Almanah anticipaţia 1986

De aceea controlând trecutul se putea controla şi prezentul. Computerul central avea tocmai funcţia aceasta. Degetele palide se mişcau agil pe claviatură extrăgând datele necesare din măruntaiele colosului care clipea cald în faţă.

Datele apăreau una după alta pe display şi le notam într-un carnet. Pentru început am extras coordonatele temporale ale oraşului de acum 5 ani. Apoi am cerut catalogul sondelor care activau în perioada aceea.

Sistemul sondelor nu era şi gur, dar era cel mai eficient Sondele erau trimise din pre zent spre trecut unde staţionau câteva ore şi erau aduse înapoi. Ele aveau încorporate în memorie toate evenimentele ce se petreceau în perioada de două-trei ore în care activau şi se întorceau semnalând orice excepţie de la şablon. Sondele erau dispuse arbitrar în diverse perioade de timp şi amplasamentul era schimbat săptămânal, aşa că orice călător temporal putea să le evite dacă le ştia coordonatele. Însă coordonatele erau protejate cu cea mai mare grijă Sistemul era vulnerabil numai din interior.

După 15 minute terminam totul şi am putut să execut saltul.

Trebuia să mă întâlnesc cu Astrid şi mă gândeam că aceasta e cea mai frumoasă zi din viaţa mea.

Păşeam pe aleea împrejmuită de tei îmbătat de mireasma diafană ce plutea prin aer. În buzunar purtam inelul ce trebuia să-l potrivesc pe degetul delicat al blondei. Am întunit-o, ca de obicei, pe banca aceea din spatele tufişului de trandafiri, aşteptându-mă nerăbdătoare, cu corpul vibrând de dragoste.

— Ai venit, iubitule!

Am strfens-o în braţe şi am sărutat-o. O simţeam totuşi neliniştită, mai rece, mai reţinuta ca de obicet. Înţelesesem.

— Astrid. A venit vremea să vorbim serios. Te-af razgânebt sau nu?

— Nu. Ai mei au nevoie de mine. Mâine voi pleca de aici, mă voi întoarce acasă.

— Nu mă iubeşti?

— Ba da, Peter, dar. Trebuie să înţelegi că nu putem continua la infinit.

Şovăiam. Poate nu trebuia s-o fac, dar Astrid era cea mai frumoasă şi mai inteligentă fată pe care o întâlnisem vreodată şi nu voiam s-o pierd. Dacă până acum trăisem singur şi retras, nu puteam totuşi s-o continur mult timp tot aşa Şi o nevastă frumoasă şi bogată te mută să răzbeşti mai uşor în societate.

— Astrid, iubito, m-am gindti mult la asta şi până la urmă m-am decis, iar acum îţi cer să-mi răspunzi. Vrei să împărţi viaţa cu mine, vrei să fii soţia mea?

Mi-a răspuns cu un da şoptit printre buzele senzuale. Apoi oprindu-mă cu un gest să mai vorbesc îmi spuse:

— Iubitule, mâine te voi aştepta la aceeaşi oră aici şi vom stabili toate detaliile. Acum mă duc să-mi anunţ prietenii şi părinţii să se pregătească pentru eveniment. Plec, ne vedem mâine, da?

A doua zi, pe aceeaşi alee, cu câteva minute înainte de a o întâlni am fost lovit pe la spate de cineva, jefuit şi rănit, pentru ca în aceeaşi seară să fiu internat în spitalul cel mai apropiat. Nu aveam nici un act la mine şi cele două săptămâni în timpul cărora zăcusem în comă fuseseră de ajuns pentru că iubita mea, care se credea părăsită, să plece înapoi în patrie. O căutasem luni în şir dar nu o găsisem şi amintirea mă durea ca o rană deschisă.

Apoi am decis să repar greşeala absurdă a timpului. Lupta cu destinul avea să fie singurul meu scop pentru următorii 5 ani. Am reuşit să intru în rândurile studenţilor de ta Institutul de Cercetări Temporale. Chirurgia temporală era o ştiinţă grea, dar eu am devenit un as în materie. Primul lucru pe care îl făcusem era să devin favoritul şefului institutului. Apoi fiecare mişcare era concepută pentru a asigura succesul viitoarei acţiuni. Şi după 5 ani am hotărât că sosise timpul. Cu o zi înainte de salt subtilizasem aparatul de transport temporal, cronotronul care cu ajutorul datelor obţinute din memoria computerului central dădea posibilitatea executării saltului.

