Almanah anticipaţia 1986

— Bine, dar ce rost are să porţi aşa ceva?

Tanyne râsese.

— Din modestie. Râsese din nou. Un învăţat de-al nostru, specializat în istoria străveche, mi-a citat odată o vorbă a unuia Rudofki, în legătură cu asta: „Modestia nu e o virtute la fel de simplă că cinstea.” Purtăm lucrurile astea fiindcă sunt călduroase când avem nevoie de căldură şi răcoroase când avem nevoie de răcoare, redevenise Tăn serios. Apoi, fiindcă ascund tot ce e necesar să fie ascuns în aspectul exterior al unui om.

— Mie nu mi se pare tocmai o întruchipare a modestiei, îşi spusese Brii părerea, sever.

— Exprimă umilinţa în măsura în care suntem mai atrăgători cu ele decât fără. Ce altă dovadă publică de umulinţa ar mai putea pretinde cineva?

Politicos ca de obicei, Brii îi întorsese spatele, lui şi discuţiei. În primul rând, nu reuşea să înţeleagă toate cuvintele şi, mai ales, felul de a fi al lui Tanyne. Iar genul acesta de discuţii îl lăsau năuc sau iritat. Sau şi una şi alta…

Află şi cum erau produse elementele de construcţie extradure. De un copac atârna un recipient cu robinet, destul de încăpător; plin cu un lichid lăptos (alcătuit, aflase el, din secreţia unor viespi, dizolvată într-un acid nucleic sintetizat de o buruiană autohtonă, acid care reprezenta cea mai mare parte a amestecului). Sub recipient – o placă netedă de metal şi un cofraj reglabil, aranjat în formă şi dimensiunea dorită. Robinetul era deschis, lichidul umplea forma şi doi copii treceau cu un rulou pe deasupra. Luciul alb-sticlos al lichidului devenea brun-deschis, dovadă că fluidul se solidificase. Panoul era gata. Tanyne se strădui să-i explice lui Brii cum funcţiona cilindrul de netezire, dar insuficienţa vechii limbi, adăugată ignoranţei tehnice a lui Brii, făceau explicaţia de neînţeles. Trebui să se lase păgubaş, deşi ruloul era la fel de simplu în practică şi de complex în teorie ca şi un tranzistor. La fel păţise şi în privinţa proprietăţilor „selective” ale „instalaţiei sanitare” sub formă de bolovan, la fel în privinţa „tăvilor antigravitaţionale”.

Pe măsură ce zilele treceau, simţea că se depărtează tot mai mult de posibilitatea descoperirii naturii profunde, a esenţei talentelor xanadienilor. Visul lui – ideea ciudată că ceea ce putea face unul puteau face toţi – i se părea tot mai mult o utopie, o imposibilitate şi era gata să-l renege. Tanyne încerca să-i explice, se străduia să răspundă întrebărilor carsonianului cât putea mai bine.

Şi totuşi, cum să-şi renege visul când oamenii aceştia hoinari, indolenţi şi bine dispuşi puteau să preia munca oricui, în orice stadiu s-ar fi aflat şi s-o ducă la bun sfârşit?

De exemplu, se putea întâmpla ca vreunul dintre ei să ia un flaut şi să emită câteva note. Îndată apăreau alţii, unii cu instrumente, alţii fără, şi, curând, li s-ar adăuga mereu alţi instrumentişti, până ar ajunge cincizeci-şaizeci. Muzica s-ar învârteji ca o patimă sau ca o furtună, sau ar fi blândă ca împăcarea de după dragoste sau dinainte de somn, când visezi cu ochii deschişi. Cfrid cineva ostenea, un spectator ieşea din rând şi-i prelua instrumensonianului dispărură de la ambrazură. Se lipise de perete, cu transpiraţia irupându-i prin toţii porii. Tanyne spunea, afară:

— S-a întâmplat ceva, o simt. Ceva nu e în regulă. Brii, prietene, bunul meu prieten, tu ştii cum intuiesc eu lucrurile.

