai e mult până la terminarea lui. Vlas și Mihăiță,tot cu gândul la plecarea din sat spe Brașov, au început să cânte cu mâinile pe umărul celuilalt, spre bucuria celorlalți, cântece de dor din bătrâni, printre care

Zărzărea, zărzărea, zărzărică zărzărea,

Pe la poarta mândrii mele, Ionel trecea….

și

Mai am astăzi, mai am mâine, lele și-am să mor

și plec satule din tine, lele și-am să mor……

S-au despărțit cu multă voie bună, pe la 10 seara, plecând fiecare la casa lui, mai puțin învățătoru din Dumitrești, care a dormit la Stanca. El a plecat a doua zi de dimineață, că nici nu se sculase toți ai casei. Vlas l-a condus până la jumătatea drumului dintre sate apoi a revenit acasă la el. Pe drum au mai discutat despre importanța camuflajului, pentru ce-și propusese Vlas să facă pe front, dac-o mai ajunge acolo.

Restul zilelor până la plecarea spre Brașov, s-au scurs repede cu unele pregătiri pentru acest eveniment și pentru unele mici reparații prin curtea casei. În această perioadă s-a ales și Tăpăluș cu o căsuță mai călduroasă, că cea veche era cam subțirică și nu prea rezista vântului.

* * *

La 18 Decembrie 1944, Vlas și Mihăiță au revenit la unitatea lor din Brașov. S-a prezentat fiecare la șeful său. Mihăiță la generalul Avramescu iar Vlas la colonelul Mastacaș.

-Buna seara tată. Iaca, s-a terminat și permisia. Am venit să discutăm ce va urma. Ți-am adus și matale câte ceva, dela Silvia și mama. Le găsești aici în această trăistuță, care-i făcută de Silvia în iarna asta, că p-acolo nu prea ai ce face seara, că se-nserează devreme și se lumineaza de ziuă cam târziu.

-Bine măi Vlas. Hai să trăiești și bine-ai venit sănătos. Lasă traista aia colo lângă cuier și stai jos icea. Ia spune cum a fost și ce mai e pe-acolo pe unde-ai umblat. Da, cât mai amănunțit te rog, că-s curios și avem destul timp să discutăm.

-Păi, în general vorbind, e bine peste tot și n-am avut probleme deosebite. Cum am ieșit dela matale atunci la plecare, am discutat și cu Mihăiță, că noi așa neam înțeles. Când pleacă unu dintre noi acasă, să-l anunțe pe celălalt. La cam o oră și ceva, mă trezesc cu el la mine să-mi spună că și-a făcut și el formele de plecare, deci am plecat împreună. Da înainte de plecare, am mers prin oraș și am mai făcut unele mici cumpărături. Seara pe la 11 eram în gara Brașov și după o scurtă așteptare, am luat un tren personal spre București unde am ajuns dimineața. Acolo, am mers întăi pe la doamnele care-s acolo pe Dorobanți, care ne-au dat niște lucruri pentru copii. După ce am luat masa la ele, am plecat la gară de unde tot cu un personal, am ajuns la Râmnic, așa cam dupa prânz. De aci, tot pe jos până la Pleșești, unde-am ajuns seara. Le-am c-am speriat p-alde mama și Silvia. Numai Tăpăluș a-nțeles dela-nceput, cu cine are de-aface. A doua zi, eu am fost pe la Dumitrești să-l invit pe nea Ștefănică la o petrecere de Sfântul Ștefan, că așa au hotărât adhoc, mama și Silvia, chit ca mai erau câteva zile până la adevarata sărbătoare. La-ntoarcere acasă, am trecut și pe la neica Pavel, pentru același motive. Petrecerea a fost minunată. Au fost invitați de mama și părinții Ionicăi știi matale, prima mea dragoste nereușită, din cauza nemților din sat. A venit și Mihăiță și ne-am distrat bine. Noi doi, soldații am tras și cîteva cântări de p-colo depe la noi. Am avut o discuție ciudată cu Rădița, soția unui nevoiaș de acolo din Pleșești, pe care l-am înzestrat eu cu o bucată de pământ și cu o căsuță care o avem noi în plus în curte, în care au locuit bunicii mei din partea tatei. Acum el e pe front și nu se știe nimic despre el. Apoi, numai pe lângă casă, până ieri dimineața, când am plecat amândoi spre Râmnic. La București am ajuns pe la ora 3 după masă. Am trecut întăi pe la Spitalul Militar și i-am cunoscut pe doctorii Cătălin și Adriana Albu. Oameni cum se cade mi se pare mie că sunt. Le-am lăsat și lor o sticlă de țuică și una de vin, din recolta dela Pleșești, apoi am plecat la alde tanti Suzi, unde am mâncat și dormit. Le-am lăsat și lor câte ceva, ce mi-a pregătit Silvia pentru ele. Azi, înainte de plecare de-acolo, mi-am aruncat o privire și-n grădină. Nu arată prea rău, dar s-ar mai putea face cate ceva în Primăvară. Am plecat apoi la gară, am luat primul tren spre Brașov și iată-mă acum aici, de unde am plecat acum două săptămâni.