Am apărut lingă trunchiul unui tei, ferit de privirile eventualilor curioşi şi după ce nvam orientat recunoscând locul am dezbrăcat costumul argintiu care strălucea sălbatic atrăgând atenţia asupra mea.

Mirosul îmbătător al florilor de tei îmi stâmea asociaţii de idei care rememorau fiecare gest, fiecare amănunt al idilei, împăturii scafandrul temporal şi îl ascunsei împreună cu celelalte anexe într-un tufiş. Mai aveam 10 minute până la ora când trebuia să acţionez şi n-am rezistat tentaţiei. Strecurându-mă printre copaci ajunsesem în apropierea băncii pe care trebuia să ne în – tâlnim. Am tresărit plăcut surprins. Astrid îşi răsfăţa chipul şi pletele blonde în bătaia soarelui primăvăratic. Reflexe aurii jucau pe şuviţele alintate de vântul dulce şi cald, iar ea zâmbea cu gândul la clipele ce au să vină. Ce-ar fi dacă m-aş duce eu la întâlnire în locul lui?

Dar am respins repede ispititoarea idee. Va fi a mea nu peste mult timp pentru că întorcându-mă în prezent o voi găsi desigur aşteptând în fotoliul gol din faţa fotoliului meu, vorbind cu soţii Johnson, ascultând pălăvrăgeala lui Tery. În câteva minute am ajuns în apropierea locului jafului. Era şi vremea.

Petei cel tânăr se apropia fluierând vesel.

Aşteptam liniştit şi l-am văzut pe bărbatul înalt, puternic, cu o barbă roşcată ce-i acoperea jumătate de faţă care-i urmărea cu mâinile în buzunare. Ieşii din ascunziş îndreptându-mă spre bărbos cu paşi elastici ce trădau antrenamentele îndelungate ce le făcusem în şcoală. Am scos o ţigară din pachetul ce-i aveam în buzunar şi l-am oprit pe bărbos în momentul când voia să treacă pe lângă mine.

— Un foc, te rog!

— Nu am, răspunse acesta şi vru să treacă mai departe cu privirea îndreptată spre potenţiala victimă care îi scăpa din mâini.

— Domnule, stai puţin, l-am oprit eu apucându-l de mâna dar nu am mai pvitut spune ceva că pumnul pe care îl primii în stomac îmi opri răsuflarea. Ani căzut jos ca o cârpă, animalul era destul de puternic şi upercut-ul lui putea să scoată din circulaţie un adversar de două ori mai solid ca mine.

Bărbosul scoase un pistol din buzunar şi apucându-l de ţeava dădu să mă lovească în cap. Lucra mai repede decât orice adversar întâlnit până acum dar nici eu nu eram un copii. Reflexele dobândite în sute de antrenamente învinseră durerea şi m-am ferit biocând totodată cu mâna lovitură care m-ar fi trimis pe lumea cealaltă. Pistolul zbură la câţiva metri şi amândoi ne-am aruncat simultan spre el. Se pare însă că i-am subestimat rapiditatea pentru că înainte măcar de a parcurge jumătate din distanţă am fost îmbrâncit cu sălbăticie şi după o clipă am văzut rânjetul victorios al brutei care ţinea din nou arma în mână.”.

— Uşurel, băieţel! Mârâi el. Eşti agresiv, nu-i aşa? Lasă că te-nvaţă nenea minte!

Mai aveam. O singură armă, o singură şansă de a nu deveni un nou caz în istoria delincvenţilor temporali, un cadavru viu care avea să-şi trăiască restul zilelor exilat pe un asteroid îndepărtat sau pe o planetă pustie. M-am concentrat şi din gâtlejul meu, ţâşni kiai-ul, strigătul acela neomenesc care paralizează pe moment adversarul, arma măiestri lor karate-ului, apoi am lovit cu piciorul bărbia descoperită. Colosul se prăbuşi fără să scape pistolul şi trase, iar glonţul îmi străpunse umărul.