Numai gândul şi îl făcu pe Brii să înţepenească de groază. Tanyne ştia? Era posibil? La urma urmei, n-ar fi fost deloc exclus. Brii îi blestemă – pe oamenii aceştia şi trucyrile lor, planeta cu soarele ei roşu, soarta care-l adusese aici.

— Nu există nici un lucru pe care să nu mi-l poţi spune. Ştii doar că voi înţelege, încerca să-l convingă Tanyne, apropiindu-se. Eşti cumva bolnav? Posed toată priceperea doctorilor care au trăit pe Xanadu începând cu cei Trei. Dă-mi voie să intru.

— NU! (Fusese nu un cuvânt, ci o explozie.).

Tanyne se retrase cu un pas, scuzându-se.

— Iartă-mă, Brii. Nu-ţi voi mai cere acest lucru. Dar, te rog, spune-mi. Spune-mi. Nu se poate să nu te pot ajuta în vreun fel!

„BINE, gândi, aproape isteric, Brii, ÎŢI VOI SPUNE Şi POŢI SĂ RÂZI PÂNĂ O SĂ RĂGUŞEŞTI. TOT NU MAI CONTEAZĂ, DIN MOMENT CE O SĂ VĂ INFESTĂM PLANETA CU MAREA PLAGĂ.”

— Nu pot să ies afară, zise el, cu voce tare. Mi-am stricat îmbrăcămintea.

— Brii! Ce importanţă are asta? Haide, arunc-o! Ştii doar că ţi-o putem repara, indiferent despre ce o vorbă.

— NU! (Parcă vedea cum şi-ar folosi xanadienii talentele lor universale, dacă ar intra în posesia celui mai compact şi mai ucigător arsenal individual din această parte a Sistemului Solar!).

— Atunci ia veşmântul meu! (Tăn îşi duse mâinile la centura depietre negre.).

— Nici mort n-o să mă vadă cineva îmbrăcat într-una din chestiile alea transparente. Ce-ţi închipui, că sunt vreun exhibiţionist?!

Tanyne îi răspunse (punând mult mai multă patimă că de obicei):

— Ai fost mult mai indecent cu linţoliul ăla mulat pe corp decât ai putea fi vreodată cu asta. (Gândul ăsta nu-i trecuse niciodată prin cap lui Brii.).

Privi pofticios la nimicul acela strălucitor al lui Tăn, apoi se uită la costumul lui negru, atârnând cocoşat în cuier. După accident, nu reuşise să suporte nici măcar gândul de a-l îmbrăca din nou. Din copilărie, de pe vremea când încă nu ştia să meargă, nu mai fusese gol atâta vreme.

— În definitiv, ce-au păţit hainele tale? Îl întrebă, simpatic, Tanyne. „RÂDE NUMAI, RÂDE, gândi Brii cu ciudă, Şi TE OMOR PE LOC Şi N-O SĂ MAI AI OCAZIA SĂ-ŢI VEZI SEMENII PIERIND!”

— Am şezut pe. L-am folosit ca scaun. Aici nu e loc decât pentru un singur scaun. Probabil am atins din greşeală comutatorul. Nici măcar n-am simţit nimic, până nu m-am ridicat. Toată partea din spate a costumului e. lăsă să-i scape, înânios, carsonianul. Vouă de ce nu vi se întâmplă niciodată aşa ceva?!

— Cum? Nu ţi-am spus? Se miră Tăn, fără să acorde prea mare importanţă mărturisirii lui Brii. (Sigur, lui ce-i pasă!„) „Bolovanul„ nostru nu acceptă decât materie nevie. Iar veşmintele noastre sunt „vii”.

După o tăcere încordată, carsonianul mârâi:

— Lasă lucrul căruia îi zici veşmânt în faţa uşii. Poate o să-l încerc.

Tanyne îşi scoase cângătoarea şi o azvârli lângă uşă. Apoi se îndepărtă cu paşi mari, fredonând încet. Vocea îi era însă aşa de puternică încât până şi fredonatul lui încetişor trezea ecouri inA camera goală a lui Brii. Cel puţin, aşa i se părea. În sfârşit, carsonianul rămase singur, doar el, câmpia? Vântul şi cântecul păsărilor. Şi „veşmântul”.

