Alexandru d. Albu V l a s … prin furcile caudine

- Drăgostine, conducerea unui pâlc o iei tu. Să mergi mai mult călare până-ţi recapeţi puterile”. Îl privi apoi cu un ochi cercetător şi adăugă: „Văd că ţi-a brăzdat adânc falca fierul liftei. Tomo, de al doilea pâlc răspunzi tu. Eu o să merg cu cel de al treilea. Dacă dă Dumnezeu şi merg lucrurile bine ne întâlnim de azi cam peste zece zile, adică ne întâlnim acei dintre noi care vom scăpa cu viaţă, dacă cumva vom fi urmăriţi. Măi flăcăi măi, să nu vă lăsaţi copleşiţi de spaimă când s-o arăta din nou duşmanul, ne-am înţeles!? Vă bateţi până la unul. Şi dacă unul singur scapă îşi continuă drumul cu oile aşa cum o putea. Ştiţi voi unde face cruce pârâul Râmna cu şleaul cel mare? Din acel loc, mai mergeţi cam trei ceasuri pe malul stâng al pârâului şi apoi poposiţi şi aşteptaţi cam o săptămână pentru întâlnire. Vă este limpede cum stă treaba? Are careva dintre voi vreo întrebare? Nimeni? Atunci plecarea, în mare grabă plecarea. Mergem toată noaptea, că oile sunt odihnite. După socoteala mea tătarii ajung la Dunăre cam peste vreo trei-patru ceasuri. Până o trec şi intră în legătură cu ai lor se mai scurg câteva ceasuri. Aşa că abia mâine, după răsăritul soarelui vor fi aici. Poate că se gândesc că noi vom continua drumul spre Dunăre, urme de oi în turmă care să-i încurce sunt destule. Nimeni nu ştie norocul omului.

*

Un splendid apus de soare, specific sfârşitului de august, surprinse în auriul său trei şiruri lungi de mioare, care se târau aidoma unor reptile uriaşe pe miriştea verde. Graba şi grija oamenilor care le însoţeau se transmisese parcă şi animalelor, care mergeau vioi, tăcute, cu capetele plecate şi fără să se cheme prin zbierete sau nechezat. Lung şi trudnic a fost drumul oierilor. Dar fără peripeţii. Doar pâlcul lui Drăgostin a avut de înfruntat pericolul. Se pare că tătarii s-au întors totuşi cu întăriri, numai că şi ei s-au desprins în două grupe: unul care a apucat spre Dunăre, mai jos de Brăila, iar altul care a îndrăznit să înainteze în câmpie, pe urmele turmei lui Drăgostin. În prima seară de la pornire, straja pusă de acesta pe un dâmb de pe malul unui pârâu în a cărui albie secată poposiseră, se năpusti în vale şi anunţă apariţia a vreo 20-25 de călăreţi care galopau năprasnic. Drăgostin a pus îndată în stare de alarmă pe cei şase ciobani, a chemat câinii postaţi în cele patru laturi ale turmei şi cu toţii s-au îndreptat spre locul de unde se apropiau călăreţii. Planul lui era să-i atragă în mijlocul turmei, chiar cu preţul de a sacrifica o parte din oi, pentru a-i împiedica în mişcări. Ajunşi pe muchia dealului, ciobanii şi câinii se lungiră la pământ, adăpostiţi vederii de un răzor. Curând, prin faţa lor, pe câmpia învăluită într-o lumină cenuşie de seară, trecură în trap, ca nişte năluci, emisarii sângeroşi ai sălbaticelor deşerturi. Cu mâna încleştată pe baltag, cu inima bătând să spargă pieptul, oamenii aşteptau. Numai de nu ne-ar face vreun cal din nou pocinogul să necheze – gândi Drăgostin. Dar căluţii erau prea obosiţi. Ca să-şi mai manifeste instinctele de apropiere de semenii lor – nici vorbă. Drăgostin gândi: tătarii vor goni până dinspre ziuă, după care se vor întoarce. Nu vor cuteza să înainteze prea adânc în câmpia pustie. Cum nu vor găsi nimic în cale pe acest mal al pârâului este sigur că se vor întoarce pe celălalt mal. Din partea aceea nu mai suntem însă acoperiţi de nici un deal, vom fi văzuţi. Ajuns cu gândul aici, el şi formulă ordinul:

- Fraţilor, repede să sculăm turma şi să pornim la drum. Ne îndreptăm spre locul pe unde au trecut tătarii, peste pârâu, pe urmele lor, tăiem drumul spre asfinţit, dar mai la dreapta de locul unde se văd copitele cailor cu vreo câteva sute de metri. Tu, Brebule, mergi chiar pe urmele lăsate de cai, dar mai înaintea noastră şi dacă vezi ceva aparte, întoarce-te şi ne anunţă. Au început să scoale oile la drum. Dar bietele animale, obosite, se sculau, făceau câţiva paşi şi se culcau din nou. Au trebuit să le agaţe de lână, cu cârligul de la baltag, să le ridice cu mâinile, să le răsnească cu câinii până când le-au pus pe picioare şi le-au pornit. Au mers tăcuţi în noapte, ceasuri în şir. Abia la al doilea cântat al cocoşilor s-a întors înaintea turmei Brebu. El îl înştiinţă pe Drăgostin că urmele cailor au trecut peste pârâu în partea cealaltă şi s-au întors în direcţia din care au venit. Drăgostin a răsuflat uşurat, şi cu el toţi ceilalţi, gândindu-se totodată cu mândrie că Baciul ar fi mulţumit de el.

La locul indicat, primul a sosit baciul cu turma lui. Experienţa şi-a spus şi de această dată cuvântul. El s-a orientat mai bine în câmp, a tăiat-o mai de-a dreptul, a cântărit mai cu grijă forţele animalelor. La o zi după el a apărut şi Toma. Fără pierderi, dar cu oi şi oameni rupţi de oboseală. Baciul i-a îmbiat la odihnă şi i-a încurajat cu vorba blândă, baritonală. În a treia zi de aşteptare au început cu toţii să se îngrijoreze văzând că Drăgostin cu ai lui nu mai apar. Abia după cinci zile şi-a făcut apariţia, călare pe un căluţ, Brebu, „cercetaşul” acestui grup. Când l-au văzut singur, celor sosiţi mai înainte le-a îngheţat inima de spaimă. Dar pe măsură ce Brebu se apropia şi desluşeau zâmbetul larg de pe faţa lui obosită, liniştea revenea în sufletele lor zbuciumate. Brebu le-a anunţat sosirea, cam peste o zi, a întregii turme, fără pierderi. Le-a explicat cum s-au ferit de tătari şi au trebuit să facă un ocol din cauza căruia au rătăcit drumul şi s-au lăsat mult în jos spre Bărăgan.

Drăgostin cu stâna sosi la timp, aşa cum anunţase Brebu. Mult s-au bucurat ciobanii când s-au văzut din nou împreună. Baciul, cu răspunderea lui de conducător şi cu simţul practic, începu pe nesimţite să contureze în fraze scurte, întretăiate, viitorul:

- „Ne-om hodini aici vreo două zile. Trebuie să ne scăldăm şi să ne curăţim de colb. Iacă văzui pe pârâu o bulboană bună pentru aşa ceva. Feticile astea or spăla cămeşele de pe noi. N-ar strica să se facă o zeamă de pelin pentru spălatul rănilor. Apoi vom porni. Vedeţi voi în zare un şir de dealuri? După acele dealuri urmează nişte munţi mai înalţi. Cred eu că trecerea dinspre deal spre munte este întreruptă de niscaiva podişuri şi poieni. Acolo ne vom opri până în primăvară. Apoi – vom vedea ce va mai fi. Oricum, de primejdie am scăpat. Acesta a fost războiul nostru, măi fraţilor, războiul meu ca baci, al nostru, pe care l-am câştigat. Să povestiţi totul copiilor şi nepoţilor voştri cu limbă de moarte, ca ei să povestească mai departe. Şi acum, puneţi tălăngile la berbeci”.

*

In plin zenit al unei zile de septembrie din acel an, liniştea seculară a poienilor unduitoare ale Ţărţădăului, fu spartă de sunetul tălăngilor şi de chemările ciobanilor vrânceni. Ajunşi în culmea dealului şi privind spre valea lină şi înverzită toţi au scos un suspin de uşurare. După zile şi nopţi pline de tensiune şi goană, au înţeles că au sosit la un liman de linişte şi siguranţă. Feerica privelişte care se desfăşura în faţa ochilor lor, le-a descreţit frunţile, le-a adus strălucire în ochii obosiţi şi zâmbetul blajin pe buzele arse. Oile lacome s-au pierdut în fânul răscopt şi necosit. Căluţii s-au scuturat nervos, iar câinii au început să se hârjonească.

- Parcă am fi aici în ţara nimănui, rosti încet, ca pentru sine, baciul Radu. Apoi cu glas mai ridicat: măi flăcăi, să faceţi voi o roată în jurul acestor poieni. Ridicaţi-vă până la movila de acolo! Treceţi şi dealul acela şi priviţi, nu se văd aşezări de oameni? Câţiva ciobani plecară sprinteni în direcţiile arătate. După un ceas-două s-au întors raportând că nu se află nici ţipenie de om şi că nu se văd nici case.

- Atunci ne vom aşeza aici, hotărî baciul. Până în seară ne hodinim, iar mâine începem să ne gospodărim pentru iernat. Vă culcaţi pe lângă turmă, după cum aţi venit şi aveţi grijă să nu fie pe aici ceva fiare sălbatice. N-ar fi rău să dormiţi cu rândul. Asta numai până vom cunoaşte bine locurile. Tu Brebule vino cu mine, că avem de vorbit.

Baciul şi Brebu se retraseră pe o mică ridicătură, sub tufa unui stejar umbros. Întinseră sumanele şi se lungiră în fân. Obosit de drum, baciul aţipi. Nu pentru mult timp însă. Un fir de iarbă care-l tot gâdila pe la nas îl trezi. El începu vorba, ca şi cum atunci s-ar fi aşezat la sfat.

- Iată de ce te-am chemat cu mine, măi băiete, începu baciul. Trebuie să le dăm de ştire celor de acasă, şi asta neîntârziat. Mă gândesc să pleci tu pentru vreo 7-8 zile până acolo. După socotelile mele, continuă baciul ridicându-se, dacă mai mergi de aici vreo două ceasuri spre soare apune, ia, în partea aceia, dai de firul apei Râmnicu Sărat. O ţii pe prund până aproape de izvoare, unde ai să întâlneşti două stânci, din care una este despicată în două. Acestea se numesc pietrele fetei, după o poveste pe care ţi-oi spune-o altă dată. De la aceste pietre faci la dreapta şi tot urci munţi şi poieni, până vezi în zare un pisc de munte de culoarea tăciunelui. Acela-i muntele Zboina Neagră, pe care-l ştii din auzite, pentru că nu-i departe de târla noastră de vară. Treci muntele şi cobori pe un pârâu care te duce chiar în sat. Şi după o pauză: tu să fii numai ochi şi urechi şi să bagi bine la cap tot ce-ţi spun, că te pun să repeţi.

Caută să ajungi în sat în zori de zi, când sunt mai toţi pe la casele lor. Mergi la mine acasă şi o trimiţi pe baba mea să-i adune pe moşi şi pe neveste şi le spui ce şi cum s-a întâmplat cu noi. Le explici că nu mai putem sosi până dă zăpada, deoarece oile sunt moarte de oboseală şi flămânde şi că, oricum, din cauza secetei, acasă tot nu avem strânsură de fân şi că dacă am veni până în iarnă n-am avea hrană pentru oi. Le spui că aici unde ne aflăm avem fân din belşug şi frunză de stejar, că ne vom orândui aici pentru iernat. Le mai spui că de la lună, la lună, vom trimite pe careva să le ducă veşti de la noi. Până atunci să nu ne ducă grija. În 8 zile, începând de mâine dimineaţă să fii înapoi. Pleci călare şi iei cu tine pe Dolgan. Este un câine de mare ajutor. Aici baciul se opri. Stătu puţin pe gânduri, apoi rosti: acum repetă. Şi Brebu repetă. Aproape că n-a fost nevoie de vreo îndreptare. Ochii lui inteligenţi urmăreau, în timp ce vorbea, mişcarea aprobativă din cap a baciului.

-Este bine, aprecie baciul. Mâine în zori, plecarea.

