Alexandru d. Albu V l a s … prin furcile caudine

CAPITOLUL 2: CINE AU FOST ÎNAINTAŞII?

- Nene Ştefănică, te-ai întrebat vreodată de unde îşi trag numele satele acestea de pe la noi? Întrebă Vlas pe unchiul său, într-o zi după ce epuizase mai multe subiecte de discuţie. Şi adăugă: ştii care-i istoria lor, cum s-au format, cine au fost moşii şi strămoşii noştri?

- Cum nu. M-am întrebat şi nu numai că m-am întrebat, dar am şi aflat unele răspunsuri. Ştiu câte ceva, cum să nu.

- Tare aş fi curios, nene, să ştiu şi eu unele lucruri despre aceste meleaguri. Vezi matale, citim atâtea, discutăm câte în lună şi în stele, despre mări şi ţări, despre oraşe pe care nu le-am văzut şi nici nu le vom vedea vreodată, dar despre locuri care ne sunt aproape şi ne sunt dragi, cel puţin eu personal, nu ştiu mai nimic. Păcat, zău aşa, mare păcat.

- Ai tu dreptate, Vlas, dar aşa-i şi firea omului – să alerge cu imaginaţia tot pe meleaguri necunoscute, îndepărtate. Probabil din dorinţa de a şti ceva despre ele, de a le vedea, de a le cunoaşte. În orice suflet de om trăieşte un călător, sau un poet… într-un cuvânt un romantic.

Dar Vlas nu vroia astăzi să discute pe teme psihologice. Pe el îl interesau probleme de istorie şi de etnografie, bineînţeles fără să ştie că există o astfel de ştiinţă, ci mai mult intuind-o. Şi nu-l interesa etnografia în general, ci numai unele aspecte concrete, legate de geografia limitată a ţinuturilor lor, îndeosebi a satului în care trăia, aspecte a căror elucidare urma să-i dea răspuns la anumite întrebări şi nedumeriri care-i apăruseră din contemplarea vieţii satului, a populaţiei, a obiceiurilor. Nu o dată îl frapase anumite trăsături de caracter ale consătenilor lui, cum sunt dârzenia, demnitatea, respectul dus până la idolatrizare faţă de tradiţii. Dragostea pentru aceşti oameni în mijlocul cărora trăia şi dorinţa de a cunoaşte îl stimulară să-l „înţepe” cu noi întrebări pe blajinul său unchi.

- Se găsesc ceva scrieri în legătură cu istoria acestui colţ de ţară? Întrebă el, făcând abstracţie de divagaţia filosofică a unchiului său. Matale ai ceva în bibliotecă?

Dar Ştefănică Stuparu nu-i răspunse. Ochii îi mijiră a aduceri aminte şi rămase tăcut, pe gânduri. Într-un târziu pieptul îi săltă într-un oftat adânc, în care se exprima un regret de multă vreme înăbuşit, un regret al nerealizării. La un moment dat se ridică, intră în casă, deschise un sertar care după scârţâit dovedea că nu se umblase la el de multă vreme şi se întoarse cu o lucrare voluminoasă, legată în coperte din carton gros, de culoarea roşcovei. Mâinile lacome ale lui Vlas o şi înhăţară. O deschise şi o răsfoi rapid cu vârful degetului. Era o lucrare dactilografiată cu caractere cursive şi cerneală violetă. Pe prima pagină, sus, autorul: ŞTEFAN STUPARU – ÎNVĂŢĂTOR. La mijloc, titlul PLEŞEŞTI ŞI ÎMPREJURIMILE, iar sub tilu, între paranteze, era adăugat: „Tratare istorico-monografică”. În josul paginii erau trecuţi anii 1928-1930, probabil de la începutul până la sfârşitul muncii de cercetare şi redactare. Vlas începu a se foi pe scaun. Îl stăpânea o emoţie puternică. Nu ştia ce să facă. Ar fi vrut să înceapă imediat lectura, ar fi vrut să pună câteva întrebări. Îl privi cu alţi ochi pe naşu’său. În privirea lui se contopeau respectul şi bucuria. Deşi îl preţuia mult pe nenea Ştefănică, nu ar fi crezut că poate fi şi autor de cărţi. În concepţia lui Vlas autorii de cărţi erau oameni cu totul şi cu totul deosebiţi, aproape că nu erau oameni, sau mai bine zis erau ceva mai mult decât oameni. Şi iată, aşa, dintr-odată, NENEA autor de cărţi. Asta era prea mult, îl copleşea. De ce oare nu-i spusese până acum? Probabil că dacă nu ar fi avut loc această discuţie n-ar fi aflat niciodată. Oare nenea Ştefănică îl socotea un copil neştiutor de nu a discutat niciodată cu el asemenea lucruri serioase? Ce distanţă mare există între noi, gândi Vlas cu o uşoară undă de amărăciune. Ghicindu-i parcă gândurile, învăţătorul deschise el vorba.