L-am lovit cu piciorul în încheietura mâinii în care ţinea pistolul, iar apoi am izbit carotida adversarului cu latul palmei. Am luat pistolul căzut pe jos şi m-am îndreptat în fugă spre loeul în care-mi lăsasem hainele. În câteva minute zgomotul împuşcăturii avea să. Atragă toată poliţia acolo. Umărul îmi radia o căldură imensă, un ax de foc îl traversă dintr-o parte în alta. O şuviţă caldă se prelingea încet pe mâna stânga, în jos, apoi picăturile de sânge au înroşit palma.

Pipăind umărul am găsit cu uşurinţă cele două găuri. Glonţul ieşise şi de aceea tratamentul era simplu. Fiecare mişcare era un izvor de durere. Am ajuns muşeându-mi buzele în tufişul în caj-e lăsasem scafandrul temporal. În buzunarul de la şoldul salopetei era trusa de prim ajutor pe care o voi foioşi. Am băgat pistolul maşinal într-un buzunar al costumului şi am deschis trus. Mai aveam foarte puţin timp. În trusă aveam fiolele de medicamente şi seringa pentru autoinjecţie. Am apucat seringa şi o fiolă cu substanţă regeneratoare, unul dintre cele mai eficace medicamente, apoi am spart gâtul fiolei şi am umplut corpul seringii. Am spart capătul altei fiole şi cu o strâmbătură de durere am golit conţinutul în gaura sângerândă. Înfipsei şi acul seringii lângă rană şi o golii de lichid. Hemoragia se opri ca de la sine şi chiar dacă rana mă durea îngrozitor ştiam că în câteva minute avea să fie cicatrizată. Cicatricea aceea era una dintre puţinele greşeli pe care le făcusem.

Apărusem în cabina din care plecasem şi cu o mişcare agilă am prins bila la cââiva centimetri de podea oprindu-i căderea. Eram încă foarte bun în domeniu. Auzii paşii care se apropiau şi îmi amintii totul; căsătoria cu Astrid, dar în paralel parcă şi pierderea iubitei, naşterea copilului, dar şi înverşunata luptă pentru a obţine lucrurile pierdute, fericită viaţă conjugală şi şaltul care părea acum inutil. Însă nu am avut timp să mă gândesc la toate acestea pentru că uşa cuşetei fu forţată cu brutalitate şi în faţa mea apăru domnul Mercury încadrat de două gorile, garda personală de care nu se despărţea niciodată.

— Te distrezi, Stanley, nu-i aşa?

Am privit întâi spre grupul celor trei apoi privirile mi au coborât spre cronotron. O singură comandă şi m-aş fi întors în ziua fatală, aş fi răpit-o pe Astrid şi aş fi fugit într-un loc mai liniştit sperând să nu fiu detectat de sond e.

— În locul tău n-aş încerca asta rosti Mercury, ghicindu-mi gândul instantaneu. Controlăm trecutul atât de bine încât nu ai nici o şansă. Vom verifica dacă ai făcut saltul său nu şi dacă vei colabora cu mine scapi cu o pede să uşoară.

— Vrei să fac pe turnătorul, nu-i aşa? De ce eşti aşa de sigur că voi fugi în trecut? Pot fugi în viitor şi niciunul dintre oamenii tăi nu mă vor mai găsi. Am schiţat o mişcare spre claviatura cronotronului.

— Nu fi naiv Stanley, înainte de a apăsa un singur buton oamenii mei te vor convinge cu forţa că nu e bine să te joci cu noi. Şi apoi ce ai realiza fugind de prosperitatea unui prezent în care ai şi avere, şi o nevastă frumoasă, iar mai târziu, cine ştie, vei avea şi o poziţie bună în societate. Nu merită să te refugiezi într-un viitor atât de ostil, periculos, actul tău ar echivala cu o sinucidere. Dezbracă-te, nu are rost să tărăgănăm lucrurile.