În tabăra ciobanilor a început din nou lupta. De data aceasta lupta pentru existenţă, pentru supravieţuire. Cum vor ierna într-o poiană din mijlocul pădurilor, oameni, oi şi cai? Cu ce se vor hrăni? Unde se vor adăposti? Şi în afară de aceasta ale cui sunt totuşi aceste poieni şi păduri? Nu vor fi izgoniţi de aici ca nişte nepoftiţi? Ce le mai hărăzeşte oare soarta? Întrebări grele, apăsătoare încolţeau în mintea lor. Uneori şi le împărtăşeau reciproc, le comentau, căutau răspunsuri şi soluţii. În cele din urmă s-a conturat ideea că trebuie făcut ceva, trebuie întreprins ceva. Apoi s-a produs o ordonare a acţiunilor ce trebuiau întreprinse. Mai întâi trebuia cosit fânul uscat şi aranjat în stoguri. Trebuia, apoi, tăiată frunză de stejar şi pusă la uscat. Trebuiau făcute perdele şi pătule pentru iernatul oilor. În sfârşit, era necesară construcţia unor bordeie pentru oameni. Baciul a repartizat oamenii la treburi, după cum a crezut el de cuviinţă că se pricep, astfel încât să obţină maximum de efect. Încet, încet, obiectivele propuse au început să se concretizeze şi odată cu aceasta a început şi speranţa, optimismul să cuprindă din nou inimile lor întristate. Între timp s-a întors Brebu, care a adus veşti bune din sat. El a raportat în amănunţime tot ce a făcut şi baciul a fost mulţumit de el. Numai că Brebu a adus şi o veste care a încruntat fruntea baciului. El a povestit că la întoarcere, încurcând puţin drumul, a apucat mai spre miază-zi. Pentru a se orienta, s-a urcat apoi în vârful unui deal de unde, privind de jur-împrejur, a zărit câteva fumuri undeva în vale, cam în partea stângă a locului unde se află acum stâna. Uitându-se mai cu atenţie a văzut un sătuc, pitulat într-o vale adâncă şi înverzită, cu mulţi pomi fructiferi şi viţă de vie.

-Ai numărat casele? Întrebă baciul.

- Numărat baciule. Sunt 29. Poate că unele din ele nu s-or fi văzut. Dar nu cred că erau mai multe, pentru că sunt strânse grămadă, una lângă alta, în jurul unei bisericuţe. Baciul căzu un pic pe gânduri, apoi întrebă din nou:

- Departe-i?

- Nu prea, cel mult două ceasuri de mers domol. Vezi matale, acolo, spre stânga, pădurea se unduieşte în jos. Acolo este o vale, nu prea adâncă, la poalele căreia curge un firicel de apă.

- Apă? Întrebă brusc baciul.

- Da, un pârâiaş nu prea mare, dar cu apă limpede şi rece.

- Bună veste ne-ai adus măi flăcău. O ducem tare greu cu apa. Până acum ne-am folosit de o vână subţire de sub o stâncă, dar deşi am săpat în jur nu i-am putut spori puterea. O drămuim ca vai de lume. Ei! Spune mai departe, despre apă vorbim mai pe urmă.

- Apoi dincolo de pârâiaş se ridică din nou un deal. Un deal golaş, fără păduri, învelit cu nişte mărăciniş. În vârful lui m-am urcat eu ca să-mi dau seama unde mă aflu şi de acolo am văzut în valea din faţă sătucul acela. Se vede ca în palmă. Ştii ce, baciule, dacă am merge până unde începe unduirea în jos a pădurii, am vedea vârful dealului acoperit cu mărăciniş.

- Om merge, om merge, rosti baciul. Ba eu mă gândesc să mergem chiar până în vârful dealului acela de unde se vede satul. Numai că nu acum, ci mâine în zori.

A doua zi, dis de dimineaţă, baciul şi Brebu plecară în cercetare. Baciul fu încântat de apa pârâului, care găsi că este destul de aproape. El hotărî pe loc să aducă turma la adăpost dimineaţa şi seara şi se miră foarte cum nu descoperiseră mai devreme acest pârâiaş. Urcară apoi dealul cu mărăciniş şi priviră în vale. Satul se vedea limpede. Numărară din nou și tot 29 de case.

- Oameni gospodari, gândi baciul cu voce tare. Vezi tu, lângă fiecare căsuţă se află un şopron, se văd stoguri de fân. Probabil au şi vite. Dar şi casele sunt destul de arătoase, mai mărişoare ca cele de pe la noi. Au lemn bun pe aici, au din ce să-şi clădească adăposturi, să-şi facă zaplaz. Ale lor or fi oare poienile pe care am poposit noi? Ar fi mai bine să mergem să-i întrebăm, să le cerem învoire.

- Ba eu nu cred că ar fi bine, baciule, obiectă Brebu. Şi adăugă: ne-ar întreba de ce nu ne-am dus din prima zi.

- Am răspunde că n-am ştiut de sat, că doar acum am dat peste el.

- Ştii ce, spuse Brebu, dacă ei ne descopereau, fii sigur că ne întrebau de vorbă. Şi mă gândesc aşa: dacă nu au dat peste noi până acum, crezi că ne vor găsi până în primăvară, când noi o să plecăm?

- Măi băiete, tu priveşti lucrurile cu uşurinţă. Ei nu au dat peste noi până acum, pentru că, după cum vezi se ocupă de culesul viilor şi stau pe lângă sat. Dar după ce termină culesul ce vor face?

- ?...

- Să-ţi spun eu. Vor merge la pădure după lemne şi atunci ne vor găsi. Şi ce vom spune?

- Vom spune că n-am ştiut de ei şi că acum când ştim, le cerem învoire pentru iernat, că le vom plăti.

- Fie aşa cum spui tu. De altfel, altă ieşire nici nu avem.

Cei doi se întoarseră la stână. Baciul luă câţiva oameni cu el şi se duseră la pârâu, unde căutară un loc bun şi amenajară o adăpătoare pentru oi. Dimineaţa şi seara stâna era mânată la adăpat. În câteva zile, oile se învăţară şi la vremea adăpării îşi luau cuminţi drumul spre pârâu. Viaţa îşi urma cursul ei. Pregătirea pentru iernat ocupa tot timpul ciobanilor, de dimineaţă până seară. Ei se hotărâră să vândă o parte din oi, să mai micşoreze stâna. Zilnic, câte un cioban, de fiecare dată altul, cobora cu câte un pâlc de 25-30 de oi spre un târguşor apropiat, cam la 8 ceasuri de mers. Oile se căutau acum, toamna. Mai ales că oile de Vrancea erau voinice, făloase, cu lână ţigae. Banii primiţi erau cu grijă număraţi şi socotiţi de baciul Radu. Multe nevoi urmau să fie acoperite cu ei. Capul baciului, ca şef al obştii, era mereu plin de gânduri, de planuri pentru viitor, nu numai ale colectivităţii pe care o conducea, ci şi ale fiecărei familii în parte. Şi astfel zilele treceau.

*

Era soarele cam la vreo două suliţe pe cer, spre asfinţit, în ziua aceea de început de noiembrie, când câinii stânii începură să hămăie. Baciul înţelese că este lătrat la om şi se repezi afară din bordei. Spre el înainta un grup de vreo 7-8 bărbaţi, care se apărau uşor de câini cu nişte furci de lemn pe care le aveau în mâini. Erau oameni de statură potrivită, vânjoşi la trup, cu gâtul scurt şi mâini mari, muncite, cu spatele lat şi umeri puternici. Părul lor, de culoare închisă, se revărsa în plete bogate de sub căciuliţele de miel astrahan pe care le purtau în cap şi de sub care abia dacă se zăreau ochii întunecaţi, duri.

- Vremea bună la dumneavoastră, rosti cel din fruntea grupului.

- Sara bună, rosti scurt baciul, înţelegând cine sunt oaspeţii şi că ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat.

- Plozii noştri, plecaţi după ghebe ne-au spus că o stână mare se adapă în apa Coţatcului dimineaţa şi seara şi ne tot miram cine să fie. Iacă acum ne dumirirăm. Numai că am vrea noi să ştim, continuă pletosul uitându-se ţintă în ochii baciului şi ridicând puţin glasul, cu de la cine putere v-aţi gospodărit domniile voastre aici în poiana Ţărţădăului, care ştiut este că din veacuri ne aparţine nouă? Vedem că v-aţi clădit bordeie şi pătule cu lemn din pădurile noastre, aţi cosit fân şi aţi făcut stive de frunză – vorba aceea – „ca la noi acasă”, sau „ca pe un pământ fără stăpân”.

Mintea baciului lucra cu repeziciune. Om iute la mânie, deşi aparent calm, îl supăra tonul omului din faţă. Dar drept fiind, nu putea să nu-i dea dreptate. Să înceapă harţa cu ei, nu prea mergea. La 29 de case, capi de familie şi flăcăi, puteau să se adune la 60-80 de bărbaţi. Ş-apoi – par bărbaţi hotărâţi şi voinici nu glumă. Nu, asta nu merge. Am ieşi păruiţi rău: 17 contra cel puţin 60? Ar însemna să fim nebuni să ne angajăm. Deşi, cine poate să ştie… Dar oricum, mai bine să începem domol, poate ajungem la o învoială.

- Oameni buni, începu el, apropiindu-se de grup până aproape se contopi cu el, am fost nevoiţi să o facem. Iacă, ne întoarcem de la câmpie spre locurile noastre, tocmai la torsura Buzăului, începu să mintă baciul şi ni s-au îmbolnăvit oile, a trebuit să ne oprim, poate chiar să iernăm aici. Ne-au plăcut locurile acestea, care-s frumoase şi mănoase. Pentru stricăciune, vom plăti tot, până într-o para.

- Nu ne trebuie plata voastră, ripostă pletosul. Iată ce vă spunem noi. Până vine luna plină, adică de astăzi cam în două săptămâni, să vă strângeţi tot calabalâcul şi să părăsiţi aceste meleaguri. Şi dădu apoi să se întoarne şi să plece. Dar baciul nu-l lăsă.

- N-am putea pleca aşa de curând. Va trebui mai întâi să trimitem pe careva să găsească un loc potrivit, apoi să strângem bruma de lucruri şi avut pe care le avem şi în afară de aceasta trebuie să mai aşteptăm pe câţiva dintr-ai noştri care-s plecaţi acasă să anunţe că vom ierna pe alte meleaguri.

Între timp, vreo nouă sau zece ciobani se apropiaseră de locul unde avea loc discuţia, având baltagele în mâini şi făcându-şi de lucru fiecare cu câte ceva. Puţin mai departe stăteau tolăniţi în iarbă dulăii mari cât nişte viţei. Puşi faţă înfaţă, ciobanii şi sătenii se înfruntau cu priviri iuţi. Contrastul dintre fizicul lor era izbitor. Primii, înalţi şi supli, cu păr blond revărsat de sub cuşme, cu ochi albaştri sau verzi şi cu priviri prietenoase, calme, cu o ţinută molatecă, aproape şovăielnică. Deşi mult mai înalţi ca sătenii, păreau firavi, debili chiar în comparaţie cu aceştia, care se prezentau ca nişte bivoli puternici, îndesaţi, hotărâţi, cu ţinută dârză, de stăpâni.

- Noi nu mai avem nimic de spus, dădu răspuns cel care părea a fi conducătorul sătenilor. V-am lăsat destul timp să vă pregătiţi pentru părăsirea acestor locuri. De nu vă veţi supune vom veni şi vă vom izgoni noi şi va fi rău.

- Ba asta n-o veţi face, replică baciul, cu ochii scăpărând.

- Şi de ce mă rog? Întrebă conducătorul sătenilor.

- Pentru că soarta noastră este aşa de grea, încât vom fi nevoiţi să ne opunem. Vom avea şi noi un cuvânt de spus, vorbi apăsat baciul, arătând cu mâna spre ciobani şi dulăi când pronunţă cuvântul noi.

- Asta se va vedea.

- Noi venim încă o dată cu rugămintea să ne daţi învoire să iernăm aici, pentru ceea ce vom plăti omeneşte, iar dacă nu vreţi, apoi să ne păsuiţi până în luna următoare, ca să putem şi noi să ne facem treburile. După un schimb de priviri între săteni, mai marele acestora decise:

- Fie, rămâneţi până la întâi al lunii ce vine, dar nici o zi mai mult. După care sătenii plecară, fiind protejaţi de ciobani ca să nu-i muşte câinii, care erau mai înrăiţi la plecare ca la venire, parcă ar fi simţit ce făgaş a luat discuţia.

Baciului nu i-au plăcut privirile schimbate între săteni când au hotărât să acorde păsuirea. De aceea hotărî scurt:

- Începând de mâine, Brebu va sta în pândă pe dealul cu mărăcini şi va observa orice mişcare din sat. Va trebui întărită paza şi la oi. Orice ar fi, de aici nu putem pleca. Acasă nu ne putem întoarce, iar dacă mergem în altă parte nu mai avem timp să facem pregătirile pentru iernat. Poate vom găsi totuşi o ieşire, o posibilitate de înţelegere, trebuie să născocim ceva.

Zilele trec şi ciobanii aşteaptă într-o stare de încordare. Într-o dimineaţă argintie de sfârşit de noiembrie, Brebu veni în galopul calului de la punctul de observaţie spre stână.

- Ce-i? întrebă scurt baciul.

- Slujbă mare la biserică, S-a strâns tot satul. A venit şi un popă călare. Au întins mese.

- O fi ziua de hram a bisericii, presupuse baciul. Şi adăugă: Drăgostin şi Zara, să vină la mine. După ce aceştia se apropiară, baciul hotărî:

- Măi finilor, măi, astăzi trebuie să ieşiţi la biserică, pentru că a trecut cam mult de la nunta voastră şi din cauza împrejurărilor nu au fost îndeplinite cele creştineşti. Vă spălaţi şi vă primeniţi repede; plecăm împreună.

- Dar baciule, am ieşit o dată la biserică, înainte de plecare, îi aminti sfios, Zara.