- Este doar o încercare, măi Vlas, care după cum vezi n-a văzut lumina tiparului. Ţi-o dau, poate că vei afla răspuns la întrebările ce ţi-au apărut. Unde ai nelămuriri, mă mai întrebi şi sper să ajungi la o imagine completă asupra lucrurilor care te interesează. Învăţătorul era încercat de un sentiment necunoscut lui până atunci, şi anume acela al satisfacţiei celui care creează – când constată că truda nu i-a fost zadarnică. Era pentru prima oară când cineva manifesta un interes real faţă de lucrarea lui. Chiar dacă el va fi singurul cititor adevărat, gândi învăţătorul, ideea de a scrie această monografie a fost totuşi inspirată. Pe drept cuvânt între aceste două fiinţe exista o legătură tainică, datorită căreia îşi intuiau reciproc gândurile.

- De ce nu ai publicat-o nene? Întrebă Vlas.

- N-am publicat-o… fiindcă n-am putut. Am trimis-o spre publicare, împreună cu o rugăminte fierbinte a mea, adresată domnului Dimitrie Gusti, specialist în acest domeniu şi savant recunoscut. Domnia sa mi-a răspuns amabil şi încurajator, dar se pare că cei cărora i-a recomandat-o nu au fost interesaţi. Am primit o înştiinţare de la Editura „Minerva”, prin care îmi aduceau la cunoştinţă că deocamdată nu dispun de spaţiu tipografic, dar că lucrarea rămâne în atenţia lor şi că-mi vor scrie să le-o trimit de îndată ce vor dispune de condiţii. Dar nu mi-au mai scris. Normal era să mă duc eu să mă interesez, să mă rog, să insist, să conving… Dar n-am putut. Nu prea aveam nici bani, timp cu atât mai puţin, apoi a venit căsătoria, au crescut grijile… aşa încât lucrarea a rămas în forma aceasta.

- Spune-mi dragă nene, cum ţi-a venit ideea să scrii o astfel de lucrare? Îmi permit să te întreb pentru că, după părerea mea, este cât se poate de binevenită o asemenea idee. N-ai impresia că locurile şi oamenii de pe aici, de pe la noi, se deosebesc de ceea ce există în altă parte?

- Ai perfectă dreptate. Şi este meritoriu pentru tine că ai intuit această deosebire fără să fi cunoscut prea multe regiuni ale ţării. Eu nu le-am intuit şi numai o împrejurare fericită m-a luminat, m-a făcut să-mi dau seama de ele.

- Ce împrejurare nene Ştefănică? Întrebă Vlas cu ochii arzând de curiozitate, de dorinţa de a afla.