-Bun, deci totul a fost bine peste tot. Mă bucur mult. De nepoței nu mi-ai zis nimic. Cum i-ai găsit?

-Aaaaa, ei sunt bine, sănătoși și vioi. Mănâncă și dorm tot timpul între mese. Să-i vezi ce le place când le face Silvia băița de seara. Numai zâmbete și chicoteli. Sunt tare drăguți, să știi.

-Bun, deci e bine și din acest punct de vedere. Să ne dea Domnu sănătate să-i vedem mari și pe ei. Hai acum să vorbim de-ale noastre de p-aici. Ți-am spus de când ai plecat că va fi un concurs de tragere la țintă, la care o să participi și tu. Eu îmi pun mari speranțe în tine. Apucă-te cu nădejde de exercițiile în poligon, să fim gata cât mai repede de concurs. Sper să nu fim deranjați până la data concursului, care se pare c-o să fie pe la mijlocul lunii Ianuarie, adică peste cam o lună de azi începând. Majurul Popescu te va ajuta în tot ce o să ai nevoie. Dacă apar proleme deosebite, caută-mă să discutăm. Clar? Acum la revedere și mult spor.

-Mulțumesc, sănătate și să dea Domnul să fie bine, zise și Vlas, strângând mâna întinsă a colonelului și s-a dus în cămăruța lui din cazarmă. A doua zi de dimineața s-a dus în poligon, a făcut o listă de ce i-ar mai trebui pentru exercițiile de tragere, pe care i-a dus-o majurului Popescu. Apoi s-a apucat să repete din nou tragerile cu toate armele din acel poligon. Și asta în fiecare zi, de dimineață până seara, cu întreruperi doar pentru mese.

La concursul de tir, care a-nceput cu o săptămână mai de vreme, s-au prezentat mulți militari, mai ales ofițeri, din toate unitațile militare de pe Valea Prahovei, plus vânătorii de munte din Târgul Mureș. La toate categoriile de armament folosit de infanterie, Vlas a luat locul întăi, mai puțin la pușca antitanc, unde-a ieșit pe locul doi. A asistat la trageri și generalul Avramescu (venit pentru puține zile de pe frontul din Ungaria) și a rămas încântat de rezultatele lui Vlas, mai ales că mai știa el câte ceva despre el, dela Mihăiță. I-a plăcut tare mult ce s-a-ntâmplat la tragerile în cerbul alergător, proba colonelului Mastacaș. La cererea colonelului, cerbul a fost lovit de Vlas, în frunte, în ochiul dinspre tragatori și în fiecare ureche.