- Şi ce dacă mai ieşiţi o dată? Hai, pregătirea; mai vorbim pe drum. Apoi baciul chemă la sine şi pe ceilalţi ciobani şi le vorbi:

- Aş vrea să încercăm o împăcare cu sătenii. Pentru aceasta Drăgostin, Zara şi cu mine ne vom duce în sat, să asistăm la slujbă. Poate că iese împăcare, dar poate să iasă şi altceva. Voi vă suiţi toţi în vârful dealului, cu dulăii lângă voi şi să fiţi pregătiţi. Dacă vedeţi că se încurcă lucrurile să ne veniţi în sprijin, ca să ne putem retrage la târla noastră. Ne-am înţeles?

- Înţeles baciule, răspunse Brebu, clipind şiret din ochi ca şi cum ar fi înţeles planul.

Când baciul, Drăgostin şi Zara au intrat în biserică, toţi cei de faţă s-au întors spre ei cu ochi mânioşi, ba unii au făcut instinctiv o mişcare. Privirile lor vroiau parcă să spună: asta-i culmea obrăzniciei; mai au patru zile până să plece şi ei habar n-au. Nu numai că nu s-au pregătit, dar mai au şi neruşinarea să coboare în sat şi să intre în sfânta biserică. Dar cei trei s-au făcut că nu observă valul de mânie care se îndrepta spre ei. Erau convinşi că din sfântul locaş nu-i vor zvârli afară. Au îngenuncheat, aproape prăbuşindu-se pe lespezi. Capul descoperit al baciului se expune privirilor cu rana încă proaspătă, înspăimântătoare la vedere. O pieliţă subţire, de culoarea sângelui, abia crescuse peste ţeasta scalpată de curând. Toţi se uitară cutremuraţi la capul pleşuv, acoperit de pieliţa fină, sub care se vede cum circulă sângele şi care ameninţa parcă să plesnească în orice moment, într-atât era de întinsă. În dreapta baciului îngenunchease Drăgostin, al cărui obraz era brăzdat adânc, de la tâmplă până la bărbie, de o cicatrice nu mai puţin urâtă. Pe chipul Zarei, o profundă întristare, luminată de o salbă bogată cu bani vechi de aur, exprima suferinţa grea, de curând trăită. Cât a ţinut slujba, cei trei nu s-au ridicat din genunchi. Ei se închinau şi se rugau cu ardoare. În atmosfera de pietate creată de liniştea din biserică, tulburată doar de vocea caldă şi molatecă a preotului şi de sfârâitul lumânărilor, cei trei au reflectat, poate pentru prima dată cu toată limpezimea cugetului, la primejdiile prin care trecuseră. Lacrimi mari brăzdau în şiroaie obrajii lor.

Mânia sătenilor din biserică se transformă treptat în mirare şi nedumerire văzând deznădejdea şi chinul întipărit pe feţele ciobanilor. În inimile unora începu să încolţească un simţământ de compasiune, deşi nu cunoşteau cauza care-i adusese pe aceşti oameni în starea de întristare în care se aflau. Câteva femei, mai miloase, la vederea lacrimilor, începură să-şi şteargă discret ochii cu colţul basmalelor. Baciul, cufundat complet în reculegere tot timpul cât a ţinut slujba, îşi reveni către sfârşit şi fulgeră scurt cu privirea pe cei de faţă. „Am izbândit”, gândi el; „credinţa şi suferinţa noastră sinceră i-a mişcat pe aceşti oameni buni. Băţoşenia noastră din poiană i-a îndârjit. Deci va trebui să mergem pe această cale ca să ajungem la o înţelegere”. A început miruitul. Pentru a trece la mir, cei trei s-au situat în urma sătenilor. Dar o femeie voinică, ce lăcrimase mai tot timpul slujbei, le cedă locul din faţa sa şi rămase ea la urmă. Văzând acest gest, cel din faţa femeii procedă la fel, iar cei dinaintea lui îi urmară gestul, încât ciobanii ajunseră primii la mir. Baciul lăsă să cadă în talerul de mir un bănuţ de aur, iar Drăgostin şi Zara câte unul de argint, ceea ce îl făcu pe preot să deschidă nişte ochi cât toate zilele de mari. El primea de la cei trei ciobani mai mult decât de la tot satul.

- Prea sfinte părinte, i se adresă baciul în şoaptă, dar destul de tare ca să audă şi cei din jur: ne-am ruga de sfinţia voastră să ne facă o slujbă de ieşire la biserică pentru aceşti însurăţei care se află aici de faţă.

- Cum să nu, răspunse preotul, care întrezărea un câştig frumos din această slujbă, sigur că o facem.

Baciul şi cu finii lui ieşiră din biserică şi se aşezară în curte pe nişte lespezi de piatră trântite în iarbă. Pe măsură ce ieşeau de la mir, sătenii se strângeau în jurul lor şi încercau să intre în vorbă. Baciul dădea răspunsuri, dar foarte scurte, cât se poate de scurte. El avea intenţia să prezinte pe larg situaţia lor, dar vroia să fie cât mai mulţi săteni de faţă şi eventual să fie şi preotul, aşa că aştepta o împrejurare mai favorabilă. După slujirea ieşirii la biserică a finilor, această împrejurare se ivi şi baciul o folosi din plin.

- Aţi trecut prin încercări grele, se pare, deschise vorba preotul, în timp ce ieşeau împreună din biserică.

- Grele sfinte părinte, grele de tot, încât mintea omenească nici că le poate cuprinde, exageră baciul. Vroiam să vă rugăm şi pentru o slujbă de ispăşire a păcatelor, dar vremea este înaintată şi oamenii vă aşteaptă cu praznicul, aşa că noi vom plăti slujba, iar sfinţia voastră o va face când o putea.

- Dar ce mari păcate vă apasă sufletul? Se interesă preotul. Eu numai trebuie să le aflu, ca să ştiu pentru ce rog pe Domnul.

- Eh! Este mult de povestit părinte.

Între timp, sătenii s-au grupat în jurul ciobanilor şi a preotului, care se aflau ceva mai retraşi în curtea bisericii. În dreapta lor, femeilor aşterneau ştergare albe pe mese, aduceau oale mari de lut cu mâncăruri, coveţi cu pâini rumene şi ulcioare cu vin.

- Mă numesc Toader Savu al lui Zaharia, rupse vorba cel din fruntea grupului de săteni, întinzând mâna baciului. Şi continuă: azi este hramul sfintei noastre biserici şi vrem să ne ospătăm după datină, întru lauda Domnului, care ne-a dat aceste bucate. Vă rugăm pe domniile voastre să poftiţi la masa noastră, împreună cu tovarăşii voştri din poiană. Astăzi este zi de împăcare şi nu trebuie să fie nici un fel de supărare şi ură între oameni. Buclucul nostru îl vom lumina noi în zilele următoare. După această scurtă cuvântare Toader Savu luă o poziţie umilă de aşteptare a răspunsului, care nu întârzie să vină:

- Vă mulţămim pentru cinstea ce ne-o faceţi şi vom pofti la acest sfânt praznic, numai să ne daţi voie să vă ospătăm şi noi din produsele noastre ciobăneşti. Dornică este inima noastră de vorbă blândă la o ulcică de vin, pentru că de multă vreme n-am mai avut parte de aşa ceva. Şi zicând aceasta, baciul îl luă de-o parte pe Drăgostin şi începu cu el o discuţie în şoaptă:

- Să vină toţi, în afară de Toma şi Medea, care să rămână de pază. Oamenii să-şi ia cu ei baltagele. Prindeţi doi cârlani de anul acesta, aduceţi două-trei băşici de brânză şi o putină de lapte. Dar repede, cât se poate de repede Drăgostine, ai înţeles? Fugi!

Masa se desfăşura în linişte, cu vorbă molcomă între vecini, şi formule de îmbiere a musafirilor. Ciobanii erau încadraţi de săteni. Baltagele le atârnau sub masă, fiind la îndemână, aşa, pentru orice eventualitate. Pâinea şi carnea nu le rupeau cu mâna, ca sătenii, ci le tăiau cu cuţitele lor mari şi agere, după care le ştergeau metodic de haine, ca să nu ruginească în teacă. Ulcioarele cu vin le ţineau mult la gură, sorbind vinul încet, bucurându-se parcă de dulceaţa lui, pe care nu o mai încercaseră de timp îndelungat. Sătenii se uitau la ei cu un fel de curiozitate admirativă. Femeile trimeteau şi ele priviri iuţi, focoase, fiind atrase de aceşti flăcăi mlădii şi blonzi, cu ochii frumoşi. Baciul, care observa totul, se cam îngrijora de atenţia cu care erau priviţi flăcăii lui. „Nu cumva să iasă harţă din asta” se gândea el. Totodată pândea momentul să înceapă mărturisirea pe care i-o promisese preotului şi pe care se gândea să o redea sub forma unei povestiri în faţa întregii adunări. Momentul prielnic veni însă de la sine:

- Hai acum, povesteşte-ne care sunt acele încercări grele prin care aţi trecut? Îl invită preotul, din celălalt capăt al mesei. După ce repetară invitaţia Toader Savu al lui Zaharia şi încă vreo doi-trei săteni mai bătrâni, baciul se lăsă înduplecat.

Şi tot ce am scris noi aici, tot ce este scris în monografia lui Ştefănică Stuparu, într-o altă monografie a învăţătorului din sat, Iacob Dumitrescu, tot ce a mai aflat Vlas investigând cu râvnă documente şi purtând discuţii cu bătrânii satului, tot, absolut tot, a fost povestit de baciul Radu în acea zi de noiembrie, după praznicul care a avut loc în curtea bisericii. Povestirea lui sinceră şi mişcătoare, făcută în faţa întregului sat, a fost transmisă apoi din generaţie în generaţie, într-o variantă deosebit de fidelă. Spunem deosebit de fidelă, pentru că unele însemnări pe care a găsit de cuviinţă să le facă preotul şi care au fost descoperite mai târziu, confirmă din plin această afirmaţie. Povestirea făcută de baci s-a păstrat şi pentru că ea marchează un eveniment istoric cu o deosebită semnificaţie în viaţa satului şi anume, unirea celor două colectivităţi, într-un fel, a celor două seminţii – dacă avem în vedere deosebirile etnice existente între ciobani şi săteni.

Dar iată cum s-au petrecut lucrurile. După povestirea baciului, atitudinea sătenilor faţă de ciobani s-a schimbat radical. Ei şi-au exprimat dorinţa de a-i ajuta ca să nu se reîntoarcă în Vrancea, unde ar fi însemnat să le moară oile de foame. Le-au acordat permisiunea să rămână pe loc. Şi au rămas. În timpul iernii, au survenit schimburi de produse între săteni şi ciobani. Ultimii au primit, după cum se arată, o sută unsprezece sănii cu fân pentru hrana oilor, pentru care au plătit cu brânză, cu lână şi oi de rasă. De sărbătorile Crăciunului ciobanii au luat de la săteni doi porci îngrăşaţi şi patru vedre vechi^* de vin roşu, dând în schimb sarici şi pături miţoase, care au plăcut tare mult sătenilor. De sărbătorile paştilor, ciobanii au dăruit sătenilor miei cu blană bună de căciulă şi au fost invitaţi la masă de către aceştia. Schimburile economice, cu forţa lor cunoscută, au sfărâmat şi ultimele rezerve dintre cele două colectivităţi. Sătenii şi-au dat seama de avantajele pe care le au din schimbul în natură pe care îl practicau cu ciobanii. Au cunoscut totodată câtă bogăţie şi îndestulare poate aduce creşterea oilor. La rândul lor, ciobanii, au putut face o comparaţie între pământurile aride din Vrancea, pe care şi iarba creştea pipernicită şi cele de aici, unde fânul creşte până la brâu, pe care sunt sădiţi pomi şi viţă de vie. Ei au început să gândească la o diversificare a muncii lor, astfel încât să se poată bucura mai din plin de roadele pământului: fructe, vin, păsări, grâu, mieiu, fasole şi linte etc. Le-au plăcut mâncărurile gustoase ale sătenilor, care pentru ei au fost o variaţie faţă de consumul aproape exclusiv de derivate ale laptelui şi carne de batal.

Treptat, treptat, s-a produs şi o afinitate de ordin spiritual între cele două colectivităţi. Participarea împreună la slujbele religioase, atenţia sătenilor faţă de ciobani cu ocazia pomenilor pentru zilele morţilor, cu care prilej s-a mai stat de vorbă, s-au mai schimbat păreri, au avut mare rol în acest sens. Această apropiere a progresat sensibil cu ocazia botezării nepotului lui Toader Savu de către baciul. Sătenii au recunoscut că baciul a fost la înălţime cu acest prilej. El a dat dovadă de o deosebită dragoste pentru finul lui, pe care l-a înzestrat domneşte: bani de aur, oi, un căluţ şi altele. Iarna şi Primăvara au trecut pe nesimţite. În timpul verii oile au avut hrană din belşug. Şi din nou plecarea la câmpie. Sătenii au insistat ca ciobanii să se întoarcă pe aceleaşi poieni dacă nu se pot duce acasă. Mai mult chiar. Pe măsură ce treceau zilele ei simţeau tot mai mult lipsa ciobanilor, cu care se obişnuiseră, de care se ataşaseră. Toader Savu a început să trimită zilnic un flăcăiaş, să vadă, nu s-au întors cumva ciobanii? Când acesta i-a adus, în sfârşit, vestea că ciobanii au sosit, Toader, împreună cu alţi doi-trei săteni, s-au urcat spre poieni şi după urările de bun venit şi bine v-am găsit, au deschis o discuţie cu ciobanii:

- Ştiţi ce ne-am gândit noi, oameni buni?