- Acum, pentru că am început această discuţie, trebuie să-ţi povestesc totul. Terminasem şcoala normală în condiţii bune şi mi s-a acordat ca recompensă o excursie în ţară. Prima destinaţie – Bucureşti, capitala ţării, iar în Bucureşti, prima vizită – Academia Română. De altfel, pentru mine a fost şi ultima destinaţie în această excursie, pentru că trei săptămâni nu m-am mai desprins de acolo şi iată de ce: vizitând arhivele, un arhivar pasionat ne-a indicat dosare cu documente necercetate încă. „Adevărate comori istorice”, ne spune el. Cum mă pasiona istoria şi cunoşteam scrierea cirilică, ba aveam şi ceva noţiuni de slavă veche, m-am apucat să întorc documentele pe o parte şi pe alta. Am descoperit astfel un hrisov de danie, din care reieşea că Pleşeştii noştri, existau sub această denumire cu aproape cinci secole în urmă. În anul 1471, Radu cel Frumos, domnul Munteniei, vroind să răzbune ocuparea şi arderea cetăţii Brăila cu un an în urmă de către Ştefan cel Mare, a intrat cu armata sa în ţinuturile de graniţă ale Moldovei, înaintând însă numai până la satul Soci, la apa Milcovului, unde Ştefan îl întâmpină şi îl puse pe fugă. Pentru a-l scăpa de urmărire, un căpitan al său, pe nume Stan Cotea Odobescu, i-a sugerat lui Radu cel Frumos să schimbe direcţia drumului, cotind către Apus şi adâncindu-se în pădurile seculare din acea regiune, care s-a numit mai târziu Coteşti. Ca recompensă, căpitanul a primit de la domnitorul muntean o danie, care după cum se specifică în uricul original – iată-l aici la pagina a treia – se întindea „Din apa Leordeţului până în apa Merii, de acolo până la hotarul Cârligelor, până la hotarul Goleştilor de Jos, al PLEŞEŞTILOR şi al Urecheştilor şi de aici în sus până la Blagov, iar de la Blagov mai departe, până la drumul cel mare”. În alte documente, ca de pildă cel cu numărul 481, numele de azi al satului nostru este din nou amintit într-un uric, prin care Mihnea Turcitul Voievod întăreşte (la 5 octombrie 1580) ocine şi vii în Coteşti şi în satele din jur. După cum se vede nu intră însă în niciuna din aceste danii, el este pomenit doar ca punct de hotărnicie între moşii şi sate. Referirile care se fac în documente la satul Pleşeşti sugerează vechimea aşezării, statutul său aparte, ca localitate de moşneni liberi, cu drepturi străvechi asupra unor pământuri întinse pe care le stăpânesc şi azi. Mi-au apărut întrebări: de unde această denumire? De când datează satul? Cum a evoluat el? Încercând să găsesc răspunsuri şi mergând pe firul documentelor am aflat de o întâmplare extraordinară care s-a petrecut cu multe veacuri în urmă şi care explică actuala denumire a satului. Originea lui însă, sau ca să mă exprim corect, a numelui său de bază se pierde în negura adâncă a vremurilor.

Discutând apoi cu localnicii am constatat că bătrânii satului cunoşteau condiţiile în care s-a produs întâmplarea despre care ai să afli din lucrare; ba mai mult, cunoşteau amănunte care mi-au permis să mă apropii, cred eu, foarte mult de adevărul istoric. Astfel am stabilit de unde vine denumirea de Pleşeşti, cine au fost străbunii noştri. M-am gândit apoi să continui cercetarea, să scot în evidenţă întreaga lui evoluţie: etnică, socială, economică etc. şi în felul acesta a luat naştere încercarea pe care o ai în faţă.

Ştefănică Stuparu, emoţionat de amintirile evocate, ar fi mai vrut să discute despre opera sa, despre investigaţiile pe care le făcuse, despre unele îndoieli pe care le avea, să-i ceară părerea lui Vlas a cărui judecată fără greşeală o aprecia în mod deosebit. Dar nu a mai fost posibil. Vlas s-a ridicat brusc, surescitat, palid, cu lucrarea la subţioară.

- Am plecat nene. Până mâine seară o citesc. Nici nu-ţi dai seama cât sunt de nerăbdător.

Din cele grăite în lucrare, din unele presupuneri făcute de Vlas, din discuţiile reluate de el cu moşii satului, pe care îi zădărâse cu întrebări şi unchiul lui cu mai mulţi ani în urmă şi care păstraseră, prin transmitere orală, din generaţie în generaţie, întâmplările ce vor fi povestite mai departe – se înfăţişează în toată originalitatea ei, istoria denumirii localităţii şi a populaţiei sale.

Cam cu un secol şi ceva înainte de anul consemnat în documentul amintit, a avut loc o secetă mare în sudul Moldovei, din cauza căreia ciobanii vrânceni au plecat cu oile spre mirişte, în părţile munteneşti, mai devreme ca în alţi ani. Ei se gândeau să ajungă, dacă va fi posibil, tocmai spre balta Brăilei, unde ar fi găsit păşune abundentă. Spre toamnă socoteau să vândă brânza şi o parte din oi, care aveau căutare în zona portului, de unde erau transportate pe apă pentru a fi neguţate tocmai în Anatolia.