Se plimbă nervos, o vreme, până la uşă şi înapoi. Ridică de jos pantalonii inutilizabili şi îi vâri printre lucrurile ce atârnau în cuier, să nu-i mai vadă. Privi din nou uşa, disperat, ba chiar scânci o dată, încetişor. În sfârşit, îşi luă inima în dinţi şi atinse dispozitivul de deschidere a uşii. Aceasta, nefiind programată să se întredeschidă, se căscă largă, ascultătoare. Chiţăind strident, Brii năvăli afară, înşfacă cingătoarea, sări cât putu de repede înapoi şi trânti uşa, blocând-o.

„Nu m-a văzut nimeni'4, se autosugestionă el, cu încăpătfnare. Îşi încinse centura. Cele două elemente ale cataramei se potriveau perfect, ca o pereche de mâini. Primul lucru de care deveni conştient fu căldura. Îl învăluia, ocrotitoare, o căldură blândă, ca aceea dintr-un cuib. O fracţiune de secundă mai târziu suspină uşurat. Cum era posibil ca o minte omenească să se încarce în felul acesta cu date, fără să explodeze? Cum putea năvăli atfta înţelepeiune într-un creier, fără să-l distrugă?

Înţelese cum netezea ruloul panoul cel dur. De ce aşa şi nu altfel? Înţelese cum modelau ionii presei centurile şi ce era lucrul quasi-viu pe care-l purta ca veşmânt. Pricepu cum putea desena degetul său pe acel material alb strălucitor şi mai şi cum nevoia sa de a avea această locuinţă crease acei vacuum, iar casa să fi fost construită aşa şi nu altfel, şi cum au îndeplinit xanadienii această sarcină.

Îşi aminti fără efort descrierea pe care o făcuse Tanyne sentimentului de a cânta la un instrument, de a munci construind, turnând, conversând. Şi ce însemna să împărtăşeşti toate senzaţiile unei mulţimi care să joace, din pură plăcere, vălurind în toate părţile, sau cum puteai să iei imediat locul altuia la făcutul panourilor extradure, la masa judecătorului, la plug sau la plasa de pescuit, exact în momentul când cineva simţea nevoia să fie înlocuit.

Rămase nemişcat, învăluit în flacăra lui blândă, în micul său sicriu cubic, privindu-şă mâinile şi ştiind fără nici o umbră de îndoială că ar fi putut construi cu ele, dacă ar fi vrut, un oraş-model pe Kit Carson sau statuia încărnând spiritul Autorităţii Unice. Ştiu, fără dubiu, că avea acum talentele acestui popor şi că le putea actualiza, concentrându-se pur şi simplu asupra unei sarcini, până când va simţi cum era mai bine s-o ducă la îndeplinire. Fără să se mire, ştiu-că aceste talente învingeau chiar şi moartea, fiindcă, atunci când un om ajungea să posede o abilitate, un meşteşug, un talent, acesta devenea al tuturor, iar dacă omul murea, talentul lui trăia mai departe, în fiecare dintre semenii săi. Concentrarea – aceasta era esenţa, piatra filosofală, modalitatea-cheie, care dezvăluia natura acestui dispozitiv. Pentru că această centură era un dispozitiv, nimic altceva decât un dispozitiv, nu „mutaţii”, nimic „extra-senzorial” (indiferent ce însemna asta). O maşinărie ca toate maşinăriile.

Tu ai un talent şi simţi cum ar trebui folosit. Eu am o sarcină. Concentrarea mea asupra ei determină o cerere pentru talentul tău. Prin propriul pusă la probe.

După o lună, aproape două sute de mii de exemplare fuseseră distribuite. Optzeci de fabrici le produceau în flux continuu.

După aproape un an, întreaga planetă, cu miliardele sale de locuitori, poseda cingătoarea, iar Kit Carson strălucea, mai unită decât niciodată, reacţionând simultan la voinţa Conducătorului, ca degetele unei mâini.

Şi apoi, într-un şocant unison, veşmintele pâlpâiră şi se întunecaseră, fără excepţie, asta însemnând că venise vremea băii de acid lactic, despre care învăţase Brii. Această baie fu făcuta în panică, fără ezitare şi fără nici un test preliminar; un mic aconto din această luminoasă dependenţă crease un mare apetit. Vreme de o săptămână, totul fu în regulă.