- Apoi om şti dacă ne-ţi spune, - dădu răspuns baciul.

- Aici sus pe Ţărţădău vă cam spulberă vântul iarna. În plus, o duceţi greu şi cu apa, care în sat este destulă, slavă Domnului.

- Asta cam aşa este, dar n-avem încotro. Asta ne este soarta, răspunse unul dintre ciobanii mai vârstnici.

- Noi credem că ar fi bine să coborâţi cu stâna în sat şi să vă gospodăriţi acolo. Se aude că pe la voi seceta se prelungeşte. Cine ştie când o să vă puteţi întoarce acasă, sau dacă o să vă mai întoarceţi. La noi, după cum vedeţi păşuni şi păduri sunt berechet, iar popor îi puţin. Mai bine vă aduceţi aici femeile şi copiii, că doar n-o să puteţi trăi despărţiţi şi în nesiguranţă.

- Mult ne place nouă vorba dumneavoastră, grăi baciul, dar treaba asta îi mult prea grea şi este nevoie de gândire şi sfat.

- Noi de asta am venit aici, să ne sfătuim şi să vedem cum trebuie făcut.

Baciul începu să depene domol firul gândurilor lui şi anume: ce siguranţă vor avea ei că urmaşii sătenilor de azi vor fi la fel de binevoitori ca taţii şi moşii lor. Nu riscăm oare să ne dezrădăcinăm de unde suntem şi să fim apoi izgoniţi şi de aici? Să ne rămână copiii pe drumuri? Poate că ar fi mai bine, dacă ajungem la o înţelegere, să cumpărăm şi să plătim pentru păşunat veşnic, că doar bani se mai găsesc la ciobani. Sătenii au fost de acord să primească o anumită plată, nu prea mare, care să fie folosită la înzestrarea vreunor fete mai sărmănuţe, la reparatul bisericii învechite sau pentru alte treburi obşteşti. Urma să se facă act la biserică pentru această vânzare şi să se depună jurământ de respectare a ei în veci. Dar baciul ridică din nou o problemă: este bine oare să ne amestecăm fără a ne cunoaşte destul de bine firea, obiceiurile? Dar şi de astă dată răspunsul îl satisfăcu. Sătenii propun ca ciobanii să-şi clădească adăposturi şi pătule în partea de sud a satului, cam la o aruncătură de piatră mai la vale de ultima casă. Au acolo loc destul, se pot întinde cât li-i voia. Între cele două părţi ale satului, pe banii primiţi de la ciobani, urma să se clădească o biserică nouă, mai mare, să fie ca o chezăşie a înfrăţirii lor. Sătenii spun că şi preotul este de aceeaşi părere şi că dacă se va realiza această unire, el, preotul, va veni să se stabilească aici permanent, pentru că a obosit să slujească două parohii, o sărbătoare la una şi o sărbătoare la alta. Va lăsa în parohia cealaltă pe feciorul său cel mare, care îi calcă pe urme în ceea ce priveşte credinţa. Baciul şi ceilalţi ciobani înţeleseră că sătenii au chibzuit îndelung înainte de a le face această propunere. Probabil, gândeşte baciul, că preotul a avut un cuvânt greu de spus. Interesul lui de a-şi aranja feciorul şi de a făuri o parohie mai mare şi încă cu enoriaşi bogaţi şi darnici, cum s-a constatat a fi ciobanii, a atârnat greu în cumpănă. Şi, trebuie să recunoaştem, baciul a intuit perfect cum stau lucrurile.

La rândul său, baciul se gândea: cine ştie cât se va prelungi seceta în Moldova? Cât să mai stea despărţiţi de familii? Oare nu slăbeşte astfel obştea lor de ciobani? Nu li se risipeşte avutul? â?

- Iată ce vă rugăm noi, începu baciul a limpezi rezultatul discuţiilor, să ne lăsaţi să gândim şi să ne sfătuim şi noi în astă seară şi mâine venim să hotărâm ce şi cum.

- Este bine să veniţi chiar mâine, pentru că îi rândul bisericii noastre la slujbă şi dacă ne învoim putem să facem actul şi jurământul.

După plecarea sătenilor, baciului îi fu dat să audă exprimate de către ciobani propriile sale gânduri. Mai ales cei tineri, de curând însuraţi şi cei cu copii mulţi acasă, insistară ca târgul să se încheie. Căzând toţi de acord, ei hotărâră şi cam ce sumă să dea obştea pentru pământ şi păşunat, în aşa fel încât să nu primească de pomană, dar nici să nu facă un gol prea mare în avutul lor, strâns cu sudoare şi sânge. Mai rămânea o singură problemă: cum vor primi cei de acasă hotărârea lor? Vor fi de acord femeile şi mai ales bătrânii, să părăsească locurile pe care s-au născut? S-a luat hotărârea ca a doua zi după vânzare baciul însuşi să se repeadă în sat ca să convingă şi să pună la punct mutarea.

- La vreo două săptămâni de aceste frământări şi discuţii, în partea de sud a sătucului din vale, domnea o mare agitaţie. Sosiseră familiile ciobanilor şi începuseră lucrările de amenajare a vetrei lor, construcţia de căsuţe, a unor noi pătule şi perdele pentru oi, săparea unor fântâni, împrejmuiri etc. Vechii locuitori ai satului dădeau un sprijin neprecupeţit la toate aceste treburi. De peste tot se auzeau chemări, strigăte, răspunsuri:

- Duceţi căruţa asta cu nuiele de îngrădit la Pleşuvul (aşa îl numeau sătenii pe baciul Radu, după cicatricea care-l lăsase pleşuv). Apoi porecla s-a extins asupra tuturor celor nou veniţi, cam în felul următor:

- „Cei ai lui Pleşuvu au nevoie de pari şi căpriori”. „Alde pleşuvenii au lucrat toată noaptea, săracii”! „Să mergem la Pleşuveni, ca să vedem ce au mai făcut”. „Pleşuvenii” în sus, „Pleşuvenii” în jos. Treptat, denumirea de Pleşuveni s-a ataşat de partea de jos a satului, de locul unde se instalau ciobanii. În decursul timpului, datorită spaţiului mai larg care exista în partea de sud, noile aşezări s-au situat mai mult aici. Tinerii căsătoriţi, mai ales perechile ce se formau între un pleşuvean şi o săteancă, ori invers, de regulă îşi construiau casă în Pleşuveni. Creşterea naturală a populaţiei satului a dus la extinderea Pleşuvenilor şi spre Nord, până la biserica ce s-a construit cu ocazia evenimentului amintit. Cele două părţi ale satului s-au unit. Populaţiile s-au amestecat complet. Satul astfel format, se înţelege de la sine, a căpătat numele de Pleşuveni. Denumirea cătunului de altădată nu o mai ştie nimeni. Nici în documente nu se menţionează nicăieri. Poate că nici nu exista vreo evidenţă, poate că nimeni din afara sătucului nu ştia de această mică îngrămădire de case, pierdută în fundul străchinii dintre dealuri. Este posibil să se fi numit Dărăşti, sau Cuibarele. Spunem aceasta, pentru că există azi două uliţe în satul respectiv care poată acest nume a cărui provenienţă nimeni nu o poate explica. Treptat, denumirea de Pleşuveni s-a metamorfozat, devenind Pleşeşti, prin adăugarea particulei „şti” şi renunţarea la „uveni”; terminaţia „şti” s-a ataşat de la sine, într-un proces fonetic ce s-a produs pe o rază geografică largă. În l471 denumirea de Pleşeşti era deja consacrată, după cum s-a văzut în hrisov.

Satul astfel format a crescut şi ca întindere geografică şi ca număr al populaţiei. Această creştere s-a produs îndeosebi pe cale naturală. A existat însă şi o excepţie, dovedită de documente autentice.

Aşa cum am arătat la începutul acestei povestiri, în partea de nord-est a satului există o imensă pădure, cu numele de Plainos. În mijlocul ei se află o întindere de poieni şi locuri despădurite, folosite la cultura porumbului, ovăzului, sau pentru pomi fructiferi. Această întindere despădurită poartă numele de Linţi. Şi Plainosul şi Linţii sunt denumiri cu o fonetizare locală a numelor unor moşieri: Plainon, francez la origine şi Lintz – austriac. Primul, ar fi cumpărat această pădure împreună cu sătucul din mijlocul ei pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, de la un moşier român pripăşit la Paris. Cel de al doilea, a căpătat-o prin act dotal la sfârşitul aceluiaşi secol, de la francezul Plainon. Cei doi, socru şi ginere, s-au gândit să creeze o localitate mai mare pe o altă moşie a lor, situată în zona de câmpie, între Râmnicu Sărat şi Focşani. Aveau nevoie de braţe de muncă pentru ca să lucreze terenurile fertile de aici. În acest scop au fost dislocate mai multe cătune din zona de pădure şi de deal, unde eficienţa muncii ţăranilor era mai redusă, iar locuitorii lor au fost instalaţi la câmpie. A luat astfel naştere Târgul Cucului (actualmente Dumbrăveni). Denumirea lui provine de la exprimarea nostalgiei ţăranilor din păduri, care îşi plângeau dorul după locurile natale, unde cântă cucul primăvara. „Aici nu mai auzim noi cucul” – spuneau ei. În dislocarea ţăranilor din Linţi moşierii au întâmpinat însă mari dificultăţi. Mulţi dintre aceştia n-au vrut să plece la câmpie. Ei s-au aciuit prin cătunele din zona de deal şi de pădure. Cinci familii, înrudite între ele şi care aveau rude şi în Pleşeşti, au primit îngăduinţa de a se împământeni aici. Aceste familii purtau numele de Drugă (Darie Drugă, Voicu Drugă, preot Gheorghe Drugă, Văsie Drugă şi Ştefan Drugă), nume pe care ulterior l-au schimbat în Drugescu. Erau bărbaţi falnici, înalţi, bine legaţi şi frumoşi. Neamul lor s-a înmulţit rapid şi a jucat un rol important în viaţa satului. Din acest neam mai există şi astăzi urmaşi în satul Pleşeşti. Pentru a nu se pierde, cu timpul, originea lor, toţi şi-au adăugat la numele de familie şi pe acela de Linţeanu.

În Pleşeşti a mai venit, cam în acelaşi timp cu Drugeştii – adică la graniţa dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea – o ceată de băjenari, cu numele de Burceşti, care se trăgeau din neamul lui Burcel. Neam agresiv şi nervos, nu au putut face casă bună cu Pleşeştenii. Unii din ei au plecat pe alte meleaguri, iar cei puţini care au rămas şi-au pierdut urma.

Originea actualului sat provine deci de la contopirea ciobanilor vrânceni cu sătenii dintre dealuri. De când şi cum s-au aşezat aici aceşti săteni, nimeni nu ştie. Se pare însă că este vorba de o veche aşezare, care a dăinuit peste veacuri. Spunem aceasta bazându-ne pe câteva elemente atât de ordin logic, cât şi de istoria propriu-zisă. Au fost cazuri de descoperire a unor depozite monetare, din metal preţios. Astfel, săteanul Constantin Tătişor a găsit la rădăcina unui scoruş secular, situat pe partea dreaptă a pârâului Coţatcu, lângă poiana numită Sîrboaica, o „comoară” compusă din mai multe sute de monede de aur. Neavând încredere în soţie, Ştefana, cu care era în continuă ceartă, a hotărât să nu-i spună nimic. În drum spre casă, s-a gândit să lase comoara în păstrare naşului său, Pavel Drugă. Pe urmă s-a răzgândit. A dosit jumătate din monede în scorbura unui frasin uscat, iar naşului i-a lăsat spre păstrare numai cealaltă jumătate. Într-o zi, un alt locuitor din sat, Ion Sin Macovei Drugă, trecând pe lângă frasin i s-a năzărit să-i dea foc, pentru că era aşezat lângă drum şi împiedica trecerea căruţelor încărcate cu fân. Banii s-au topit şi s-au pierdut. Despre cealaltă jumătate, depozitarul a declarat că i-a fost furată de sub talpa crămii unde o ascunsese. Supărat din cauza pierderii comorii şi a neînţelegerilor permanente cu nevasta, Tătişor a vândut boierului Robescu (dintr-un sat învecinat) 40 de pogoane de pădure, pe care a încasat 30 de galbeni, cu care a plecat în lume, dispărând de pe scena satului. Cu ocazia încheierii actului de vânzare a declarat, în faţa martorilor, cele relatate mai sus în legătură cu comoara, aducând învinuiri şi naşului său, că şi-a însuşit jumătate din ea şi a divulgat ascunzătoarea celeilalte jumătăţi. Despre o altă comoară se vorbeşte că ar fi descoperit-o Dumitru Mincu, care ulterior a plecat din Pleşeşti şi şi-a durat o gospodărie mare într-un sat vecin. În legătură cu o alta, circulă şi azi o legendă. Un oarecare Ivan, din comuna Dumitreşti, din cauză că ar fi fost înşelat de nevastă, ar fi înnebunit. Când îl apucau crizele venea în fugă la o râpă din marginea pădurii Băluşca, unde 3-4 zile săpa fără întrerupere, spunând că va găsi acolo o comoară. Drumul pe care-l parcurgea el venind cât mai de-a dreptul şi în fugă de la Dumitreşti la Băluşca, poartă şi astăzi denumirea de „calea lui Ivan nebunul”. Oamenii se purtau blând cu el, câte unul îl asista uneori cum sapă cu înfrigurare, alţii îi aruncau câte un codru de mămăligă şi brânză sau ceapă. De la un timp însă Ivan nebunul nu a mai apărut în Băluşca, iar groapa a fost conştiincios astupată. Spun unii că, după vreo 4-5 ani, l-au întâlnit în Focşani, perfect sănătos şi îmbrăcat elegant. Au circulat păreri că de fapt Ivan n-ar fi fost nebun, ci că a simulat numai, pentru a putea să caute nestingherit comoara, pe care ar fi găsit-o şi folosit-o cum a crezut el de cuviinţă.