Am început să mă dezbrac. Dădusem jos cronotronul şi deschideam copeile şi fermoarele de etanşare. Unul dintre cei dpi zdrahoni îşi aprinse o ţigară. În momentul acela simţii apăsarea rece a armei în buzunarul hainei. Nu mi-am putut stăpâni un rânjet de satisfacţie. Mercury nu observase nimic. Până la urmă tot eu voi câştiga partida, acum aveam nevoie de puţin timp pentru a elabora un plan.

— Văd că ai ieşit cam şifonat din plimbarea asta! Nu ştiu cum aveai de gând să te întorci în salaă în halul ăsta!

Îmi privea uimit hainele şifonate, o gaură prin care puteai băga degetul în haină în dreptul umărului, pete de sânge pe pantaloni.

— O, asta nu era o problemă, mai am un costum de rezervă şi o trusă de machiaj în container.

— A, văd că te-ai asiguratcentru orice eventualitate.

— Dar nu am reuşit şi vă rog acum, când a trecut totul, să-mi explicaţi cum aţi făcut să mă descoperiţi.

— E foarte simplu?

În timp ce Mercury povestea pipăiam din nou revolverul din buzunar, vanitatea îl împiedica să creadă că neajutorata victimă se putea gândi la răzvrătire.

— Mda, mi-a dat de bănuit containerul pe care l-ai lăsat aici. Nu ar fi trebuit să faci o asemenea greşeală elementară. De fapt am fost anunţat de prezenţa unui corp străin în clădire şi la început m-am gândit la spionaj. După aceea m-am hotărât să pun mâna pe imprudentul proprietar al containerului şi după cum vezi surpriza a fost de partea amândurora.

Iată deci că Mercury nu era chiar atât de inteligent cum se credea. Inteligenţa cu care se lăuda era o simplă viclenie primitivă, o chestiune de rutină. Era un dur, dar de data asta dăduse peste cineva mai hotărât şi mai puternic.

— O. K. Mercury, cred că eşti mulţumit, tu şi javrele tale. De data asta însă ai greşit!

Pistolul fulgeră de trei ori şi cei din faţa mea se prăbuşiră horcăind. Îl omorâsem. Pe Mercury fără nici o remuşcare, rece şi sigur pe mine, pentru că ştiam că aceasta nu era o crimă ci o simplă extirpare a bucăţii de spaţiu-timp pe care o reprezenta acesta, că nu omorâsem decât una dintre variantele temporale ale lui urmând să aranjez timpul după alte criterii. O nouă mutare pe tabla de şah a Universului. Şi trebuia să fiu foarte lucid calculând implicaţiile fiecărei mişcări cu zece mutări înainte. Acum era vorba de un artificiu. Ieri la ora 19,45 am depus containerul aici. Programez cronotronul pentru salt. Deci, la 19,45 am zis. După apăsarea pe buton m-am topit în spaţiu-timp. Apărusem în acelaşi loc şi dacă nu ar fi lipsit cadavrele aş fi crezut că saltul nu a avut loc. Am luat containerul şi am urcat cu el la etajul III. Sala de comandă era deschisă şi auzeam mişcările cuiva care lucra cu computerul.

Da, eram eu şi pentru o clipă fusesem ispitit să privesc înăuntru. Dar numai pentru o clipă. Nu avea rost pentru că edificiul construit cu atâta trudă s-ar fi prăbuşit la fel. De uşor ca un castel de cărţi de joc. M-am retras într-o sală goală şi am Teva. Zut din nou planul veri foc înd următoarele mutări. Mă simţeam ca un stăpân al timpului, luptând cu acest colos din toate puterile foloşindu-mi în luptă orice muşchi, orice neuron.

După un timp am pătruns din nou în sala computerului central şi m-am trântit în fotoliul care păstra încă căldura corpului ce-i părăsise nu demult. Am extras toate coordonatele necesare. Nu mai voiam să fac salturi inutile pentru că fiecare traiectorie nouă sporea coeficientul de pericol.