Din cătunul pitulat la poalele muntelui Zboina a plecat toată suflarea bărbătească, 19 ciobani, în frunte cu baciul Radu, vrâncean voinic, cu vorba domoală şi pasul apăsat, cu ochii mici, acoperiți aproape complet de sprâncenele stufoase. Au purces la drum şi două ciobăniţe care, după obiceiul pământului, fiind căsătorite în acel an, trebuiau să-şi urmeze bărbaţii. Pe vreo zece doisprezece căluţi de munte s-a încărcat tot calabalâcul stânei, de la sarici şi ceaun de fiert laptele, până la ciuberele de muls oile. Vreo 15-20 de dulăi mari cât berbecii, cu căutături de fiare, străjuiau din toate părţile oile alcătuite în trei pâlcuri de câte trei-patru sute de mioare. S-a pornit încet, fără grabă, aşa cum se pleacă la un drum lung. Turmele îşi urmau mersul mai mult prin pajişti decât pe drum, păscând şi mergând, seara şi dimineaţa având loc mulsul şi preparatul caşului. Au mers, mai bine zis s-au târât pe apa Şuşiţei până la un punct, apoi au părăsit-o, au trecut Putna şi Milcovul şi au intrat în plină câmpie. Au înaintat mereu, kilometru după kilometru, zi după zi, apropiindu-se tot mai mult de Dunăre, de baltă, de speranţa unei producţii mai mari de lapte.

În a 18-a zi de mers trecuseră de o mică localitate, ce poartă azi numele de Latinu. Pentru că turma era obosită, pentru că otava pe mirişte era bogată şi un crâng de salcâmi oferea o umbră deasă, baciul Radu hotărî zi de odihnă. După socotelile lui, în următoarele 2-3 zile de mers trebuiau să ajungă la Dunăre. Dar socotelile nu au ieşit aşa cum le făcuse baciul.

La ceasul când soarele îşi trimite razele drept în creştetul capului, pârjolind pământul, oameni, câini şi oi s-au vârât adânc în umbra crângului, lungindu-se la pământ. Un somn dulce, moleşitor i-a copleşit pe ciobanii trudiţi de drum, de căldură, de alergătură şi muncă. O atmosferă de linişte generală, în care nu se simţea decât zumzetul insectelor, de tihnă şi pace, domnea în crângul de salcâmi dintre Latinu şi Dunăre. Baciul tocmai îşi făcea nişte calcule optimiste, când urechea lui, pe care n-o despărţea de pământ decât sumanul pe care-şi lăsase capul, prinse un zgomot, un zgomot care devenea tot mai clar şi asupra căruia el, baciul, nu avea nici o îndoială: tropot de copite ale unor cai aflaţi în galop. „Peste treizeci de cai”, decise baciul, deprins de multă vreme să desluşească vorbirea pământului.

- Tomo, Constantine, Brebule, măi, auziţi voi ceva? Lipiţi urechea de pământ, că voi aveţi auzul mai bun.

- Cai, moşule, răspunse Toma. Şi încă foarte aproape. Ce facem?

- Treziţi-i pe toţi din somn, dar să rămână nemişcaţi; poate nu ne vor vedea şi-or trece mai departe.

Baciul şi Toma se târâră mai către marginea crângului şi priviră în direcţia din care se apropia tropotul de copite. Un nor de praf li se înfăţişa înainte ochilor, venind peste câmp dinspre Dunăre, acolo unde urmau să se îndrepte ei. Curând se desluşiră şi călăreţii.

- Numără Tomo. Şi Toma numără.

- Treizeci şi doi moşule. După căciulă şi forma săbiilor îs tătari. Iată-i că au slăbit goana. Vin în pasul cailor. Dar vin drept spre crâng.

- Doamne nu ne părăsi! Rosti baciul, apoi dădu scurte ordine. Toţi ciobanii în picioare! Fluieraţi uşor şi chemaţi aici câinii. Puneţi mâna pe baltag şi rămâneţi liniştiţi, cu ochii la mine.