Desigur, toate aceste zvonuri despre comori nu pot fi luate în consideraţie ca o certificare a existenţei din vremuri străvechi a populaţiei de pe aceste meleaguri. S-au mai găsit însă şi alte urme, mult mai palpabile şi mai concludente. Astfel, din cauza unor alunecări de teren, au ieşit la iveală nişte ziduri din piatră, un fel de pivniţe, de dimensiuni mari, dar care nu conţineau nici un fel de obiecte. Acum 6-7 decenii în urmă, când au apărut zidurile, nu s-a făcut o cercetare ştiinţifică asupra lor, iar acum ele au dispărut complet, pietrele fiind folosite de oameni ca temelie la case. Un învăţător inimos a tras totuşi unele concluzii, care ni se par plauzibile şi anume el a emis părerea că pivniţele respective au fost părăsite după aplicarea legilor emise de Buerebista privind desfiinţarea culturii viţei de vie. Acest fapt ar atesta popularea locurilor descrise încă din timpul dacilor şi totodată ar confirma continuitatea populării lor. Descoperirea unor morminte foarte vechi, întăreşte concluzia respectivă. Poziţia extrem de avantajoasă în care este situat sătucul descoperit de ciobani, pledează de asemenea, în favoarea acestei concluzii. Nu putea rămâne nelocuit acest fund de strachină, cu pământ fertil, împrejmuit şi ferit de dealuri, cu păduri bogate în jur, cu apă din belşug, în timp ce alte locuri, mai puţin avantajos situate, deşi în vecinătate, s-a constatat a fi locuite din vremuri vechi.

*

Să ne întoarcem puţin, după această incursiune în trecut, la anii care au urmat formării satului, cu intenţia de a urmări succint evoluţia lui până la perioada în care se plasează prezenţa şi întâmplările extraordinare ale eroului nostru – Vlas.

Vechii locuitori ai satului nu aveau să regrete niciodată ospitalitatea lor faţă de ciobani.

La numai 5-6 ani de la împământenirea ciobanilor, într-o seară de primăvară, baciul Radu şi-a luat baltagul şi a plecat în partea de sus a satului, dincolo de biserică. Fiind sâmbătă, oamenii terminaseră lucrul mai devreme şi se strânseseră pe la porţi. Baciul intră în vorbă cu ei, discutând despre vreme, despre oi şi pomi etc. etc. La un moment dat, baciul puse, aşa ca din senin, o întrebare:

- Oameni buni, dar voi, la o adică, cu ce vă luptaţi?

- Cum la o adică? Întrebară unii.

- Păi ia aşa – când v-aţi afla faţă în faţă cu niscaiva duşmani, năvălitori turci sau tătari – preciză baciul.

- Aşa ceva pe la noi nu s-a pomenit de când e lumea – dădu răspuns bătrânul Toader Savu.

- Şi dacă s-ar întâmpla? Nu se lăsă baciul.

- Furci, coase, pari şi topoare se mai găsesc pe la noi.

- Sunt bune şi astea, dar nu-i tot ce trebuie Şi acum să vă spun de ce v-am întrebat. Şi baciul începu, după cum îi era obiceiul, să depene firul gândurilor sale. Pe scurt, cele spuse de el, se rezumă la următoarele.

Ciobanii, mergând cu treburi prin ţară – vânzări de oi, de lână şi sarici, pentru cumpărat sare şi unelte – au aflat că s-au ridicat iarăşi oştiri în război, că trec spre Moldova şi Polonia şiruri de ieniceri şi călăreţi turci şi că adesea se răznesc din grosul armatei pâlcuri de călăreţi care dau iama prin satele mai lăturalnice, făcând prădăciuni şi omoruri. Baciul a arătat că deşi satul lor este bine ascuns, se află totuşi în apropiere de şleaul pe care trec oştirile spre Nordul Moldovei şi că este foarte posibil ca ori la ducere, ori la întoarcere să fie vizitaţi de musafiri nepoftiţi, pe care ei trebuie să-i primească aşa cum se cuvine. Baciul arătă cam din ce părţi ar putea să apară şi propuse să se pună străji pe două dealuri şi anume pe dealul Ciungălăului şi la Căprărie. El mai propuse ca la fierăria satului să înceapă a se confecţiona baltage şi suliţe şi îşi dădu cu părerea că ar fi bine ca de două ori pe săptămână ciobanii să-i înveţe pe săteni meşteşugul luptei, pentru că ei au mai avut de-a face cu liftele păgâne. Mai propuse şi alte măsuri prin care să se stăvilească năvala posibilă a turcilor. Vechii locuitori ai satului ascultau cu atenţie şi înfrigurare cele spuse de baci şi se declarară de acord cu sfaturile lui. Instinctele războinice ale strămoşilor s-au trezit în aceşti oameni care secole la rând au avut numai îndeletniciri paşnice. Emoţia, atmosfera marilor încercări au cuprins rapid întregul sat.

Truda lor s-a dovedit a le fi de folos. Într-o după-amiază de mai, dinspre Căprărie s-a repezit straja în goana nebună a calului.

- Sunt peste o sută, spuse el dintr-o răsuflare. Era o zi de Duminică şi toţi bărbaţii erau în sat. Călăreţii veneau pe şleaul dinspre partea de sud, acolo unde se aflau împământeniţi ciobanii. Aceştia îşi construiseră casele pe cele două maluri ale unui pârâu secat, denumit – nu se ştie de ce – Cudalba. Albia pârâului secat servea ca drum de legătură cu câmpia spre care se îndrepta. Pe cele două maluri, nu prea înalte, crescuse o vegetaţie abundentă. Sălcii, nuci, pomi fructiferi, printre care erau pitulate casele ciobanilor. Turcii au venit în pasul cailor până în dealul Căprăriei. De aici, văzând satul s-au dezlănţuit în galop şi chiote sălbatice, năpustindu-se la vale şi cotind apoi în albia pârâului secat. Încă înainte de intrarea în sat, când galopul devenise nebunesc, deodată un odgon gros de cânepă se întinse cu un zbârnâit de coardă de arc între doi copaci situaţi de o parte şi de alta a drumului, cam la înălţimea pieptului călăreţilor. Izbitura a fost nimicitoare: călăreţi cu pieptul sfărâmat, smulşi din scări, cai răsturnaţi, o învălmăşeală de nedescris asupra căreia s-a abătut o ploaie de bolovani mari cât un cap de copil. Când turcii s-au dezmeticit şi au căutat în jur, n-au găsit decât pustiu. Mânia lor, a celor care au mai rămas valizi dintre ei, a atins apogeul. O porţiune lungă de drum nemaifiind străjuită de pomi, i-a determinat să creadă că nu mai sunt pericole, aşa că s-au avântat şi mai înverşunat spre sătucul aparent liniştit. Au ajuns în goană la intrarea în sat, marcată de un podeţ nou, făcut peste o crăpătură adâncă provocată de secetă. Când primii cai pun piciorul, podeţul se năruie şi se desface în scânduri solide de stejar. Caii şi călăreţii din frunte se prăvălesc în crăpătura care fusese gospodăreşte garnisită cu pari ascuţiţi. Cei care vin din urmă, îi împing, în virtutea inerţiei, pe cei care au ajuns la podeţ. Şi din nou, ca din senin, începe ploaia de bolovani. Cele două ambuscade au scos din luptă aproape jumătate din numărul călăreţilor. Dar aceştia nu se lasă. La setea de jaf se adaugă dorinţa de răzbunare. Devin mai prevăzători. Îşi încordează arcurile şi slobozesc săgeţi la întâmplare. Se înşiruie în rânduri de câte trei pe albia îngustă şi iscodesc cu privirea la case, trag cu arcul în băşicile din ferestre. Înaintează, înşirându-se în toată partea locuită de ciobani. Căpetenia lor răcneşte un ordin. Probabil luarea cu asalt a caselor. Înainte însă ca ordinul să fie executat, un nuc uriaş şi stufos trăsneşte şi se prăvăleşte peste drum, despărţind în două părţi egale şirul călăreţilor şi strivind pe unii dintre ei. Începe lupta în ambele părţi. Grupul dintre nuc şi biserică este atacat de vechii locuitori ai satului. Celălalt grup – de ciobani. Ultimii, deşi mai puţin la număr, obţin o victorie rapidă, datorită atât curajului cât şi iscusinţei lor. Ei se prefac că ies de după case şi pomi, făcându-i pe turci să-şi slobozească săgeţile, apoi dau drumul la dulăii înfuriaţi la culme, pentru a-i hărţui ca să nu mai poată să-şi încordeze din nou arcurile. După aceste manevre cad trăsnet peste ei. Lupta este scurtă şi nimicitoare. Turcii care nu cad, dau bir cu fugiţii. Ciobanii se reped în ajutorul sătenilor de dincolo de nuc. Aici lupta nu se desfăşura favorabil pentru săteni. Aceştia s-au repezit orbeşte şi fără acoperire spre turci. Unii din ei au fost doborâţi de săgeţi înainte de ciocnire, iar turcii au avut timp să se grupeze şi să se aranjeze în ordine de bătaie. În lupta corp la corp însă, sătenii, robuşti şi deprinşi de la întrecerile de trântă, se descurcau binişor. Totuşi, bătălia s-ar fi soldat indiscutabil cu victoria turcilor dacă nu interveneau ciobanii şi câinii lor. De altfel, sătenii începuseră deja să bată în retragere când au apărut ciobanii. În clipele acelea de grea cumpănă, văzându-i „la lucru” pe ciobani, şi-au dat seama vechii locuitori ai satului cu cine s-au întovărăşit în viaţă. Aceşti oameni blânzi, cu mers lălâu şi paşii mari, aparent adormiţi, se transformaseră în adevăraţi eroi de legendă. Baltagele lor fluierau în aer şi loveau năprasnic, cu precizie, cuţitele scăpărau, ei se repezeau cu un curaj nebun câte unul singur într-un grup de trei-patru năvălitori. În lupta ciobanilor pentru sprijinirea sătenilor se putea parcă citi recunoştinţă faţă de aceştia, pentru înţelegerea de care au dat dovadă cânt i-au primit şi i-au împământenit pe meleagurile şi în satul lor. Prin spiritul lor de jertfă parcă vroiau să spună: „vedeţi ce suntem noi în stare să facem pentru voi, pentru viaţa noastră în comun?”

*

Acest mic război a avut urmări deosebit de importante în viaţa satului. Între vechii şi noii locuitori ai acestuia, s-a produs o adevărată sudură sufletească. Numărul căsătoriilor şi deci al înrudirilor dintre sătenii din partea de Nord şi cea de Sud a bisericii a crescut. Interesele de familie s-au împletit tot mai strâns. Curând, aproape că nu au mai existat distincţii între ciobani şi săteni. Satul, privit în ansamblu, s-a fortificat şi din punct de vedere economic. Creşterea oilor s-a extins şi în partea de Nord, iar cei din Sud au început să se ocupe şi cu agricultura. De la năvălitorii izgoniţi au rămas mai mulţi cai. Folosirea lor a mărit raza de cunoaştere a ţării. Mai întâi cu samare, apoi cu care primitive, produsele animaliere şi cele ale agriculturii se valorificau în târguri din ce în ce mai îndepărtate. De aici se cumpăra fier brut, unelte de muncă bine confecţionate care au sporit productivitatea muncii, suliţe, arcuri şi săgeţi, ţesături şi produse din piele etc. Legătura cu târgurile i-a stimulat să producă mai mult decât necesarul de consum, pentru a putea vinde şi deci cumpăra cât mai mult. Treptat, economia satului se transformă din economie deschisă, de autosatisfacere a nevoilor, într-o economie producătoare de mărfuri. Anii, deceniile trec în zbor. Legăturile „externe” ale pleşeştenilor se extind. Ei vând tot mai mult în târgurile din jur. Capătă importanţă valorificarea lemnului: nuiele, lanţi, căpriori, tălpi de casă, şindrilă, lemne de foc. Vând vite şi vin, lână şi brânzeturi, fructe, păsări etc. Dezvoltarea negoţului a creat necesitatea de a cunoaşte scrisul şi socotitul şi astfel în sat apar primii ştiutori de carte.