-Colonele, îmi pare tare rău, dar pe acest băiat trebuie să-l iau pe lîngă mine și să-l folosesc în cazurile speciale, în lupta cu tragatorii de elită germani, ca știi că și ei au așa ceva. Tot al dumitale este dar o să-l folosesc mai mult eu, la nivelul întregii armate. Poate mai formează el și pe alții din armata noastră, om vedea dac-om mai avea și timp. Ei? ce zici?

-De Domnule General, ce să zic? Cred că se poate. E prea valoros ca să nu folosească întregii armate. Numai că vă rog tare mult, s-aveți mare grijă de el că țin tare mult la el. Este și un om deosebit, ca să nu mai pomenesc că-i tata nepoților mei, cred că vă mai amintiți.

-Da, desigur că știu. N-ai nici-o grijă că sper să-l protejăm suficient. Până una alta, trimite-l mâine la mine să stau de vorbă cu el, să vedem cum ne putem organiza, ca să avem mai mulți ca el, că n-o să ne strice. Gata, acum să meargă fiecare la unitatea lui că nu se știe ce ne-o mai aduce viitorul.

A doua zi când s-a prezentat Vlas la generalul Avramescu, a gasit totul pregătit de plecare pe front, unde generalul a fost rechemat urgent. L-au luat și pe Vlas cu ei după ce a fost anunțat telefonic, colonelul Mastacaș.

-Colonele, noroc și sper să ne mai întîlnim sănătoși. Regret dar trebuie să plec urgent, că mă cheamă Malinovski. Îl iau și pe Vlas cu mine, că o să-mi fie de ajutor. Cum ajung acolo, o să vă chem și pe voi, că e de lucru, nu glumă. Toate bune și s-auzim și de mai bine, a-ncheiat generalul Avramescu cu colonelul Mastacaș și a-nchis telefonul, fără ca acesta să mai poată spune ceva.

Nu a trecut o săptămână și s-a și primit ordinul de intrare-n dispozitivul de luptă, în cadrul armatei comandate de generalul Avramescu. Când au ajuns pe front, generalul Avramescu i-a informat că Vlas fusese detașat provizoriu la armata condusă de generalul Mociulschi, care avea de furcă cu o divizie de vânători de munte germani. Incet încet, Vlas a ajuns în Februarie tocmai în munții Javorina, din Cehoslovacia. În luptele acerbe care au avut loc cu nemții, Vlas deja se remarcase prin lichidarea multor luptători germani (lunetiști și cuiburi de mitraliere), care ascunși bine după stânci, și ei la rîndul lor, vânau dela înalțime, numai ofițeri, ruși și români. În isprăvile lui de vânător, Vlas era ajutat de Mihăiță și de Preda, oamenii de încredere ai generalului Avramescu, care au fost detașați odată cu el. Ținând cont de sfatul dat de învățătorul Ștefănică din Dumitrești, Vlas era înbrăcat numai în alb, inclusiv fața și minunata lui armă. Cei doi care-l ajutau să-i păcălească pe nemți, trebuiau sa stea în tranșeie, undeva în spate, mai departe de el și din când în când, să ridice încet și pe rând cu un băț, o caschetă românească. Trăgătorul neamț, cum vedea cascheta că se ridică o și lua la ochi și trăgea. Acesta era momentul când Vlas îl lua-n primire și-l trimetea pe cealaltă lume, că atunci când trăgea, neamțul trebuia să-și ridice numai o ideie capul mai sus. Numai în frunte îi nimerea, așa a constatat personal, chiar generalul, când s-au retras nemții de pe poziție și au luat-o rușii în primire. Rușii, că românii erau numai cu pierderile de oameni, pînă ce nemții renunțau la o poziție, că după aia, românii trebuiau să mearga în altă parte, unde treburile rușilor, nu mergeau prea bine. Acest fapt, precum și faptul că luptătorii români, față de cei sovietici, erau lipsiți de cele mai elementare necesităti materiale (alimente, înbrăcăminte și muniție), l-a enervat tare mult pe generalul Avramescu care a protestat vehement, ceiace curând i-a adus moartea. Rușii nu i-au putut ierta faptul că pînă mai ieri, a luptat contra lor. Dealtfel, cam asta s-a întâmplat cu toți generalii rămași în viață, după luptele din Rusia, indiferent cum s-au descurcat ei în frontul de Vest.