Apoi, aşa cum le programaseră inventatorii xanadieni, toate pietrele care alcătuiau cingătorile se „însufleţiră”, alăturându-se primelor două, singurele activate până atunci.

Un miliard şi jumătate de fiinţe omeneşti, care fuseseră dăruite cu talentul artistic şi cu cei tehnologic, se treziră acum că aveau toate talentele din lume – şi filosofia, şi logica, şi dragostea, empatia şi toleranţa faţă de alţii. Apoi, solidaritatea, datorată acum mai curând conştiinţei unităţii ca specie decât obedienţei. Şi nu mai puţin importantă, comuniunea armonioasă cu viaţa de pretutindeni. Un popor cu astfel de talente şi cu sentimentele derivate din ele nu poate fi un popor de sclavi.

Pe măsură ce înţelegerea îi pătrundea ca o lumină, nu mai era posibilă decât concentrarea asupra unei singure necesităţi – să fie liberi, să realizeze sentimentul libertăţii. Şi, aşa cum aflară curând, fiecare dintre ei era un expert îl libertate. Apoi, un expert îl depăşi pe altul, până când, într-o clip”, un miliard şi jumătate de suflete îşi dădură seama că nu au nici un talent mai important decât acela de a fi liberi.

Astfel încât civilizaţia de pe Kit Carson, cum fusese ea, încetă să mai existe şi un lucru nou începu şi apoi se răspândi pe stelele apropiate. Iar Brii, fiindcă ştia ce este un senator şi nu i-ar fi displăcut să fie, deveni senator.

Tanyne şi Nina cântau încetişor, îmbrăţişaţi, când pocalul din nişă scoase un sunet armonios.

— Încă unul, comentă leneş Wonyne, care era tolănit la picioarele părinţilor săi. Tare-s curios ce o să-l determine pe acesta să cerşească, să împrumute sau să fure o cingătoare de-a noastră?

— Ce importanţă are, câtă vreme o capătă? Îi răspunse Tanyne întinzându-se cu voluptate. Care e asta, Wo, tipul cu maşinăria zgomotoasă, din spatele lunii mici?

— Nu, nu, acela încă se mai vântură pe acolo, închipuindu-şi că noi habar n-avem de el. Nu, asta trebuie să fie cel cu câmpul de forţă, care de doi ani încoace tot planează deasupra districtului Fleetwing.

— Dacă-l socotim şi pe asta, râse Tanyne, am avea optsprezece „cuceriri” la activ.

— Nouăsprezece, îl corectă Nina, visătoare. Al optsprezecelea a fost cel care tocmai a şters-o. Şi ţin minte că al şaptesprezecilea a fost tipul acela nostim, Brii, din sistemul solar. Ştii, Tăn, omuleţul acela a fost o vreme îndrăgostit de mine.

Dar acesta era un lucru neînsemnat.

Traducere şi adaptare: DAN IORDACHE.

VOICU BUGARIU.

FULGERUL MENTAL.

Într-o dimineaţă de aprilie, într-un an situat nu prea departe de sfârşitul secolului, Ioan Forsea, de profesie ziarist, a cărui vârstă de mijloc nu îl împiedica să se îmbrace tinereşte şi să-şi amâne luni în şir vizitele la frizerul său preferat, se îndreptă (mersul său artificial era o combinaţie între efectele unor îndelungate, chinuitoare, niciodată întrerupte exerciţii fizice şi modul iremediabil dizarmonios de a paşi al unuia care suferă de platfus) către cabinetul unui psihiatru la modă. Da, ar fi putut el să spună, dacă i s-ar fi ivit prilejul, există medici la modă, este firesc să fie aşa; existenţa lor este cu atât mai probabilă cu cât localitatea unde funcţionează este mai mare, mai populată; aşa stând lucrurile, este foarte clar că la noi cei mai mulţi medici la modă vieţuiesc şi activează în Bucureşti. Şi în continuare, cuprins de locvacitatea lui obişnuită, care nu avea nevoie de cine ştie ce stimuli speciali pentru a se ilustra: nu trebuie cu nici un chip să se înţeleagă că eu arunc vreo umbră asupra activităţii medicilor, nu fac altceva decât să descriu un mecanism pe care, fără îndoială, un sociolog ar fi cel chemat să îi pună în evidenţă, precizez că la modă devine acel medic despre care un număr mare de persoane declară că este o somitate. Şi mai departe, înv bogăţindu-şi teoria: există, mai ales printre cei pe care i-aş numi intelectuali centro-bucureşteni, diferite snobisme; unul dintre acestea estk şi cel de a îi frecvenţă pe cei mai buni medici; poate că „aşa nici n-ar fi prea corect spus, mai bine ar fi să zicem pe cei mai reputaţi, pe cei care generează expresii de tipul: am fost la profesor, este cel mai bun, conferenţiarul a zis, doctorul cutare a dat un interviu, are pacienţi şi în străinătate, merge de două ori pe săptămână cu avionul etc.