Viaţa satului evoluează după tradiţii sănătoase, care astăzi au dispărut. Astfel, în centrul satului s-a construit o magazie mare de cereale, în care se făceau depozite pentru anii secetoşi. Pentru atragerea meşterilor fierari s-a clădit o baracă solidă din scânduri de stejar, în care fierarii nomazi veneau şi lucrau în anumite sezoane, fără ca să plătească chirie şi întreţinere. S-a făcut şi o încăpere de deţinere a răufăcătorilor, amenajată cu încuietori speciale şi cu butuc de imobilizare, care s-a păstrat până târziu. În general, în sat s-a introdus o autoadministrare solidă, bazată pe participare obştească, fapt care a contribuit, la rândul său, la fortificarea vieţii economice şi sociale. Totodată satul este atras în orbita intereselor şi acţiunilor ţării, participând la impunere, furnizând materiale şi oameni (călăreţi şi pedestraşi) la lupta de apărare organizată de domnitori împotriva năvălitorilor şi duşmanilor de tot felul. În marile evenimente şi confruntări ale poporului, pleşeştenii se încadrează cu toată fiinţa lor.

Un deosebit răsunet a avut în sat marele act al unirii Principatelor române. Pleşeştenii care, într-un fel precedaseră această unire cu multe secole în urmă, au trăit atmosfera evenimentului cu o intensitate deosebită. Ei s-au manifestat din plin pe plan local şi au ţinut totodată să trimită reprezentanţi la Iaşi şi Bucureşti pentru a vedea la faţa locului şi a povesti apoi cum au decurs întâlnirile, discursurile, festivităţile. Familii ale foştilor ciobani au plecat pe meleagurile vrâncene unde strămoşii lor trăiseră cu ani şi ani în urmă.

Să vedem şi noi unde au trăit, în Moldova, înaintaşii noştri, spuneau ei. Şi adesea adăugau: cine ştie dacă cei care vin după noi se vor mai duce. Cu timpul s-a pierde urma, nimeni nu va mai şti că suntem vrânceni. Şi s-au dus, au făcut un adevărat pelerinaj.

Şi tot astfel, Pleşeştenii intrară în secolul nostru, secol măreţ, cel mai grandios pe care l-a trăit omenirea, dar cel mai brăzdat de profunde frământări sociale.

Spiritul de independenţă economică şi socială, adânc înrădăcinat în satele de moşneni, se manifesta din plin la începutul acestui secol în Pleşeşti. Pe fondul unei vieţi plină de demnitate, a unei organizări sociale bazate pe obşte, a trăirii dramatice a unor evenimente ieşite din comun, unitatea de spirit şi de acţiune a sătenilor din Pleşeşti a devenit indestructibilă.

Evenimentele istorice care s-au succedat şi care au antrenat în vârtejul lor şi satul Pleşeşti, au oferit posibilitatea confirmării tezei de mai sus.

Primul dintre acestea a fost războiul pentru independenţă, din 1877, la care Pleşeştenii au contribuit cu 8 dorobanţi ce au făcut adevărate minuni de vitejie. Nici unul dintre ei nu a pierit în luptă, întorcându-se toţi valizi şi cu înalte distincţii pentru faptele lor de arme.

În anul 1900 are loc revolta pentru borhot (provocată de o creştere excesivă a impozitelor asupra distilării ţuicii), un fel de preambul local al revoluţiei ţărăneşti din 1907. Au bătut clopotele la biserici, lumea s-a bulucit pe coastele abrupte dinspre o comună învecinată, sătenii au fugărit autorităţile, care înnebunite de spaimă au părăsit instituţiile. Subprefectul, care se afla în comună, în graba de a se pune la adăpost de furia maselor, a căzut cu trăsură cu tot într-o prăpastie, din care i s-a tras moartea. Răscoala ţărănească de la 1907 s-a făcut mai puţin simţită în Pleşeşti, sat de moşneni, care nu cunoscuse direct exploatarea moşierească. Totuşi, din spirit de solidaritate cu ţăranii din alte sate, pleşeştenii au mers şi ei la conacul unui moşier din împrejurimi, povestind la înapoiere cum au tras cu baltagele în oglinzi de cleştar, sau cum au spintecat perdelele de mătase şi au dat foc la saltelele de puf.

La miezul nopţii dintre 15 şi 16 august 1916, liniştea fermecătoare a văilor pleşeştene a fost spartă de dangătele clopotelor de la biserici. Un singur cuvânt ieşea de pe buzele locuitorilor: Mobilizarea! Mobilizarea! A doua zi, bărbaţi şi flăcăi au plecat în pâlcuri, cu traista la spinare, să se înroleze în regimentele din care făceau parte. Rămâneau în urmă femei şi fete, cu năframele ude de lacrimi.

Dar urgia războiului nu au simţit-o pleşeştenii decât începând cu memorabila zi de 17 decembrie 1916, când, încă din zori prin sat au trecut în goană românii, urmăriţi de trupele germane. Se auzeau împuşcături izolate. După retragerea trupelor româneşti, sătenii au ieşit la porţi cu ştergare albe în mâini, ca semn că vor sta liniştiţi, să fie lăsaţi în pace. Curând, germanii şi ungurii au invadat satul, dar nu s-au oprit, ci au trecut în fugă. Iată cum povesteşte învăţătorul Iacob Dumitrescu acel episod dramatic: „În puţină vreme, toate curţile erau pline de armată germană şi ungurească într-o goană nebună după români. N-a trecut mult însă şi deodată se pomenesc sătenii că duşmanii vin buluc înapoi, aducând cu ei sumedenie de morţi şi răniţi. Se înfuriaseră Românii, colea spre ştiinţă că peste un deal ca al Româneştilor nu se poate trece cu una cu două. Şcoala şi casa lui Costică Manolache au fost transformate în câteva clipe într-un adevărat spital de răniţi, din care gemetele durerii se auzeau până în mijlocul şoselei. Două-trei săptămâni, până s-a instalat administraţia, satul a fost supus jafului. Omul numai era stăpân pe ceva. Lacătele şi încuietorile erau sparte, podurile caselor scotocite, pământul sondat, lucruri furate, iar un loc de odihnă nu se găsea pe acea vreme nici în glugile de ciocani, sau în podul fânăriilor. Derbedei civili de toată mâna umblau noaptea prin case după femei şi fete şi nu rareori s-a întâmplat să tragă cu puşca după ele când acestea fugeau. Ba urgia ajunsese aşa de mare că-i tenta şi pe români”.

Şi s-a instaurat apoi administraţia, care a însemnat, de fapt, organizarea jafului. Ostaşii germani care treceau spre front se aprovizionau din sat, prin rechiziţie, pentru completarea proviziilor lor. Au fost astfel luate de la ţăranii din Pleşeşti căruţe, hamuri şi şei, cai, saci cu fasole, cu orz şi ovăz, sute de decalitri de vin, rachiu, scândură, mânzaţi, porci, oi, căldări de aramă şi cazane de fabricat rachiu, sârmă ghimpată, butoaie şi căzi etc. Soldaţii rămaşi în cantonament trimiteau cu regularitate în Germania pachete conţinând ouă la damigene de sticlă, carne de pasăre afumată, lână toarsă, piei de miel argăsite etc. Pentru unele din aceste produse germanii lăsau bonuri care nu au fost achitate niciodată, dar pentru cele mai multe dintre ele nu au lăsat nimic; doar jalea în sufletele celor jefuiţi de agoniseala lor.

Timpul cât satul s-a aflat sub ocupaţie germană, adică un an, zece luni şi 25 de zile, sătenii au simţit din greu jugul asupritor. Dar şi reacţia lor a fost pe măsura agresiunilor. Nimic din ceea ce a fost de natură să le ştirbească demnitatea nu a rămas nepedepsit.

Numirea primarului a prilejuit prima răbufnire a aversiunii dintre ocupanţi şi săteni. Nemţii s-au orientat spre numirea ca primar a unui individ asupra cărora aveau informaţii că-i venetic în sat, că nu are rădăcini pe acele meleaguri şi nici legături strânse de rudenie. Se numea Vasile Paţurcă şi venise în sat, nu se ştie de unde, prin căsătorie cu o văduvă. Era un om păros, cu barbă mare, roşcată, pus pe îmbogăţire rapidă. Se şi prezentase la Comandatură pentru a-şi oferi serviciile. Sătenii au venit cu o contrapropunere, pe care până la urmă au reuşit să o impună, având, de altfel, mai mult de luptat cu candidatul lor decât cu nemţii. Primar a fost ales Dumitru Bălan. Nemţii l-au acceptat din două motive: mai întâi, pentru că era şi el venit în sat prin căsătorie, numai că ei nu ştiau că el era de fapt vlăstar al unei vechi familii pleşeştene, din care un descendent se căsătorise cu ani în urmă într-un sat numit Iernatica şi care ţinuse neapărat să-şi aşeze pe unul din cei 7 feciori în vechea vatră. În al doilea rând, Dumitru Bălan era un om blând şi inofensiv, la prima vedere şi în plus se pricepea de minune la lucrări de birou. Ocupase ani la rând o slujbă minoră la primăria din sat, sau la primăriile din satele din jur, după cum găsea un post liber de casier, secretar şi chiar om de serviciu. Sătenii îl iubeau nespus, pentru că le întocmea cu multă pricepere cererile şi tot felul de jalbe către ocârmuire, care mai totdeauna aveau dezlegare deoarece umilul funcţionăraş încadra cele cerute în texte de legi, pe care le cunoştea ca nimeni altul. Datorită acestei deprinderi a lui mai era poreclit şi „jelbarul”. Om cu multe calităţi: inteligent, săritor la nevoie, cinstit până în măduva oaselor – avea doar două pasiuni, două „metehne” cum li se spune în partea locului, de la care i s-au tras multe belele, dar cele mai persistente au fost cele două porecle.

Iubea vânătoarea, căreia îi hărăzea orice clipă liberă. Era renumit prin satele din jur pentru măiestria lui. Într-o zi, pe când se întorcea de la o partidă de vânătoare şi-a adus aminte că o ţeavă de la puşcă nu dăduse foc şi, prinzând arma i-a explodat conţinutul în faţă, scoţându-i un ochi. Din această cauză în sat i se mai spunea şi chiorul. În afară de vânătoare, tânărului sătean îi mai plăcea şi să curteze femeile. Mai precis, femeilor le plăcea grozav să ştie că se află în atenţia finuţului funcţionar. Lisaveta, nevasta unui învăţător infirm de picioare, tot dezmierdându-l i-a dat diminutivul de Miticuţă Bălănel şi aşa i-a rămas numele. Aşa îi vom spune şi noi.

Rugat, împins chiar de săteni, Miticuţă Bălănel se văzu primar în sat. Şi aceasta, chiar în ziua în care se prezentase la Comandatură spre a protesta că i se luaseră abuziv din casă două paturi pentru cantonarea soldaţilor germani. Dar… ce să-i faci. A primit banderola şi 50 de lei (leafa pe prima lună) şi s-a instalat în post.

Cu viclenie de ţăran mai răsărit, cu sprijinul nelimitat al sătenilor, Miticuţă Bălănel a izbutit să dejoace multe acţiuni de jaf ale nemţilor şi să pedepsească pe cei care-i linguşeau, pe cei care se vânduseră acestora. Sprinten la minte şi consecvent în muncă el a reuşit în scurt timp să priceapă binişor limba germană. Dar nu a dat în vileag acest fapt.

Când Pascu, un tâlmaci evreu folosit de nemţi, primea instrucţiuni în limba germană pentru a le transmite primarului, acesta din urmă stătea cât se poate de nepăsător, iar ochiul lui frumos, singurul lui ochi, părea adormit. Când mergea la comandatură şi-i auzea pe nemţi spunându-i „blegul nostru de primar”, nici un nerv nu tresărea pe obrazul lui împietrit. Îşi mesteca mânia în măsele: „v-arată el vouă blegul de primar”. Şi le-a arătat. Sthopka, locotenentul major comandant al nemţilor cantonaţi în sat obişnuia să-l cheme pe Miticuţă Bălănel seara târziu spre a-i da dispoziţii pentru a doua zi. Dimineaţă constatau însă că, de pildă, mobilizarea de pălmaşi pentru făcut mangal n-a reuşit deoarece mulţi ţărani plecaseră noaptea la târg să vândă nuiele sau lemne de foc, iar unii se îmbolnăviseră de gripă şi zăceau la pat. Când urma să se facă o rechiziţie de fasole sau o tăiere de vite, gospodarii nu erau acasă, sau vitele erau trimise la munte, ori la mirişte pentru păşunat ş.a.m.d.

Rămân de pomină câteva întâmplări, din care rezultă că pleşeştenii nu pot să ierte necredinţa şi umilirea şi din care iese totodată la iveală acţiunea sistematică a „primărelui”, cum îi mai ziceau sătenii, de sabotare a ocupanţilor şi apărare a intereselor ţăranilor.

