Stema şi drapelul satului cornova, raionul Ungheni Explicaţie

STEMA ŞI DRAPELUL SATULUI Cornova,

raionul Ungheni
Explicaţie

Primul procedeu utilizat la elaborarea stemei satului Cornova a fost cel al armelor grăitoare.

Etimologia probabilă a toponimului Cornova, sugerată de Ion Eremia, este cea având la bază antroponimul Cornov, derivat cu sufixul slav posesiv –ov din apelativul românesc corn¹. Ion Dron a propus în calitate de antroponim-etimon numele Cornea², provenit de asemenea de la apelativul corn, desemnând fie arbustul cunoscut, fie excrescenţele osoase de pe capul rumegătoarelor.

Alegerea copacului dintre cele două apelative-etimon posibile a fost dictată şi de faptul că nu poate fi exclusă nici etimologia discutată de ambii toponimişti moldoveni, dar nesusţinută de ei, care ar explica denumirea satului ca „valea crescută cu corni”. Atâta timp cât nici o etimologie din cele propuse nu se poate susţine documentar, respectiv nici nu poate fi exclusă. Mai ales că antiargumentele ambilor toponimişti nu sunt deloc imbatabile.

Astfel, copacul de corn (Cornus mas L.) apare în calitate de arme grăitoare.
Cea de-a doua mobilă utilizată în această stemă este un buzdugan.

Acest simbol a fost sugerat de cunoscuta cercetătoare dr. Zamfira Mihail, originară din satul Cornova şi fiica preotului Paul Mihail(ovici), alt mare şi merituos cercetător român. Povestea buzduganului este următoarea.

În primăvara anului 1939, la săparea unei pivniţe în ograda preotului Paul Mihail(ovici) din Cornova, s-a descoperit un buzdugan. Din cele arătate de părintele P. Mihail însuşi, „s-au aflat mai multe fragmente, care împreunate alcătuiesc un buzdugan. Bucata principală o formează ghioaga, în patru feţe şi douăsprezece colţuri, cu nouăsprezece centimetri suprafaţă. La mijloc ghioaga e străpunsă de un ghivent. Apoi un mâner în lungime de treizeci şi unul cm, care se termină cu o agăţătoare largă de patru cm, în forma unei scări de şea. Mânerul inferior e gol, iar pe deasupra are numeroase puncte simetric aşezate. În fine, două cuie, din care unul leagă agăţătoarea de mâner, iar altul leagă ghioaga de mâner. Totul e din aramă turnată, cizelată artistic. În ghioagă trebuie să fie şi plumb, deoarece greutatea ei formează 720 grame, iar întreg buzduganul cântăreşte 1,130 kilograme.

[…] Semnele care sunt turnate pe cele patru feţe ne-ar indica-o întrucâtva. Faţa întâia şi a patra o formează zgripţori cu două capete, bizantini. Faţa a doua e formată dintr-un zgripţor cu un cap şi faţa a treia dintr-un animal ce pare a fi cal (părere susţinută de d. Ilie Minea, care l-a văzut). Toate semnele sunt încadrate la margini cu un brâu”³.

Pe baza presupunerii făcute de profesorul Ilie Minea că acel cal de pe una din feţele ghioagei ar fi calul pârcălăbiei de Orhei, s-a concluzionat că buzduganul ar fi aparţinut unui pârcălab de Orhei⁴.

La 28 iunie 1940, când Paul Mihail a plecat pe jos de la Chişinău spre Iaşi⁵,şi au rămas în casă sute de documente aduse de el de la Constantinopol, unele dintre care azi se păstrează la Arhiva Naţională a Republicii Moldova, şi teza sa de doctorat (ridicate de autorităţile sovietice a doua zi după intrarea în Chişinău), a rămas şi buzduganul, pe care soţia preotului a apucat să-l îngroape. „Singurul lucru pe care mama mea l-a purtat pe corpul ei la repatriere în România, în iulie 1941, arată Zamfira Mihail, odată cu familiile din Chişinău ale funcţionarilor, a fost buzduganul”⁶.

La 5 iulie 1941, la începutul dezrobirii Basarabiei, în entuziasmul patriotic general, preotul P. Mihail i-a scris o scrisoare mareşalului Ion Antonescu şi i-a oferit în dar acest buzdugan⁷. După cum arăta în adresa oficială către donator Guvernatorul Basarabiei generalul de divizie C. Gh. Voiculescu, buzduganul istoric a fost înmânat mareşalului la 15 august 1942⁸.