Forsea era un teoretician ironic al snobismului, dar nu se dădea în lături de la practicarea lui, atunci când el însuşi se afla într-o situaţie propice. Oare nu se dedase el la unul dintre cele mai făţişe snobisme în zilele din urmă, discutând cu tot felul de amici şi interesându-se despre „cel mai bun psihiatru din Bucureşti”?

Cert este că se îndrepta către cabinetul unuia dintre acei medici despre care intelectualii centro-bucureşteni (sau, în orice caz, aceia dintre ei care au ghinionul de a fi pricepuţi în materie de psihiatri) vorbeau cu mare admiraţie şi respect. Un respect unit, într-un chip destul de bizar pentru Forsea, cu nişte mereu prezente nuanţe de familiaritate, menite să sugereze faptul că respectivii iniţiaţi au relaţii atât de întinse în lumea medicală încât nu au nici un fel de problemă atunci când este vorba despre.

Mer gând paşnic pe mijlocul trotuarului şi reuşind să evite cu suficientă supleţe impactul cu membrii unor impetuoase grupuri de eleve şi elevi, Forsea simţi nevoia să înceapă a monologa, aşa, numai pentru sine. Era una dintre maniile lui inocente de bărbat care tocmai începe ceea ce tratatele de specialitate numesc „presenescenţă”. Dar se stăpâni, mulţumindu-se să se gândească la cel spre care se îndrepta, încercând să-şi rememoreze informaţiile în legătură cu el, primite de la un vag cunoscut, cuprins, acela, de o subită, aproape intimidantă bunăvoinţă. O să vezi, îi spusese, se comportă într-un fel foarte necon venţi onal. Poartă un dialog liber, ba chiar uneori se apucă să facă el însuşi confesiuni, ceea ce, orice ai zice, nu este ceva uzual; are darul de a câştiga încrederea; are ştiinţa sau talentul de a stârni în interlocutorii săi stări favorabile de relaxare.

Clădirea în care se afla policlinica nu se distingea prin nimic; era un bloc făcut din prefabricate, având două etaje şi ferestre mari. La intrare se afla o copertină şi nişte trepte, pe care Forsea le parcurse încet, „executând” fiecare pas cu maximum de acurateţe. Urcă în acelaşi stil până la etajul întâi şi ajunse repede într-un hol limitat de trei ferestre şi de două uşi laterale. Pe una dintre uşi scria: Dr. Ambrozie Silviu. Urmau zilele şi orşle de consultaţie.

În dreptul celor trei ferestre se aflau două bănci lungi, tapiţate cu un material plastic de culoare maro; păreau a fi deosebit de comode.

Înainte de a se aşeza, Forsea întrebă, modulându-şi cuvintele într-un mod politicos, dar neuitând să sugereze prin nişte aproape insesizabile nuanţe că vorbitorul, adică el, este un bucureştean înfipt, care nu va tolera cu nici un chip vreo nerespectare a rândului.

— Cine este ultimul, vă rog, la doctorul Ambrozie?

Vorbind, arătă cu degetul mare al mâinii drepte către uşa respectivă, aplecându-şi puţin capul în aceeaşi direcţie.