Astfel, Vasile Paţurcă, ros de invidie că nu fusese ales primar şi pentru că aşa îi era firea, a început să divulge nemţilor ascunzătorile în care sătenii îşi fereau agoniseala de la rechiziţii. Aceştia rămâneau înmărmuriţi când nemţii veneau şi căutau, sau sondau terenul exact în locul unde era făcută groapa. Plânsete de deznădejde se auzeau aproape în fiecare casă. Necazul a culminat cu descoperirea de către nemţi, la o acţiune de anvergură întreprinse în numai o jumătate de zi, a optsprezece cazane de aramă pentru fabricat rachiu. Toate au fost dezgropate, transformate în cuburi şi expediate pentru a fi folosite la fabrici de muniţii. Cu toate cercetările făcute de ţărani, cu toată pânda organizată de ei pentru a vedea cine intră la Comandatură, nu reuşeau nici cum să-l depisteze pe vânzător. A reuşit însă primarul. Într-o seară, la o oră numai după ce a făcut descoperirea, a strâns în taină un mic grup de săteni şi le-a adus la cunoştinţă cine-i trădătorul. S-a hotărât pe loc şi sentinţa: să fie jumulit de păr. Într-una din serile următoare, cinci ţărani îl prind pe Vasile Paţurcă, îl leagă fedeleş, îi pun căluş în gură şi încep, metodic, operaţiunea de jumulire, folosind în acest scop igliţa de jumulit părul de pe porcii tăiaţi pentru a fi folosit la confecţionarea de bidinele şi perii. Mândreţea de barbă, mustăţile, părul de pe cap şi de pe piept zboară în adierea de vânt din noaptea întunecoasă. Ţăranii lucrau tăcuţi şi cu râvnă în bezna nopţii, parcă îndeplineau un ritual păgân. Vasile Paţurcă a rămase golaş, ca un prunc nou-născut. Unul din săteni a primit poruncă să-l păzească până îşi revine din leşin, pentru a vedea ce drum apucă: spre casă, sau spre Comandatură. S-a îndreptat spre casă, clătinându-se, cu bobiţe de sânge pe corp şi pe obraz. Nimeni nu l-a mai văzut niciodată ieşind în sat. Probabil de ruşine. Imediat după război a dispărut, plecând, se pare, spre meleaguri îndepărtate.

Nu mică a fost furia nemţilor când, la vreo două-trei zile, au aflat chiar din gura lui Vasile, la care mersese un neamţ pentru a afla noi ascunzişuri, ce s-a întâmplat. Cu toate insistenţele lor, acesta n-a vrut, sau n-a putut să divulge pe nimeni. Sthopka a rămas cu o întrebare înfiptă în creier: cine şi cum l-a depistat? De legătura cu Vasile nu ştiau decât el şi un subaltern al lui. Totodată nu a putut să nu admire acţiunea în sine a sătenilor. Diabolică treabă. Dacă l-ar fi omorât, dacă l-ar fi bătut sau mutilat – ar fi putut trece la represalii. Dar aşa, cum? Auzi, l-au jumulit!? Ar râde toţi superiorii de el dacă ar auzi că a stâlcit din bătăi jumătate din sat pentru că omul lor a fost jumulit. În plus, Paţurcă refuză cu încăpăţânare să depună plângere. Ori de frică, ori de ruşine. Să rămână jumulit! Dar a cui a fost ideea?

Tudora lui Mînzală era de departe cea mai frumoasă femeie din sat. Oricât de amărâţi ar fi fost bărbaţii, nu puteau să nu ridice ochii din pământ când se întâlneau cu ea din întâmplare şi îşi spuneau un „ziua bună”. Spre ea s-a orientat Sthopka când s-a gândit să tocmească o femeie pentru a face curăţenie la Comandatură şi în camera lui, care se află în acelaşi corp de case. Văduvă de bărbat, care murise încă din războiul din 1913 în Bulgaria, Tudora a dus o viaţă ceva mai liberă, dar nu în măsura în care să scandalizeze opinia publică. Tocmai de aceea sătenii au rămas consternaţi când au aflat că Tudora „se ţine” cu Sthopka, cel mai temut şi urât dintre ocupanţi, jefuitor şi schingiuitor înveterat. S-a încercat să fie sfătuită printr-o vecină a ei.

Urmarea a fost însă că Sthopka a aflat şi săteanca a fost aspru persecutată. Atitudinea Tudorei nu se mai putea tolera. Trebuia pedepsită, dar de o astfel de manieră încât lui Sthopka să-i fie „mâinele legate”, adică să nu poată trece la represalii.

Cărăruia pe care Tudora se strecura printre buruieni de la ea de acasă spre Comandatură, trecea pe lângă un pârâiaş cu un firicel subţire de apă, dar cu maluri abrupte şi albia adâncă. Era cam la a doua cântare din noapte a cocoşilor când, întorcându-se spre casă, cu grijă şi uşor ca o umbră, s-a împiedicat de un curpen ce se întindea peste cărăruie şi a căzut la pământ. Până să-şi dea seama ce se întâmplă cu ea, s-a pomenit imobilizată şi cu gura astupată. A fost tunsă chilug, dezbrăcată complet şi unsă cu păcură, într-un strat gros, pe tot corpul. Dimineaţa, când lumea pleca la treburi iar nemţii se prezentau la Comandatură pentru apel, Tudora a fost condusă de departe, prin ameninţări, la poarta lui Sthopka. Râsetele batjocoritoare, huiduielile, lătratul câinilor l-au scos din casă pe amorez. La vederea Tudorei, din care n-a recunoscut decât ochii, a rămas împietrit. Dar numai o clipă. Apoi faţa i s-a congestionat. A scăpărat din priviri şi a lovit năprasnic cu cravaşa. La început mai rar, apoi ploaie de lovituri s-a abătut ca o grindină peste trupul smolit. Păcura împroşcată sărea până departe, iar pe trup apăreau dungile albe ale pielii curăţate prin lovituri de bici. Tudora a reuşit să fugă, cu un iureş de bolovani după ea, însoţită de chiuituri şi zgomot, învăluită în norii de colb al drumului de ţară. „Idila” a luat sfârşit. În săptămâna următoare, mânăstirea de maici „Rogoz” a primit o nouă novice: Tudora Mînzală din Pleşeşti, văduvă, în vârstă de 27 de ani.

Sthopka a rămas din nou pe gânduri: cine ştia de cărăruia pe care umbla noaptea Tudora? De unde se cunoştea ora la care pleca de la el? Cui i-a venit ideea acestui procedeu care l-a forţat să ia atitudine în public pentru a nu se demasca? Nici o bănuială nu-i venea încă în minte. Turba de ciudă.

Încercând să ia legătura prin telefon cu Comandatura dintr-un sat vecin, Sthopka constată însă că telefonul nu funcţionează. Imediat au fost trimişi pe fir doi genişti. La înapoiere, aceştia au raportat că firul este tăiat şi furat pe distanţă mare. Au început cercetările. Vina cade pe argatul săteanului Tudose Chircu, un om mai înstărit, cu caracter aprig. Sondajele făcute au scos la iveală sârma şi în apropiere, două arme de vânătoare. Scandal. Comandatura intentează proces la Tribunalul militar. Primele depoziţii ale argatului, făcute chiar în momentul descoperirii, indică în calitate de proprietar al uneia dintre arme pe Miticuţă Bălănel, primarul. Legile excepţionale de război instituite de nemţi, prevedeau pentru un astfel de delict pedeapsa cu moartea. De ce se bucura Sthopka că primarul va împărtăşi o asemenea soartă? Nici el nu ştia. La tribunal însă – stupoare. Tudose Chircu declară că cea de a doua armă nu este a lui Miticuţă Bălănel, ci a fratelui său, Banu. Argatul îşi retrage depoziţia iniţială, spunând că i s-a părut, pentru că patul armei era ghintuit cu cuie de aramă, ca şi la faimoasa puşcă a primarului. Banu Chircu recunoaşte că este arma lui. Ambii fraţi se roagă umil să fie iertaţi, arătând că ele le-au fost lăsate ca moştenire de tatăl lor, vestit vânător şi că din această cauză nu s-au îndurat să le predea. Arată, de asemenea, că ambele arme erau atinse de rugină, deci nu fuseseră scoase şi folosite. De altfel, nici intenţia de a fi folosite nu putea fi susţinută, pentru că lângă ele, sau în alt loc, nu s–a găsit muniţie. Primarul era astfel scos din cauză. Totuşi tribunalul, la îndemnurile lui Sthopka, tergiversează decizia. Temporar, Miticuţă Bălănel este doar eliberat din starea de arest. La ultima şedinţă se prezintă un martor, din satul Dauleşti, care prezintă o chitanţă din care rezultă că cu câteva luni înainte de ocupaţie el a cumpărat de la Bălănel o armă de vânătoare, pe care a depus-o, aşa cum rezultă dintr-o dovadă pe care o arată judecătorului. El propune să se caute arma, pentru că toată lumea o cunoaşte, deoarece actualul primar a fost un vestit vânător. Dar, vorba aceea: „prinde orbul – scoate-i ochii”. Armele fuseseră expediate în Germania. Nu mai erau motive de amânare. Sentinţa se pronunţă: Argatul – 2 ani închisoare; cei doi fraţi, câte un an fiecare şi câte 2.000 lei amendă. O sumă enormă. Miticuţă Bălănel este achitat. În câteva zile satul se mobilizează şi achită amenda.

Primarul susţine morţiş să i se elibereze document din care să rezulte că se consideră jignit în demnitatea sa şi cere să fie eliberat. Pretinde să i se redea însă postul de secretar pe care-l deţinea înainte, deoarece are familie grea şi nu are cu ce s-o întreţină, fiindcă el nu are nici un fel de avere. Merge în audienţe, se agită, se plânge, scrie jalbe, face un tapaj de nedescris. În cele din urmă se lasă greu convins să accepte în continuare postul de primar, fiind asigurat că va primi şi documentul cerut de la tribunal. Toţi nemţii sunt convinşi de nevinovăţia lui. Toţi, în afară de Sthopka. În mintea acestuia se înfiripă vag o bănuială, care devine convingere: primarul nu-i bleg. Este mai abil şi mai periculos decât s-ar putea crede. Începe să-şi dea seama de inteligenţa scăpărătoare şi bine ascunsă a acestuia. Îşi propune să-l ţină sub observaţie cu maximum de atenţie.

Pascu, evreul tâlmaci, acţiona perseverent în umbra protecţiei pe care i-o asigurau nemţii. Era pus pe avere. În numele nemţilor confisca obiecte de valoare: ceasuri, câte un prăpădit de inel, covoare, vite pe care le vindea la oraş etc . Era urât de săteni cel puţin tot la fel ca şi ocupanţii, dacă nu mai mult. Într-o zi lui Mihai Drugă i-a scos cizmele din picioare în plină zi, pe uliţa satului. Acesta l-a apucat de gât, l-a trântit jos şi a început să-l strângă vârtos. Cu greu a fost scos de nemţi din mâinile lui. Săteanul a fost bătut până la mutilare. Dar a scăpat cu viaţa. Setea de răzbunare îi umfla pieptul. Iată însă că într-o duminică din luna februarie, în sat vine un furgon cu ostaşi bulgari, să se aprovizioneze cu nutreţ. Pascu, tranşează cu ei să le vândă nişte oi, pe care le confiscă de la un ţăran. Acesta se duce şi se plânge la comandatură. Câţiva nemţi sunt trimişi să-i aducă pe bulgari înapoi în sat, cu oi cu tot. Ţăranul, pentru a proba că sunt oile lui, a adus cu sine mieii, pe care i-a dat să sugă, fiind primiţi de oi. Bulgarii apucaseră deja să taie o oaie; mielul, flămând a început să sugă la oaia moartă. Nemţii, revoltaţi pe Pascu, pe care nu mai puteau să-l protejeze în faţa evidenţei faptelor, impresionaţi de scena în care viaţa se înfruptă din moarte, îi trag o bătaie zdravănă şi-l destituie din funcţia de tâlmaci, ordonându-i să părăsească satul. Plin de sânge, cu buza spartă, Pascu se roagă să fie păzit până iese din raza satului, deoarece viaţa îi este în primejdie. Nemţii îl însărcinează pe primar să numească 2-3 ţărani „de încredere” care să-l escorteze. Miticuţă Bălănel alege vreo câţiva şi-i trimite să-l păzească la plecare. N-a mai auzit nimeni de Pascu. Mai spre primăvară, când ţăranii se întorceau de la cumpărături făcute pentru sărbători, au simţit miros de hoit într-o pădure de la marginea satului şi iscodind locul, au dat peste un cadavru. Nu a putut fi identificat, deoarece intrase în descompunere. Unii au presupus că ar putea să fie Pascu. S-a exprimat chiar ideea să se vadă dacă are cei doi dinţi centrali de sus îmbrăcaţi în aur. Cadavrul însă nu avea dinţii centrali: erau sfărâmaţi.

La sfârşitul lunii noiembrie 1918, germanii, constrânşi de situaţia critică de pe alte fronturi încep în mod precipitat retragerea. O iarnă timpurie şi geroasă îşi făcuse debutul prin vânt îngheţat de Nord şi troiene de zăpadă viscolită.