Întorcându-ne la eroul nostru Vlas Mincu, că așa l-a caracterizat generalul Mociulschi, să precizăm acum faptul că după ce armata de sub comanda lui, a respins pe nemți, cei detașati de generalul Avramescu, au revenit în cadrul armatei acestuia, cu mulțumirile de rigoare, către generalul Avramescu. Asta se-ntâmpla pe la mijlocul lunii februarie 1945, când se duceau luptele cu nemții, în zona Zvolen – Banska Bystica din Cehoslovacia. Și aici, Vlas a dovedit aceiași exactitate în lichidarea rezistenței îndîrjite a luptătorilor germani. Unde era mai greu, el și grupa lui de figuranți, făceau repede, repede cale liberă atacurilor trupelor rusești și române. În acea grupă erau acum mai mulți trăgători de elită, formați și îndrumați personal de sergentul Vlas Mincu, sub supravegherea discretă a colonelului Mastacaș. In aceiași manieră s-au luptat oamenii colonelului Mastacaș și după ce generalul Avramescu a fost înlocuit la comanda trupelor române din acea zona, de către generalul Dăscălescu. Sub comanda acestui general, s-au definitivat obiectivele luptelor din zona Zvolen – Banska Bystica, nemții fiind respinși pe alte poziții, în interiorul Cehoslovaciei cam pe la mijlocul lunii martie 1945. Luptele au continuat cu înverșunare până-n 13 mai 1945, deși ostilitățile se terminaseră oficial la 9 mai. În acest scurt interval de timp, au avut loc lupte înverșunate în apropiere de orașul Praga, cu trupe germane, care nu voiau să depună armele. Și cu această ocazie, Vlas și-a adus contribuția la anihilarea cuiburilor germane de rezistența, dar în ziua de 12 mai i s-a-fundat și lui, că neglijând un pic camuflarea, un lunetist german l-a dibuit, lovindu-l destul de grav în umărul drept. Noroc că tocmai sosise din țară un avion cu muniție. Colonelul Mastacaș a făcut ce-a făcut și l-a expediat, împreună cu alți răniți în țară, la un spital din Mediaș. Cînd a ajuns la spital, era aproape mort deoarece pierduse mult sânge. Medicii au putut acționa rapid, pentru a înpiedica decesul, supunîndu-l apoi la tratamentul reparatoriu, care a fost de lungă durată. Între timp, a sosit în Mediaș prin iulie și colonelul Mastacaș care l-a găsit în spital. De acolo, cu o mașină l-a expediat direct la București, la Spitalul Militar, unde Vlas a ajuns pe mâinile doctorului Cătălin Albu. Și aici a stat până a ajuns colonelul Mastacaș, la unitatea lor din Brașov. Acesta, cum a ajuns, era prin septembrie 1945, a trimis o telegramă învățătorului Ștefănică Stuparu, cu rugămintea de a informa familia lui Vlas și de a lua măsurile de rigoare, pentru scoaterea lui Vlas din spital. Colonelul Mastacaș a ajuns așa de târziu la Mediaș, deoarece după încetarea ostilităților, întoarcerea luptătorilor români în țară, s-a făcut numai pe jos, deoarece toate mijloacele de transport erau puse la dispoziția aramatei roșii. Pe drum soldații români au tot fost dăscăliți despre noua armată română și despre noua situație din România. Apăruseră și la ei în unitate, ofițerii politici, care dirijau orice acțiune a comandanților de drept. Majoritatea acestora au fost școliți în Uniunea Sovietică, în cadrul diviziei Tudor Vladimirescu, cu care s-au întors în România, după 23 August 1944.