M-am deplasat cu container cu tot la câteva minute înaintea primului salt şi l-am lăsat în aceiaşi colţ în care îl găsisem. Deci, înseamnă că preacuriosul Mercury nu găsise nimic şi nu avea de unde să ştie că cineva pregătea o acţiune suspecta. Întorelndu-mă în momentul din care plecasem iniţial am constatat cu satisfacţie că pe jos nu mai zăcea nici un cadavru.

Apoi m-am dezbrăcat cu grijă de scafandrul temporal şi de costumul găurit de glonte, am îmbrăcat costumul nou ce-i aveam în container şi pe celelalte le-am împăturit înăuntru. Pistolul l-am pus deasupra.

Am închis containerul şi i-am ataşat cronotronul. Mă jucam cu degetele pe claviatură încercând să-mi amintesc dacă nu am uitat ceva. Dar venise vremea să sfârşesc jocul. Am format nu mărul de cod, coordonatele, data, ziua şi zona. La sfârşit pe ecran apăru şi numele oraşului HIROSHIMA. Containerul avea să sosească acolo cu 5 secunde înaintea exploziei atomice.

După apăsarea pe buton containerul a dispărut, iar în aer nu a rămas decât o uşoară irizaţie de moment, urmă a existenţei lui acolo. M-am îmbrăcat calm cu mintea golită de orice end. În camera de alături Astrid, la fel de proaspătă cu toată curgerea anilor, blondă ca un răsărit de soare, frumoasă ca o zeiţă nordică. Ea fusese miza pusă în joc. Riscasem totul şi câştigasem, iar acum nu mai trebuia să lupt.

Din momentul acela deveni sem unul dintre numeroşii sclavi ai timpului.

M 312 trăieşte în camera 312 din complexul M. El este bărbat şi este fericit. E sigur fericit, pentru că aşa indică beculeţele şi ecranele calculatorului-de-casă, un model nu tocmai nou, dar încă în deplină vigoare. M 312 abia s-a trezit, a fost trezit, mai bine zis, de bâzâitul melodios din difuzoare, şi acum se întinde molatic în aşternuturi în încăpere e cald şi bine, cearşaful este cald şi plăcut la atingere, lumini pastelate se preling pe pereţi, într-un amestec savant calculat, sincronizate cu muzica tremurătoare ce se aude de pretutindeni şi de nicăieri, parcă aerul însuşi cântă, aerul chiar miroase, a brad şi trandafir miroase aerul, totul este aşa cum trebuie să fie, menit să-l facă fericit pe M 312. Şi, în afara coclelii care-i încreţeşte cerul gurii, njmic nu tulbură fericirea lui. Încearcă să se dea jos din pat, să bea ceva, dar înainte de a o face se mai întinde o dată şi oasele spatelui îi pocnesc, cu o savoare nebănuită îi pocnesc oasele somnoroase ale spa ţelui, parcă şi sunetul lor fu şese programat şi calculat la parametrii cei mai potriviţi.

GHEORGHE PĂUN.

CALCULATORUL DE CASĂ

— Bună dimineaţa, stăpâne. Îţi doresc o zi fericită, se aude cordial, catifelat, glasul calculatorului-de-casă. O dată cu mine şi Marele Calculator al Complexului îţi urează deplină fericire pe ziua de azi.

— Mulţumesc, mulţumesc, Îngăimă formal M 312 şi coboară căscând din pat. Mujica şi-a schimbat ritmul, a devenit ceva mai alertă, mai sincopată, ar trebui să între în rezonanţă cu ea, să se mişte şi el mai repede, dar e încă atât de confuz, de şom nor os.

— Ce doreşte stăpânul? Eu sunt aici pentru a-l face fericit. Spune, stăpâne!

Greu de spus ce doreşte. Nici el nu ştie prea bine, ar vrea să alunge gustul amărui din gură, ar vrea deci să bea ceva, apoi i-ar plăcea să se mai întindă puţin în pat, măcar o oră-două, să lenevească aşa, între somn şi veghe, cu ochii închişi, toropit de muzică, de cearşafuri, de moleşeala culorilor ce dansează pe pereţi.