Primarul, poliţistul, preotul, învăţătorul şi câţiva săteni fruntaşi sunt convocaţi de urgenţă la comandatură. Sthopka le anunţă plecarea şi dă dispoziţii de dislocare şi împachetare a cazarmamentului german. Nemaiavând tâlmaci, Sthopka li se adresă, în final, în româneşte:

- Acum putem plecaţi treapă. Tomnul Pălănel rămâne.

Ceilalţi au plecat, mai bine zis s-au retras, rămânând în apropierea comandaturii, nedumeriţi şi îngrijoraţi de reţinerea primarului. Nu le plăcuse tonul şi privirea rea a neamţului. Înăuntru se desfăşura următoarea discuţie:

- Du, primarel, mergem calauz al nostru. Du cunoaşte pine padurea Papa (Baba).

Miticuţă Bălănel a împietrit. Şi-a dat seama că se apropie punctul culminant al răfuielii lui cu nemţii.

- Mă rog de iertare, domnule căpitan, dar nu pot să merg. Sunt debil, dumneavoastră ştiţi şi n-aş putea să rezist la drum prin zăpada care a căzut şi pe ger. În plus, având numai un ochi, la viscoleală mi se întunecă vederea şi s-ar putea să rătăcesc drumul, să vă bag în cine ştie ce coclauri. Dar vă dau eu un om de nădejde care să vă călăuzească până unde va trebui.

- Eu nu înţelege ce spui. Forpeşte în cermana. Du ştie pine cermana – replică neamţul înfigând privirea în obrazul lui Bălănel. Acesta mai să cadă de spaimă. „Înseamnă că m-a dibuit” – gândi el. Nu te lăsa Miticuţă!” Aproape rosti această formulă, pe care de obicei şi-o spunea doar în gând atunci când era pus la grele încercări. Prezenţa de spirit îi reveni ca prin minune: mă încearcă neamţul; bănuieşte, dar nu ştie nimic precis. Vorbi liniştit:

- Nu ştiu domnule căpitan, zău că nu ştiu. Ehei… dacă ştiam îl îndepărtam noi de mult pe Pascu, care ne-a făcut atâtea blestemăţii. Colaborarea noastră ar fi fost şi mai bună. Se gândi că poate vorbindu-i neamţului de colaborare îl va îmbuna. Dar n-a nimerit-o. Dimpotrivă. Sthopka şi-a reamintit de toate necazurile pe care i le pricinuise primarul în legătură cu aprovizionarea, corect spus: jefuirea; îi reveniră în minte cazul lui Vasile Paţurcă, al Tudorei, procesul, cadavrul dubios din pădure. Bănuielile vechi îl înfuriară din nou. Se învineţi de mânie. Dădu sentinţa:

- Du merce. Peste doi ceas plecam. Nu mai merce acasă.

„M-a arestat”, se gândi Bălănel. „Vor să mă lichideze pe drum. Îmi trebuie timp, timp ca să chibzuiesc”.

- Vai de mine domnule căpitan, dar ce credeţi că pot merge aşa, neechipat? Ş-apoi trebuie să-mi anunţ nevasta, altfel ar fi neliniştită. Mă duc acasă şi vin aşa cum aţi spus dumneavoastră, peste două ceasuri. Sthopka reflectă câteva secunde. Apoi se ridică, deschise uşa dinspre un coridor şi chemă doi soldaţi, cărora le dădu ordin să-l urmărească pe primar şi să-i păzească casa până se întoarce. În timp ce vorbea soldaţilor, îl cerceta cu privirea pe Bălănel. Bineînţeles că acesta a priceput totul. De data aceasta, fu gata-gata să se dea de gol: o lacrimă a pornit să iasă la suprafaţă. Cu eforturi disperate a reuşit să o stăpânească. Oare a reuşit la timp? Pe faţa lui Sthopka a apărut un zâmbet vag.

A plecat spre casă cu nemţii după el. Pe drum, oamenii circulau care’ncotro. Ceva mai departe de comandatură, un sătean cu o coală de hârtie scrisă în mână, îl opri pe primar:

- Ce se întâmplă cu tine Miticuţă, spuse el, urmărind cu degetul pe hârtie, spre a da impresia însoţitorilor că discută despre cererea lui. Unul din soldaţi făcu un gest ca să-l îndepărteze, apoi se opri. În ordinul primit nu se specificase acest lucru. Bălănel luă hârtia, o citi calm, apoi începu să dea explicaţii:

- M-am ars fraţilor; cred că m-au ghicit. Zic că vor să mă ia călăuză, dar de fapt sunt arestat. Am priceput că vor să mă lichideze, dar probabil că nu îndrăznesc să o facă în sat.

- Să strâng oamenii? Sărim pe ei şi te scoatem, propuse ţăranul.

- Nu, în nici un caz! Ar fi prea mare vărsare de sânge. Nu vreau să fiu blestemat de orfani. Ce-o vrea Dumnezeu. Poate reuşesc să fug pe drum.

Peste puţin timp, Bălănel, îmbrăcat cu un cojoc scurt călduros şi uşor din piele de oaie, cu căciulă de astrahan pe cap, cu ochelar de catifea neagră peste ochiul scos şi cu cizme sprintene în picioare, se întorcea la comandatură, secondat de cei doi soldaţi nemţi. Nu după mult timp au plecat. După felul cum a fost încadrat şi după prudenţa nemţilor, care mergeau cu armele aproape în poziţie de tragere şi Bălănel şi ţăranii care se adunaseră şi priveau tăcuţi şi trişti camionul şi-au dat seama că nu se vor mai vedea.

Mers monoton, fără discuţii, doar cu scurte comenzi sacadate. Zăpadă troienită şi vânt geros. Grupul a coborât spre râul Râmnicul Sărat şi apoi a început să traverseze pădurea Baba. Pădure masivă de fagi şi stejari seculari, întinsă, cu un diametru de circa 10 km, de la râu până spre Iernatica şi Valea Sălciei. Pe aici copilărise Miticuţă Bălănel. Recunoştea locurile. Se gândea: „se pare că-mi va fi dat să mor acasă”. Îşi amintea cum traversase această pădure cu ani în urmă, având o servietă jigărită la subsuoară şi un bastonaş în mână, când mergea să ia în primire postul de secretar la primăria din Pleşeşti. Îi treceau prin minte întâmplări din copilărie şi din cei 8-9 ani cât trăise în Pleşeşti. Era atât de puternic stăpânit de emoţia acestor amintiri, încât aproape nu-şi dădea seama ce-i cu el şi unde se află. Mergea automat, absorbit complet de gânduri.

- Halt! La început nu a înţeles ce înseamnă acest cuvânt. A recunoscut doar vocea aspră, ca un lătrat, a lui Sthopka. Tot convoiul s-a oprit. „A sosit ceasul”, se gândi Bălănel. Într-adevăr, Sthopka se desprinse din grupul fruntaş, se apropie de Bălănel şi-l privi fix în ochi. Acesta suportă privirea cu fruntea sus. O palmă grea se abătu pe obrazul din partea ochiului scos. Ochelarul căzu în zăpadă, făcând o pată neagră pe albul imaculat. Un firicel de sânge apăru în colţul stâng al gurii. Miticuţă Bălănel nici nu s-a clintit. Creierul însă îi lucra febril: să se arunce în prăpastia care se căsca la 2-3 metri de el? Va scăpa oare, sau îşi va frânge oasele? Ori va leşina şi va constitui o ţintă sigură pentru nemţi? Nu, nu este o soluţie. Să fugă? Făcu o roată cu ochiul: în jurul lui se formase un cerc. Imposibil. „Să fiu demn; curajos şi demn şi fie ce-o fi”, îşi zise el în gând.

- Nu împuşcam la tine Primarel. Du despracam. Despracam cum Tudora. Apoi plecam acasă.

Spunând aceste câteva cuvinte, Sthopka făcu semn la câţiva ostaşi care începură să arunce de pe Bălănel căciula, cojocul, cămaşa, cizmele şi pantalonii. Îl lăsară în izmene.

- Acum plecam. Noi nu omoram la tine. Frig omoram la tine, spuse Sthopka hohotind. Şi pentru că Miticuţă Bălănel nu se mişca din loc, dând impresia că nici nu-i pasă de frig, deşi îi pătrunsese şi în oase, Sthopka răcni:

- Plecam, nu aude? Cravaşa şuieră scurt de trei ori şi spatele lui Bălănel se brăzdă cu trei dungi sângerii. Plecă. La început la pas, apoi, după ce dispăru din câmpul vizual al nemţilor, la o cotitură, o rupse la fugă. Subţire ca un ţâr, înalt, la cei 31 de ani ai săi Bălănel reuşi să prindă o viteză apreciabilă. Picioarele goale s-au însângerat repede din cauza scoarţei de gheaţă a zăpezii. Gâfâiala începu să-l sufoce. Cu ochiul aproape că nu mai vedea. Fugea în continuare. La un moment dat îi trecu prin minte gândul că fuga lui este inutilă. Cunoştea bine locul. Nu exista nici un adăpost omenesc mai aproape de 8 km. Era clar. Va muri. Citise undeva că cei care mor îngheţaţi, visează, în timpul agoniei, că se află într-un loc cu căldură molcomă şi plăcută. Oare din cauza acestui gând simţi un val de căldură cum îi cuprinde inima? Sau se apropia sfârşitul? Se opri din fugă. Răsuflă de câteva ori rar şi adânc. Îşi pipăi braţele şi picioarele. Le simţea. Nu amorţiseră încă. Se rezemă de un copac. Va muri aici, în picioare, aşa cum mor copacii. „Copacii mor totdeauna în picioare”. De unde ştia oare acest lucru?

Deodată, ochiul îi scăpără. De după cotitura drumului, la numai 10 metri de el apăru o mogâldeaţă. Înainta greu în zăpadă. „Doamne sfinte”, gândi Bălănel, dar acesta este un neamţ. Desigur că mă va vedea şi mă va împuşca. Mai bine aşa. Mi se scurtează chinul. Într-un fel, acest neamţ reprezintă salvarea. Salvarea?... Da, dar de la moarte, nu de la viaţă”, i se întoarse gândul în cap. Şi se aruncă hotărât în gâtul lui. Cum se explică faptul că Bălănel, este drept – fire de luptător din sămânţa ciobanilor vrânceni, dar firav şi prăpădit la trup, a reuşit să doboare namila de silezian rămas în urma convoiului? Nici el nu mai ştia. Tot ce-şi aduce aminte este că la un moment dat apăsă puternic, cu mâinile şi genunchii pe carabina pe care o fixase peste gâtul neamţului căzut. A apăsat până ce zvârcolelile acestuia încetară, semn că şi-a dat duhul. Apoi se ridică. În jur – pustiu. Neamţul probabil că se rătăcise, sau rămăsese în urmă să-şi facă nevoile, ori ca să jefuiască ceva din satul prin care trecuse. În câteva secunde l-a dezbrăcat, Hainele, calde încă de la cel răpus, îi încălzire corpul, îi puse sângele în mişcare, dezvoltă în el o formidabilă dorinţă de viaţă. Înhăţă carabina, cartuşele şi cele două grenade. Verifică dacă există glonţ pe ţeavă, apoi plecă în pas vioi. „Acum să veniţi după mine, tâlharilor! Vă arată el vouă Miticuţă Bălănel cum se trage la ţintă cu un singur ochi”.

A traversat pădurea, a trecut înapoi râul şi a urcat dealul spre Pleşeşti într-un suflet.

Ţăranii strânşi la un păhărel în crâşma din sat pentru a comenta plecarea în pripă a armatei germane a rămas cu ochii holbaţi când s-a deschis uşa şi din întunericul de afară a intrat un neamţ plin de promoroacă. Un glas stins:

- Seara bună, fraţilor. Apoi neamţul a căzut. Unul din săteni a pus mâna pe un scaun. S-a oprit cu el în aer.

L-au întors cu faţa în sus. Ochiul stins le-a indicat repede identitatea. L-au descheiat la guler, l-au frecat cu ţuică pe frunte şi pe piept, i-au turnat un pahar pe gât şi treptat, treptat Miticuţă Bălănel şi-a revenit din sfârşeală.

Bucurie generală, stimulată de un chefuleţ pe cinste a încălzit inimile acestor bieţi oameni pe care urgiile războiului îi cufundase un timp îndelungat în amară tristeţe. Neagu, lăutarul satului, chemat de acasă, fiind în bună inspiraţie, lansă un cântec:

„Miticuţă Bălănel

La nemţi fuse primărel.

I-a slujit cu atât noroc

C-a rămas fără cojoc.

Gol puşcă l-au slobozit

Dar la noi tot a venit.

……………………….”

*

De toate aceste întâmplări Vlas luă cunoştinţă cu mult interes din povestirile pleşeştenilor, cărora le plăcea grozav să comenteze şi să se laude cu isprăvile lor. Astfel, imaginea sa asupra istoriei satului se completă, ajunse la zi, căpătă o logică firească. El era mândru de faptul că este pleşeştean, că se trage dintr-un neam viteaz, dârz şi inteligent, capabil de mari înfăptuiri. De câte ori se afla în faţa propriei sale conştiinţe îşi propunea să fie la înălţimea străbunilor săi, ale căror trăsături de înaltă ţinută morală străbăteau decenii şi secole ca un nemuritor mesaj venit din străfunduri de istorie.

------------------------------

----------------