— Eu sunt, zise cu o voce uimitoare o persoană de sex feminin în vârstă, estimă Forsea, de vreo patruzeci.

Era o femeie destul de elegant îmbrăcată, foarte grasă, de fapt obeză, cu nişte mâini mici, frumoase („de călugăriţă”, îşi aminti jurnalistul o expresie citită într-o carte în legătură cu un personaj care arăta cam tot aşa), foarte expresive, ale căror degete ascuţite, cu unghii de culoare acaju, îi aduceau aminte, cui ar fi avut chef de asemenea asociaţii, de membrele superioare, lipsite de putere, ale unui dinozaurian, sau, pentru a nu se îndepărta atât de mult în timp, de cele ale unui cangur. Privindu-le, Forsea avu una dintre nenumăratele lui idei literare extrem de rar puse în practică: să „facă” un personaj feminin al cărui semn distinctiv să fie nişte mânuţe firave, subţiri, expresive, neputincioase şi, drept compensaţie, nişte picioare gigantice de dinozaur, ultramusculoase, aproape înfricoşătoare, dar având capacitatea de a-l fascina pe un bărbat aflat la vârsta critică. Femeia avea un păr negru, strălucitor, nepărând vopsit, despărţit printr-o cărare desăvârşit trasată pe mijlocul ţestei. Părul cobora pe umeri şi îi dădea femeii aerul straniu al unei fiinţe hibride, în care se încrucişează aspectul de mastodont uman şi cel graţios, impecabil, îmbucurător al unei frumoase femei tinere. Dar ceea ce şoca şi mai mult era privirea: fixă, întru cât va înfricoşătoare datorită unui zâmbet abia schiţat, îngheţat, la care participau numai buzele.

Singurul loc liber era tocmai lângă ciudata fiinţă. Forsea, a cărui politeţe era întotdeauna fără reproş, nu avu nici o ezitare să se aşeze: nu se făcea să o contrarieze pe femeie, sugerându-i că nu ia loc doar pentru că nu vrea să ajungă într-o vecinătate atât de.

Banca era foarte comodă şi jurnalistul îşi reprimă cu dificultate un uşor suspin de sa tisfacţie presenilă.

Ce căuta Forsea în anticamera unui cabinet de psihiatrie? Că doar, din fericire pentru el, nu suferea de niciuna dintre curioasele, consternantele boli ale sufletului?

Răspunsul nu era prea simplu de dat. Gândindu-se cum ar fi potrivit să răspundă la inevitabilele întrebări pe care urmă, nu peste multă vreme, să i le adreseze cunoscutul, aproape faimosul psihiatru, pacientul de lângă doamna cu privirile fixe şi cu zâmbetul întrucâtva înfricoşător socoti că în centrul argumentării sale (fiindcă aşa ceva urma să rostească – nu?) era cazul să se afle „forma de viaţă”, respectivul concept. Dar pentru a ajunge la el, trebuia mai întâi să se refere la condiţia celibatarului trecut de o anumită vârstă, la respectiva „boală”, care pare acută, vindecabilă, dar în fond este cronică, obligându-l pe numitul (bineînţeles, teoretic poate să intervină şi ceva asemănător unui miracol) s-o „ducă” toată viaţa.

Îşi întrerupse reflecţiile, fiindcă femeia de lângă el se ridică, nu fără un icnet, îndreptându-se către uşa în spatele căreia se afla doctorul Ambrozie. Când ieşise pacientul aflat înăuntru? Forsea traversă o foarte scurtă senzaţie de panică în legătură cu realmente catastrofala sa lipsă de atenţie.

Nu peste mai mult de cinci minute femeia reapăru; de data aceasta zâmbetul ei era de-a dreptul înfiorător. Forsea se ridică de pe bancă şi, după ce aruncă o privire întrebătoare către ceilalţi pacienţi, aşteptând vreo eventuală contestaţie, ce nu se produse, intră.