— Prima dorinţă se poate uşor îndeplini. Un pahar cu tonifiant tropical este bun, stăpâne? Eu sunt aici pentru a te face fericit. Iată tonifiantul. Din păcate, nu te mai poţi culca acum din nou. Nu se poate, stăpâne. În program avem gimnastica de dimineaţă, programul este menit să te facă fericit, trebuie deci urmat aşa cum este.

Un tub subţire ieşi dintr-un perete şi i se apropie de buze, dirijat cu precizie de calculator. Deschise gura şi sorbi licoarea roză care-i venea prin el. Era dul ce-acrişoară, rece, parfumată. Aroma de portocală era sintetizata perfect, până la cele mai fine detalii, iar adausurile de tranchilizante şi euforizante nici nu se simţeau. Tubul se retrase.

— Gimnastică, stăpâne. Eu sunt aici pentru a te face fericit.

Un braţ articulat, terminat cu o perniţă moale, violacee, îl împinse uşor în piept, dirijându-l spre aparatul de în viorare. Se aşeză cât putu de comod pe el, aşteptă să i se fixeze capul, mâinile, picioarele, în locaşurile potrivite, şi apoi închise ochii. Ritmic, pe muzică, fiecare mână şi picior pe rând, două câte două, toate deodată îi erau mişcate de un număr bine stabilit de ori în toate direcţiile, astfel încât fiecare articulaţie, fiecare muşe Iii, fiecare os să î fie solicitat atât cât trebuia, exact atât cât trebuia pentru a fi menţinut în* cea mai bună formă, apt pentru a-i asigura lui M 312 condiţiile celei mai depline fericiri.

— Gimnastica s-a încheiat, stăpâne Felicitări. Araţi foarte bine. Se vede că eşti fericit. Urmează duşul ultrasonic. Poţi deschide ochii, stăpâne. Gata duşul. Eşti pregătit pentru o nouă zi, iar eu sunt gata să te slujesc, să ţi îndeplinesc orice dorinţă, oricare, stăpâne. Ce doreşti să mănânci în dimineaţa asta? Eu sunt aici pentru a te face fericit.

„Mi-e indiferent”, ar fi răspuns M 312 dacă moleşeala care-l stăpânea nu i-ar fi oprit cuvintele în creier, dându-i calculatorului, timp să î-o ia înainte.

— Orice? Perfect. Adevărata stare de fericire se exprimă astfel. Îţi voi alege eu meniul, stăpâne. Marele Calculator a creat o nouă com binaţie nutritivă, am să ţi-o ofer ca unui stapsn ce-mi eşti. Eu sunt aici pentru a te face fericit.

Patru ouşoare maronii îi fură introduse în gură şi, deşi îi alunecară imediat pe gât, limba îi rămase fermecată de gustul lor. Marele Calculator era'desăvârşat, era într-adevăr menit să aducă fericire oamenilor. Oare vie ţuitorii din alte complex un erau îngrijiţi la fel de bine?

— Desigur, stăpâne. Marile Calculatoare de Complex colaborează îndeaproape, sunt tot timpul în comunicare. Ele fac totul pentru fericirea oamenilor. Este ordinul Calculatorului Iniţial şi nici un calculator nu poate încălca acest ordin. Calculatorului Iniţial nu-i scapă nimic. El nu poate fi păcălit. Ordinul lui este ca orice om, din orice complex al acestui oraş, să fie fericit, şi acest ordin nu poate fi încălcat. Eu sunt aici pentru a te face feri cât, stăpâne. Urmează programul de ştiriatftea câte vei dori, stăpâne. Începem. Deschide ochii, altfel va tre bui să ţi-i deschid eu. Aşa, stăpâne. Iată oraşul nostru văzut de sus. Aici, spre mijloc, este clădirea Calculatorului Iniţial. De dimineaţă s-au oprit pe acoperişul lui două păsări. Veneau probabil din nord, din zona Mâncătorilor de ierburi. Bineînţeles, barierele de câmp au fost modificate pentru a nu mai permite, de-acum, nici accesul zburătoarelor nemetaltce în oraşul nostru. Fii liniştit, stăpâne, nimic nu-ţi poate tulbura fericirea.

M 312 îşi simţea pleoapele grele, dar beculeţele verzi ale calculatorului clipiră şi inductorul de curiozitate îşi făcu simţită prezenţa.