Au rămas toţi în aşteptare, sub streaşina pădurii de salcâmi, liniştiţi, în aparenţă apatici, tot sperând că vor scăpa neobservaţi. Pâlcul de călăreţi se apropia. La cincizeci de metri, apoi la treizeci, la douăzeci, când cel care se părea a le fi căpetenie se întoarse în şa, le arătă în direcţia opusă locului în care se afla stâna şi-i îndemnă într-acolo. Tocmai atunci însă unul din căluţii stânii scoase un nechezat. Pâlcul se învolbură, nedumerit de unde venea nechezatul. Se desluşiră însă, pentru că nechezatul se repetă. Toţi călăreţii se înturnară spre crâng.

- Ieşim la câmp deschis, ordonă baciul. Drept înaintea lor. Să nu-şi dea seama că ne este frică. Dacă se încurcă treaba ne retragem în pădurice şi aici vom vedea ce şi cum.

Călăreţii înaintară către ciobanii care se opriseră la marginea pădurii, cu câinii mârâind şi privind duşmănos în spatele lor. Sunt la câţiva metri. Înaintează. Pieptul calului celui din faţă se opri aşa de aproape de baltagul baciului, încât aproape îi simţi ascuţişul. Tătarul răcni puternic, ameninţător. Baciul răspunse cu o plecăciune. Tătarul răcni iar. Baciul desfăcu larg braţele şi ridică din umeri, gest prin care arăta că nu înţelege. Căpetenia se uită înapoi spre pâlc şi dete semn unui călăreţ să se apropie. Acesta făcu o plecăciune adâncă mai marelui lor şi ascultă porunca. Se adresă apoi baciului.

- Cine eraţi voi?

- Ciobani din Vrancea, răspunse baciul, nu fără mândrie în glas.

- Şi de ce stăteam în padure? De ce aveam arme astea lungi?

- Stăm la umbră să ne hodinim după drum şi oboseală. Cât despre arme… astea nu sunt arme, sunt uneltele noastre. Prindem oile de spinare cu cârligul, iar cu ţepuşa şi tăişul pentru lupchi.

- Unde mergeam cu oile?

- La baltă, la păşune.

Aici scurta convorbire luă sfârşit. Tâlmaciul se întoarse spre şeful pâlcului, făcu din nou o plecăciune şi începu să-i vorbească. Acesta rămase tot încruntat, dar ceilalţi călăreţi se destinseră, unora le luciră ciudat ochii.

- Vrem să luăm la noi doi oi, să mâncam, dădu din nou vorbă tâlmaciul.

- Oi nu luaţi. Vă dăm noi. Vă pregătim 2-3 berbecuţi la frigare. Iacă, mergeţi mai înainte, să nu se sparie turma de la hodină şi noi tăiem şi frigem 2-3 berbeci şi vi-i aducem. Mergeţi mai înainte la salcâmul acela gros, arătă el cam la vreo sută de metri.

Tâlmaciul traduse. Se încinse o discuţie între conducătorul pâlcului şi tâlmaci. Acesta din urmă, cunoscător al localnicilor, se părea că-l sfătuie să accepte. Primul, era nemulţumit de ceva. Între timp baciul dăduse indicaţii şi vreo trei dintre ciobani se întorceau cu câte un berbec tânăr în spinare, luând direcţia spre salcâmul cel mare, arătat de baciul. Pâlcul de călăreţi n’avu încotro, îi urmă.

Baciul răsuflă uşurat. Isteţ şi în acelaşi timp ferm, el reuşise să îndepărteze pericolul. Înţelepciunea multor generaţii de oieri jecmăniţi la drumul mare îi dăduse înţelegerea jertfei. Dacă scăpăm cu atât nu-i mare paguba. Trei berbeci din peste o mie de oi! O nimic toată. Măcar de s-ar opri lucrurile aici.

Ciobanii care duseseră berbecii s-au întors ştergându-şi cuţitele de sânge. Baciul a făcut sfat. Trebuiau să aştepte până ce tătarii frig berbecii, până mănâncă şi pleacă şi numai după aceea să ridice turma la drum. Ar fi fost periculos să treacă pe lângă ei cu toate pâlcurile, cine ştie ce idee le-ar fi mai venit. Postul fiind aproape, ar fi putut să ia oile şi să le ducă în cetate, să le facă de petrecanie. Dar tătarii întârziară. După ce au mâncat s-au lungit ca nişte dulăi sătui la umbră vrând, probabil, să plece mai pe seară, pe răcoare. Între timp oile care-şi făcuseră odihna, au început să se ridice, să iasă la mirişte după hrană. Era greu să le stăpâneşti. Să faci cale întoarsă ca să eviţi trecerea pe lângă călăreţi, iar nu mergea, aceştia ar fi devenit bănuitori. În timp ce baciul îşi chinuia creierii să găsească o soluţie, în pâlcul tătarilor începu o foială. Călăreţii îşi prinseră caii, încălecară şi se întoarseră din nou spre ciobani.