Doctorul Silviu Ambrozie se afla la o vârstă pe care noul pacient o aprecie la cincizeci şi cinci. Era un bărbat arătos, al cărui zâmbet era deosebit de atrăgător. Părul, pe jumătate încărunţit, dar des, era pieptănat spre spate şi lăsat suficient de lung pentru a oferi o oarecare impresie de nepăsare romantică faţă de amănuntele ţinând de punerea în scenă a propriei personalităţi (sau poate era vorba mai degrabă despre o manevră sofisticată, menită să îi impresioneze plăcut numai pe oamenii mai. Speciali.?).

— Vă salut, începu ceremoniosul Forsea, reuşind chiar *o uşoară înclinare a bustului, nu menită să sugereze, ferească sfântul, vreo nuanţă de servilism, ci doar un fel pozitiv de a-l respecta pe cel din faţa sa. V-a vorbit despre mine. (şi urmă numele cunoscutului său, al celui care, surprinzându-l, se oferise să îl trimită la „un bun prieten, doctorul Ambrozie”).

— Vă salut, bine aţi venit, zâmbi din nou doctorul psihiatru, obţinând o nuanţă întrucâtva îmbunătăţită faţă de cea prin care îl întâmpinase la intrare pe jurnalist. De altfel, eu am citit câteva dintre articolele dumneavoastră şi pot spune că vă cunosc. Nu mai era nevoie să fiţi recomandat. Dacă aţi fi venit singur, bineînţeles că nu v-aş fi refuzat.

Se aşezară, medicul pe scaunul său din spatele unui birou mic, iar Forsea pe unul tapiţat într-un plastic identic celui al băncilor din hol. Doctorul – zise:

— Mi s-a spus că aveţi o problemă, mai deosebită şi nu propriu-zis o suferinţă. Aşa este?

Forsea se mulţumi să încline aprobator din cap, aruncând aproape în acelaşi timp o privire ambiguă înspre asistenta pahidermică, aşezată în stânga medicului, implantată la capătul biroului, închipuind, împreună cu cei doi bărbaţi, amplasarea unor indivizi aflaţi pe punctul de a începe un poker în trei. Asistenta scria ceva şi nu arătase prin nimic că a băgat de seamă intrarea jurnalistului.

Medicul pricepu că pacientul său se sfieşte să vorbească în prezenţa unei terţe persoane şi făcu un gest discret, îndemnându-l pe jurnalist să aibă doar puţintică răbdare* fiindcă situaţia, sugerau privirile lui amabile, doar puţin condimentate de complicitate, urma să se arrjelioreze de la sine.

Într-adevăr, de parcă ar fi fost sugestionată, asistenta se ridică anevoie şi, fără să spună vreun cuvânt, ieşi din cabinet. Pe faţa lui Forsea trebuie că se văzură semnele unei satisfacţii evidente, de natură să explice cea de a treia variantă (de această dată uşor paternă) a zâmbetului apărut pe faţa amabilă a doctorului Ambrozie.

— Ar trebui să vă fac o fişă. Dar poate că nu este cazul. Nu?

— Nu ştiu, ezită Forsea. Într-adevăr, din moment ce nu.

— Nu o să vă fac, admise celălalt. O să purtăm numai o discuţie şi nimic altceva. Bine?

— Evident că este bine. Deşi, râse pe neaşteptate jurnalistul, poate că după ce o să auziţi ce problemă am, nu o să mai ziceţi aşa.

— Ei, nu, de ce? He, he, unii ar dori, aşa, dintr-un snobism mai special, să sufere de o afecţiune psihică, dar nu le este dat. Sunt „condamnaţi”, pur şi simplu, la normalitate.

— Condamnaţi?

— Păi, nu? Ei cred că le-ar sta mai bine, acolo în cercul lor de snobi, dacă ar avea măcar o psihastenie. Dar nu reuşesc să scape cu nici un chip din „cursă” propriei lor normalităţi psihice. Nu sunt condamnaţi?

Dezinvoltura prietenoasă cu care vorbea medicul îl plasă pe Forsea într-o dispoziţie favorabilă confesiunilor, într-adevăr, îşi zise el, este aşa cum mi l-a descris cunoscutul meu, cel transformat pe negândite în bun şi „săritor” prieten: foarte comunicativ, deloc doctoral, nu dă nici un moment impresia că le ştie pe toate.