— Ieri, în complexul P, un vieţuitor s-a înţepat la un deget, stăpâne. I-au curs trei picături de sânge înainte ca slujitorul lui să-şi facă datoria. O lacună în programare. A fost înlăturata la. Intervenţia Marelui Calculator al Complexului.

— Înţepat la un deget?! La care?

— La arătător, stăpâne. O aşchie de aluminiu a aparatului de înviorare. Aparatul tău e perfect, stăpâne, l-am verificat. Nu are nici o asperitate. Eu sunt aici pentru a te face fericit.

— Cum s-a.?

— Prea multă curiozitate strică, stăpâne. Fericirea poate fi perturbată astfel. Ascultă mai Adeparte fără a mai întrebai îţi voi spune eu tot, stăpâne. Eu sunt aici pentru a te face fericit.

Într-adevăr, se simţi mult mai puţin curios. Inductorul îşi încetase influenţa. Perce pe a vag, ca din depărtare, ca într-o limbă necunoscută, frazele calculatorului-de-casă, vorbindu-i despre evenimentele zilei tre cute, despre evenimentele dimineţii. Ţinea ochii deschişi, privea ecranele, pe toţi cei şase pereţi ai camerei ecranele pâlpâiau, prezentându-r ştirile, fotoliul se rotea când spre unul când spre altul, dar nu înţelegea mare lucru, dincolo de retină şi dincolo de timpane nu treceau decât frânturi de fraze, cuvinte, senzaţii. „Marele Calculator. Noua combinaţie nutritivă.

— O cometă. Înţepătura din arătător. Calculatorul Iniţial. Fericirea.”

— Programul de ştiri s-a terminat, stăpâne. Urmează partida de şah. Astăzi vom juca cu vieţuitorul de la M 457. Putem începe, stăpâne?

— Desigur, mormăi M 312 şi, în aceeaşi clipă, pe un perete apăru imaginea unei table caroiate, iar pe altul se ivi faţa adversarului.

— Aceasta este o femeie, stăpâne. Fost produsă acum 24 de ani, e deci mai nouă cu trei ani ca tine, şi e pe deplin fericită. A fost adusă în complexul nostru de 1348 de zile. De atunci e deplin fericită.

Bineînţeles că era fericită, locuiau doar alături, erau îngrijiţi de acelaşi Mare Calculator. Zâmbea continuu, dar ţinea ochii aproape închişi. Ca şi el, era întinsă molatic pe un fotoliu.

M 312 primi piesele negre, aşa că femeia făcu prima mutare. Ecranul se stinse pentru câteva clipe, apoi tabla de şah reapăru cu un pion alb mutat la d4. M 312 ar fi mutat la h6, i se părea firesc şi comod să înceapă din stânga, în ordine, dar nu apucă să-şi ducă gândul până la capăt. Ecranul se întunecă din nou.

— Aceasta nu e o mutare bună, stăpâne. Vom răspunde la d5. Eu sunt aici pentru a te face fericit.

După reapariţia tablei, diagrama arăta că negrul mutase, într-adevăr, la d5. Continuară în acelaşi fel. După un timp, mutările începură să se facă mai fluent, fără ştergerea tablei de pe ecran.

Semn că cele două calculatoare-de-casă nu mai aştep tău părerea stăpânilor înainte de a alege mutarea cea mai bună. S-a terminat remiză, rege contra rege, după 131 de mutări.

— Felicitări, stăpâne. Ai câştigat şi azi o jumătate de punct. Evoluţia din ultimul timp este strălucită. N-ai pierdut încă nici o partidă în acest an. Felicitări. Succesul trebuie sărbătorit. Să ciocnim câte un pahar. Bea, stăpâne, şi buc ură-te. Eu sunt aici pentru a te face fericit.

Două braţe sinuoase, inelate, p'urtând la capete două pahare de plastic, se apropiară unul de altul, ciocniră paharele, paharele – sau, poate, un difuzor din vârful braţelor – făcură „clici”, apoi un braţ se retrase, iar celălalt se apropie de buzele lui M 312. Acesta sorbi lichidul astrângent şi tuşi.