Înaintau. Pe feţele lor smolite de soare şi vânt se citeau gânduri necurate. Baciul atrase a doua oară atenţia ciobanilor. Pâlcul se opri, iar tâlmaciul începu vorba.

- Noi mai vrem doi berbeci, pentru drum.

Baciul şovăi o clipă, atât cât era potrivit, ca şi cum cererea ar fi fost destul de grea, se făcu că judecă lucrurile, apoi decise.

- Fie, vă mai dăm doi, dar numai doi, că turma noastră-i mică. Mergeţi măi copii careva şi aduceţi doi berbeci.

- Vrem să alegem noi berbecii, spuse însă tâlmaciul şi adăugă: noi ştim alegem bine.

- Păi… să meargă doi dintr-ai voştri cu ciobanii şi să aleagă, spuse baciul, vrând să evite încă intrarea întregului pâlc în crângul unde era turma. Tâlmaciul traduse. Căpetenia răcni iar, dădu pinteni calului şi intră în crâng şi după el toţi călăreţii săi.

După lăstarii şi buruienile înalte din marginea păduricii, urma o rarişte de toată frumuseţea, în care oile se aflau grupate în trei pâlcuri, aşa cum plecaseră din cătunul îndepărtat. Călăreţii înaintară, urmaţi de ciobani, care la semnele discrete ale baciului îi înconjuraseră. Dar se pare că nu berbecii îi atrăsese pe tătari, ci calabalâcul ciobanilor, deoarece cei mai mulţi se îndreptară spre locul unde erau îngrămădite claie peste grămadă, samarele de pe căluţi. Începu scotocitul. Ca muşcată de şarpe zvâcni în sus tânăra nevastă a lui Toma. O mână neagră, uscată şi hidoasă, cu degete ca nişte gheare îi sfâşie brusc cămaşa de in, din care se ivi sânul bogat alb imaculat. Năprasnic a lovit baltagul lui Drăgostin. Mâna tătarului atârnă doar într-o fâşie de veşmânt. Semnal de luptă. Luptă crâncenă, pe viaţă şi pe moarte. Baltagul contra săbiei. Baltagul. Străveche şi teribilă armă. Pentru cine nu ştie, trebuie spus că această unealtă de fier era în acea vreme, compusă dintr-un tăiş de secure, un cârlig, iar în vârf o spangă de 15-20 de centimetri, totul montat la capătul unui ciomag de lemn de corn lustruit, lung de 1,5 metri şi gros de 3-4 centimetri în diametru. Cu vârful se putea împunge, cu cârligul se agăţa şi se trăgea călăreţul jos de pe cal, cu securea se dădeau lovituri mortale. Prin lungimea sa baltagul îl ţinea pe adversar la distanţă, iar în caz de apropiere intra în acţiune cuţitul, pe care fiecare cioban îl avea înfipt în teaca chimirului lat, de piele ghintuită în cuie de aramă.

Ciobanii, molâi şi aproape adormiţi sub căciulile lor ţuguiate în viaţa de toate zilele, au reacţionat ca electrizaţi la gestul infamant al tătarului, gest care-i jigneau în sentimentele lor de dragoste şi respect faţă de femeie. Ei s-au aruncat în luptă cu o iuţeală şi precizie uimitoare, făcând dovada unui curaj de-a dreptul legendar. Fandau, pentru a evita loviturile de sabie, împungeau cu ţepuşa caii care îşi aruncau din scări călăreţii, trăgeau cu cârligul, loveau icnind cu securile, făcând mişcări largi, armonizate, aidoma unui dans fantastic. Cu toate acestea, datorită numărului mare al tătarilor soarta bătăliei ar fi fost poate alta dacă n-ar fi fost câinii. Dulăii voinici, sălbatici ca adevărate fiare, dresaţi să lupte alături de stăpân, s-au aruncat în luptă, cu o ferocitate de nedescris. Tătarul tras cu cârligul de pe cal sau aruncat din şa de spaima animalului, nu mai putea schiţa nici măcar un gest de apărare. Beregata îi era sfârtecată. Unii dintre câini se aruncau ca nişte bolizi în pieptul tătarilor, chiar dacă aceştia se aflau pe cai, rostogolindu-se împreună.