După război, buzduganul a intrat în colecţiile Muzeului Militar Central din Bucureşti şi a fost văzut de Zamfira Mihail în 1962, în vechea clădire azi demolată a muzeului, într-o vitrină în care se mai aflau şi alte buzdugane⁹. Soarta ulterioară a acestui monument istoric nu este cunoscută.

Atribuirea buzduganului pârcălabului de Orhei, propusă în anii 1940, nu poate fi din păcate probată. Calul, într-adevăr a fost o marcă orheiană, dar nu a pârcălăbiei sau a ţinutului, cum s-a pretins, ci a târgului Orhei¹⁰. E de amintit şi faptul că acelaşi animal a fost emblema ţinutului Iaşi. Totodată, prioritatea emblematică trebuie să se acorde figurilor de pe celelalte feţe ale ghioagei – acvilei bicefale ca simbol imperial şi superior heraldic, care apare pe două feţe, şi acvilei monocefale de pe cea de-a patra faţă, care poate fi interpretată la o adică şi ca simbol heraldic regal. De asemenea, din pozele publicate se poate constata că aşa-numitul cal este mai curând un leu sau în cel mai rău caz un grifon, încât versiunea orheiană e cam greu de susţinut. După părerea noastră, acest buzdugan este ceva mult mai mult decât un buzdugan al pârcălabului de Orhei, cu toată importanţa acestei funcţii.

Discuţia dată nu anulează însă faptul că sceptrul este un monument istoric de unicat şi că a fost descoperit la Cornova. Smaltul lui de aur pe de o parte îl apropie de culoarea naturală, acesta fiind confecţionat din aramă, iar pe de altă parte marchează statutul emblematic înalt, aurul fiind smaltul heraldic superior.

Coroana sătească de aur care timbrează scutul, în conformitate cu normele heraldice naţionale, consemnează statutul de sat-reşedinţă de comună.

Drapelul satului a fost elaborat în baza stemei.

Dr. Silviu TABAC

19 iulie 2013, Chişină

1 A. Eremia, Nume de localităţi. Studiu de toponimie moldovenească, Chişinău, 1970, p. 87, 152.

2 Ion Dron, Provenienţa numelui localităţii Cornova, în Cornova: [monografie], coord. Vasile Şoimaru, Chişinău: Museum, 2000, p. 13-16.

3 Paul Mihailovici, Un buzdugan vechiu moldovenesc, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, Bucureşti, publicaţie trimestrială, anul XXXII, fasc. 104, aprilie-iulie 1940, Aşezământul tipografic „Datina Românească”, Vălenii de Munte, p. 83-84: 2 fig. Aducem mulţumirile noastre doamnei dr. Zamfira Mihail pentru semnalarea acestui articol şi procurarea unor copii de pe el, după cum şi prietenilor dr. Vasile Şoimaru şi dr. Gheorghe Lazăr care au sprijinit alte documentări la acest capitol.

4 Ibidem. Confirmat şi de Zamfira Mihail în scrisoarea către noi din 14 mai 2013.

5 Paul Mihail, Jurnal (1940-1941) şi jurnal, vol. I. Jurnal, Bucureşti: Ed. Paideia, 1998, p. 12-14; Scrisoarea Zamfirei Mihail către autor din 14 mai 2013.

6 Scrisoarea Zamfirei Mihail către autor din 14 mai 2013

7 Această scrisoare a fost publicată în presa vremii: „Moldova”, Iaşi, 1941, 26 iulie; „Unirea”, Bucureşti, 1941, 1 august; „Timpul”, Bucureşti, 1941, 18 august; „Curentul”, Bucureşti, 1941, 19 august. Materialul din ziarul „Timpul”, cuprinzând scrisoarea, fotografia buzduganului din fondurile Academiei Române şi interpretarea prin care buzduganul ar fi fost atribuit pârcălabului de Orhei pe baza că acest animal ar fi fost stema ţinutului Orhei, a fost republicat în: Paul Mihail, Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia. Aşezăminte, scrieri, personalităţi, Chişinău: Ştiinţa, 1993, capitolul „Buzduganul vitejiei moldoveneşti”, p. 241-245; precum şi în Paul Mihail, Jurnal..., p. 51-55.

8 Paul Mihail, Jurnal..., p. 87.

9 Comunicat de Zamfira Mihail în scrisoarea către noi din 15 mai 2013.

10 Silviu Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei, Chişinău: Museum, 1998, p. 18-26.