------------------------------------------------

----------------------------
NOTA EXPLICATIVĂ

Bunul meu prieten Sandu Albu, fie-i țărâna ușoară, a scris la această carte cât a putut. Mi-a plăcut tare mult ce-a scris el și m-am gândit că n-ar fi rău să-ncerc a o continua, atât cât m-or ține baierele minții și a ieșit ce s-a văzut până aci. C-o fi bine, c-o fi rău, naiba mai știe, dar tot ce-am scris este adevărat, nu în sensul personajelor pomenite aici, ci în sensul evenimentelor prin care a trecut Vlas și țărișoara noastră România, de care și acum își bat joc o groază de „oameni”. M-am oprit cu evenimentele cam pe la sfârșitul celui de al doilea război mondial, odată cu revenirea (pe jos) în țară, a armatelor române, care au dus greul luptei în condițiuni destul de vitrege, până la Praga. Era cam prin iulie 1945.

Personajele, în afară de cele menționate de Sandu, sunt persoane reale, pe care eu le-am cunoscut în diferite ocazii din viața mea. Sper ca să nu fie cineva supărat că l-am implicat în acțiuni poate neplăcute pentru el. Pe mine m-a interesat doar să redau evenimentele prin care a trecut Vlas, eroul principal al acestei povestiri.

Dar această ideie, a avut-o și un văr al lui Sandu Albu, tot din Pleșești și el, pe nume Domnul Ricu Rădulescu (decedat deja). Pentru început, tot ce a scris dânsul până la un momment dat, a fost întăi la mine. Eu am introdus pe calculator cam 40-50 de pagini. Când am terminat de introdus, am încercat să continui, dar nu știu încă dece, nu s-a mai putut. Am restituit Doamnei Mioara Albu, tot ce am făcut pentru varianta Domnului Ricu, spre a se putea continua la București, cum vor crede de cuviință. Mi-a plăcut mai mult varianta Domnuli Ricu și sfătuiesc pe oricine s-o citească în întregime. Se va vedea acolo cum diferă filozofia despre viață a omului din dealurile Pleșeștilor, față de a mea, om din Bărăgan.

Intenționez, dacă s-o mai putea, să duc în continuare povestea lui Vlas, pînă hăt departe, în vremurile de azi, anul de grație 2008 și să redau cât mai fidel, ce s-a-ntâmplat de atunci și pînă acum, trecându-l pe Vlas și pe copii lui prin tot ce au trecut oameni ca părinții mei și copiii de vârsta mea, în toată aceast perioadă nenorocită. Un fel de autobiografie a mea, dacă vreți.

Sandu l-a lăsat pe sărmanul Vlas La Buduiul cu apă din pădurea Bălușca, pe dealurile Țărțădăului (începutul capitolului 8).

Ștefan Mustățea – Vancouver – 13 Iulie 2008

CUPRINS

Pagina

CAPITOLUL 1.- Copilărie întreruptă 2

CAPITOLUL 2.- Cine au fost înaintașii 19

CAPITOLUL 3.- Pregătiri de război 54

CAPITOLUL 4.- Încorporarea 72

CAPITOLUL 5.- La cazarmă 75

CAPITOLUL 6.- La București 78

CAPITOLUL 7.- În permisie. Nenorocirea 102

CAPITOLUL 8.- Sfatul și urmările lui 109

CAPITOLUL 9.- Ștefan 116

CAPITOLUL 10.- Colonelul vine p-acasă 120

CAPITOLUL 11.- Colonelul la Săveni 124

CAPITOLUL 12.- Silvia la Pleșești 133

CAPITOLUL 13.- Pe front 145

CAPITOLUL 14.- Sărbătorile de iarnă la Săveni 149

CAPITOLUL 15.- Revine colonelul. Silvia naște 158

CAPITOLUL 16.- La Cotul Donului 167

CAPITOLUL 17.- 23 August 1944 170

CAPITOLUL 18.- Vânătoarea 177

--------------------------------

-----------

*^* Vadra avea 10 ocale, adică 12, 88 litri.