Rândurile tătarilor s-au rărit. Unii au rămas întinşi la pământ pentru totdeauna, alţii au fost scoşi la luminiş de caii înspăimântaţi, alţii – greu răniţi – s-au târât spre un loc de fereală. Treisprezece tătari au plătit cu viaţa lăcomia şi neomenia lor. Dintre ciobani, un mort şi câţiva răniţi, printre care şi baciul Radu. Baciul n-a intrat în centrul luptei; a stat ceva mai la o parte. El a cuprins cu privirea toată bătălia, dând indicaţii, avertizând să se ferească, asmuţind câinii acolo unde trebuia. Când câte unul dintre tătari se răzleţea, atunci intervenea şi baciul şi-l lua în primire, scoţându-l din luptă. Tocmai când se afla încleştat cu un răzleţ, pe lângă el trecu în goana calului un tătar, rănit se pare, dar nu destul de grav, deoarece avu putere să ridice sabia şi cu toate că baciul s-a aplecat în jos, i-a retezat vârful căciulii şi i-a scalpat pielea din creştetul capului – cam cât podul palmei. Rana n-a fost grea, fiindcă fierul a alunecat pe osul bătrân şi tare al capului, dar baciul a rămas pleşuv pe viaţă.

Încăierarea a luat sfârşit prin victoria ciobanilor. Obosiţi, unii dintre ei răniţi, s-au strâns în jurul baciului, care, retras lângă bagaje, îşi înfăşurase capul într-un ştergar alb, pentru a opri scurgerea sângelui. Începu sfatul.

- Legaţi-vă rănile, flăcăi, să nu vi se scurgă puterile, spuse baciul cu glas slăbit; aveţi nevoie de ele. Căline şi tu Vlad, săpaţi o groapă să-l aşezăm întru Domnul pe bietul Gheorghe.

- Baciule, eşti rănit rău la cap, trebuie să te spălăm şi să-ţi punem alt ştergar curat, rosti o ciobăniţă.

- Eu mă grijesc singur, vedeţi de ceilalţi. De n-oi mai avea puteri să merg m-o purta unul din căluţi. Cei tineri trebuie să rămână în puteri, pentru că avem treburi grele.

*

Ceata de ciobani începu să mişune. Samarele fură încărcate pe spinările cailor, oile răzleţe aduse din nou în pâlcuri, câinii liniştiţi prin mângâieri şi vorbe blânde. Apoi cu toţii se strânseră ciotcă în jurul baciului care se aşezase rezemat cu spatele de un arbore. Şi baciul începu a-şi depăna sfatul, cu vorbă domoală:

- De îndată trebuie să facem cale întoarsă! Numai că ne despărţim pe pâlcuri, nu mergem toţi împreună. Poate că aşa vom putea să scăpăm de la prăpăd măcar o parte din avut. O luăm pe drumuri diferite. Câte cinci-şase ciobani şi tot cam atâţia câini cu fiecare pâlc de oi. Care cum o avea norocul. Poate că o vrea Domnul să avem noroc cu toţii. Dar cum norocul şi-l face omul, iată în ce fel trebuie să purcedem la drum: vom merge pe câmp, sau pe drumuri ocolite, nu pe şleaul cel mare; vom merge numai noaptea, iar ziua ne băgăm în vreo văioagă, într-o pădurice, pe albia vreunui râu, undeva la umbră şi lăsăm oile să se odihnească. Scoateţi toate tălăngile de la oi. Ca să nu se împrăştie şi să fie vrednice la drum, să ia cineva berbecul conducător lângă el şi să meargă vioi în fruntea pâlcului. Mergeţi cu zor, fără opriri de prisos. Dacă tătarii se întâlnesc cu alte cete de ale lor şi ne iau urma va fi prăpăd. Apoi continuă: