Alvin toffler şocul viitorului

ALVIN TOFFLER

ŞOCUL VIITORULUI

1973

EDITURA POLITICĂ, BUCUREŞTI
Coperta de: VALENTINA BOROŞ

Traducere de: LEONTINA MOGA ŞI GABRIELA MANTU

Control ştiinţific de: CĂTĂLIN ZAMFIR

Cuvânt înainte de: SILVIU BRUCAN

ALVIN TOFFLER

FUTURE SHOCK

Random House New York, 1970
Cuprins
Cuvânt înainte

Introducere

PARTEA întâi: MOARTEA PERMANENŢEI

A 800-a perioadă de viaţă

Musafirul nepregătit

Ruptura cu trecutul

Tendinţa de accelerare

Timp şi schimbare

Oraşe subterane

Motorul tehnologic

Ştiinţa e combustibil

Fluxul situaţiilor

Ritmul vieţii

Oamenii viitorului

Aşteptarea duratei

Conceptul de tranzienţă

PARTEA A DOUA: TRANZIENŢA

Obiecte: societatea care azvârle

Mireasa în rochie de hârtie

Supermarket-ul dispărut

Economia nepermanenţei

Terenul de joc portabil

„Palatul de distracţii” modular

Revoluţia închiriatului

Necesităţi temporare

Maşina de fabricat bagatele

Locuri: noii nomazi

Clubul celor 3.000.000 de mile

Flamenco în Suedia

Migraţie către viitor

Sinucideri şi autostop

Migranţii trişti

Instinctul reîntoarcerii acasă

Demiterea geografiei

Oameni: omul modular

Preţul „angajării”

Durata relaţiilor umane

Bun-venit în grabă

Prieteniile în viitor

Prieteni de luni până vineri

Recruţi şi dezertori

Închiriaţi o persoană

Cum să pierzi prieteni

Câţi prieteni?

Deprinderea copiilor cu fluctuaţia

Organizaţii: viitoarea ad-hocraţie

Catolici, bisericuţe şi pauze de cafea

Răsturnarea organizaţională

Noua ad-hocraţie

Prăbuşirea ierarhiei

Dincolo de birocraţie

Informaţia: imaginea cinetică

Twiggy şi mezonii K

Valul freudian

O avalanşă de best-sellers

Mesajul elaborat tehnic

Mozart sincopat

Semianalfabetul Shakespeare

Arta: cubişti şi cineticieni

Investiţia neurală

PARTEA A TREIA: NOUTATEA

Traiectoria ştiinţifică

Noua Atlantidă

Soarele şi personalitatea

Vocea delfinului

Fabrica biologică

Corpul proiectat

Organul tranzient

Cyborgii printre noi

Negarea schimbării

Făcătorii de experienţe

Prăjitura psihică prefabricată

„Fetişcane servante” în cer

Industrii experimentale

Medii înconjurătoare simulate

Medii înconjurătoare reale

Economia sănătăţii mintale
PARTEA A PATRA: DIVERSITATE

Originile excesului de opţiuni

Proiectaţi-vă un Mustang

Computere şi săli de clasă

Filme specializate

Proliferarea subcultelor

Oamenii de ştiinţă şi oamenii banilor

Specialiştii distracţiilor

Ghetoul tinerilor

Triburile matrimoniale

Hippies Incorporated

Fluctuaţia tribală

Umilul sălbatic

O diversitate de stiluri de viaţă

Motocicliştii şi intelectualii

Creatori de stiluri şi minieroi

Uzine de stiluri de viaţă

Forţa stilului

O supraabundenţă de euri

Societatea liberă

PARTEA A CINCEA: LIMITELE ADAPTABILITĂŢII

Şocul viitorului: dimensiunea fizică

Schimbările vieţii şi boala

Reacţia faţă de nou

Reacţia de adaptare

Şocul viitorului: dimensiunea psihologică

Individul suprasolicitat

Bombardarea simţurilor

Suprasolicitarea informaţională

Stressul decizional

Victimele şocului viitorului

Societatea victimă a şocului viitorului

PARTEA A ŞASEA: STRATEGII PENTRU SUPRAVIEŢUIRE

Înfruntând ziua de mâine

Influenţarea directă

Zone de stabilitate personală

Gruparea situaţională

Sfătuirea persoanelor în criză

Refugii la jumătatea drumului

Enclave ale trecutului

Enclave ale viitorului

Sărbătorirea la scară mondialăa cuceririi spaţiului cosmic

Învăţământul la timpul viitor

Şcoala erei industriale

Noua revoluţie a învăţământului

Atacul organizatoric

Actualizarea programei analitice

Diversificarea datelor

Unificarea tehnicilor

Tacticile de previziune

Supunerea tehnicii

Repercusiunile tehnicii

Alegerea unui stil de civilizaţie

Tranzistorii şi sexul

Un consiliu pentru tehnologie

Pavăza ambientală

Strategia prospectivei sociale

Moartea tehnocraţiei

Umanizarea planificatorului

Orizonturile temporale

Anticiparea democratică

Mulţumiri

Bibliografie
Cuvânt înainte
„Şocul viitorului” este un produs tipic al ambianţei americane de la sfârşitul anilor '60, când mutaţii demografice de o amploare fără precedent au dus la sufocarea urbană, când răsturnări bruşte în modul de viaţă pricinuite de revoluţia tehnologică s-au împletit cu explozia rasială şi cu rebeliunea din universităţi şi când pe deasupra acestor fenomene copleşitoare a izbucnit ceea ce se numeşte „criza ecologică”, descoperirea alarmantă că poluarea apei, aerului şi solului ameninţă însăşi existenţa umană.

„Şocul viitorului” este strigătul unei societăţi asediate de crize şi speriate de incapacitatea instituţiilor ei de a le controla.

Cartea lui Alvin Toffler este în acest sens extrem de reprezentativă. Aşa se explică vâlva pe care a produs-o, succesul ei de librărie şi faptul că titlul ei a intrat în limbajul curent şi a devenit o formulă de referinţă în literatura socială, în presă, în jargonul omului de cultură contemporan.

Tot combătând teoria „excepţionalismului american”, istoricii şi sociologii care cad în cealaltă extremă a unor legităţi universale absolute scapă din vedere că în această ţară imensă cât un continent s-au vărsat patru mari fluvii migratoare din celelalte continente, care au dus la contopirea unor rase şi naţionalităţi diferite într-un imens creuzet demografic, că aici s-a produs o evoluţie istorică în care dinamica productivităţii industriale şi puterea de expansiune a capitalismului, lipsit de frânele rămăşiţelor feudalismului european, s-au afirmat ca nicăieri altundeva; dacă la începutul acestui secol, 60% din populaţia americană trăia încă în mediul rural, în prezent muncitorii şi funcţionarii formează majoritatea absolută a populaţiei active, iar în agricultură au rămas ocupaţi doar 3,6%! Într-o singură generaţie, marile oraşe şi-au dublat şi chiar triplat populaţia, şi concomitent numărul americanilor care au evadat din metropolele zgomotoase şi poluate spre suburbii a trecut de 70.000.000. Paralel cu legendarul exod spre vest şi middle-west a avut loc năvala negrilor din sud spre nord, unde reprezintă acum peste un milion jumătate în New York, peste un milion în Chicago şi Detroit, iar în capitală, Washington, peste 70%!

În campusurile universitare mişună peste 7.000.000 de tineri. Toate au crescut în proporţii neliniştitoare, ca acele animale uriaşe care apar deasupra oraşelor în filmele de groază ale televiziunii americane. Nu-i de mirare că mutaţii demografice şi dezrădăcinări sociale atât de formidabile pricinuiesc tensiuni, nevroze, anxietăţi la o scară fără precedent, că consumul de calmante şi somnifere, pentru a nu mai vorbi de marijuana, haşiş, L. S. D. şi alte stupefiante, bate toate recordurile, că bolile cardiace sunt pe primul loc, iar numărul psihiatrilor şi specialiştilor în boli nervoase a crescut cu 44% în numai cinci ani.

Toate aceste procese sociale şi calamităţi sociale au fost impulsionate, accelerate, iar uneori generate de revoluţia ştiinţifică-tehnică contemporană: în numai două decenii, comunicaţiile au devenit universale şi instantanee, informaţiile au făcut explozie, transporturile aviatice au întrecut sunetul, armele au devenit planetare ca rază de acţiune şi putere distructivă. Iar caracteristica acestei revoluţii rezidă în aceea că descoperirile ei şi inovaţiile tehnice se aplică cu atât mai rapid cu cât nivelul de dezvoltare economico-tehnologică este mai înalt. În America viteza impactului social al revoluţiei tehnice a depăşit atât de mult limitele normale, încât oamenii au început să privească tehnologia modernă ca pe o forţă supranaturală imposibil de stăpânit, ameninţătoare şi ostilă societăţii. Imperativul tehnologic lansat de Galbraith a surclasat chiar şi mitul sacrosanct al ideologiei capitaliste – free enterprise, libera întreprindere.

Pentru a înţelege „şocul viitorului”, cititorul trebuie să-l proiecteze pe acest enorm ecran american. Meritul lui Alvin Toffler este de a fi reuşit să prindă aspectele caracteristice ale noii fenomenologii sociale, operând pe întreaga gamă extraordinar de diversă a rapidelor transformări moderne în producţie, comunicaţii, transporturi, informaţii şi a schimbărilor pe care acestea le produc în ritmul de viaţă al omului, în deprinderile şi habitudinile sociale, în mobilitatea şi relaţiile oamenilor, în organizaţiile şi instituţiile lor sociale. Teoria lui este că aceste schimbări constituie procesul prin care viitorul invadează viaţa oamenilor, că ritmul accelerat în care se produc pune la încercare însăşi capacitatea de adaptare a omului, şi că atunci când această capacitate este covârşită, consecinţa este şocul viitorului. Definit laconic, şocul viitorului este reacţia la suprastimulare.

Într-adevăr, în mod ideal, revoluţia ştiinţifică-tehnică ar fi trebuit să se producă într-o societate umană în care omul controlează toate mecanismele economice şi sociale, inclusiv tehnica. În cadrul conceptual al unui asemenea model social, şocul viitorului pe care-l suferă astăzi societatea americană ar putea fi descris ca tributul pe care ea îl plăteşte pentru întârzierea ei istorică.

Când Toffler se întreabă dacă se poate trăi într-o societate care a scăpat de sub control, el nimereşte – cum sună o expresie americană – drept în ochiul taurului. Aici e aici şi nu poţi să nu fii de acord cu autorul când, după ce înşiră asemenea fenomene sociale explozive ca urbanizarea, conflictul etnic, migraţia, populaţia, crima, face constatarea că efortul de a le capta şi ţine sub control este din ce în ce mai ineficace în cadrul sistemului social respectiv. Şi atunci – se întreabă el din nou – cum putem preîntâmpina şocul viitorului în proporţii de masă, ajustând selectiv ritmul schimbării, ridicând sau coborând nivelul stimulării, când guvernele par incapabile chiar şi să îndrepte schimbarea în direcţia corectă?Până aici totul este în regulă. Ideea că trăim într-o societate în schimbare, într-o lume în schimbare şi în genere conceptul de schimbare socială (social change) este acceptată cvasiunanim în literatura social-politică americană. Fenomenele descrise în această carte s-au impus atenţiei cu o asemenea forţă, încât chiar şi acele şcoli de gândire care respingeau în trecut ideea de schimbare socială, acum o acceptă. Dar, aşa cum vom vedea, revizuirea acestei păreri are un caracter tactic, fiind subordonată în ultimă instanţă scopului strategic al salvgardării sistemului în ansamblu.

Poate în nici un alt domeniu al ştiinţelor sociale nu apare acest substrat ideologic mai transparent ca în futurologie. Caracteristica principalelor proiecţii în viitor elaborate în America constă în aceea că sunt extrem de lungi în privinţa schimbărilor tehnologice şi extrem de scurte în privinţa schimbărilor sociale. Scenariul tipic începe ca o prezentare impresionantă a descoperirilor ştiinţifice care în următoarele trei decenii vor instaura era electronicii şi a calculatoarelor, a ciberneticii, a automatizării şi energiei nucleare, pentru ca în cele din urmă să aterizeze lin într-o societate în care structurile sociale sunt păstrate în forma actuală ca într-un freezer istoric.

În Lumea Standard a anului 2000 anticipată de Tierman Kahn şi Anthony Wiener, revoluţia cibernetico-informatică va permite guvernelor să conducă societatea aşa cum un pilot mânuieşte avionul, dar „oamenii de afaceri vor continua să fie intens ocupaţi cu afacerile lor” ca într-o adevărată businessopia! Revoluţia tehnetronică, descrisă în termeni temerari de Brzezinski ca o forţă care răstoarnă totul – moravuri, structuri sociale, valori şi concepţii –, până la urmă lasă capitalismul intact. Chiar şi cutremurătoarele proiecţii ale dezechilibrului ecologic gen „Limitele creşterii”, care anunţă prăbuşiri cataclismice în anul 2000 sau 2100, au drept premisă că „nu vor avea loc schimbări mari în valorile umane şi nici în funcţionarea sistemului populaţie-capital aşa cum a operat în ultimele secole”. Alvin Toffler se fereşte cu grijă de aceste „părţi esenţiale” cum le-ar numi Caragiale. Câmpul lui de cercetare nu se extinde asupra sistemului global; el nu urmăreşte nici efectele pe care tehnologia modernă le are asupra structurii sociale şi a relaţiilor de clasă şi nici asupra funcţionării sistemului economic. Problematica socială este limitată la patologia socială, la maladiile sociale pe care le provoacă supraindustrializarea şi la stress-ul la care este supus organismul biologic, biosistemul uman, când este confruntat cu schimbări atât de rapide încât depăşesc capacitatea lui de adaptare. Preocuparea esenţială a autorului este stabilirea unui diagnostic corect şi prescrierea unui tratament, a unei terapii menite a vindeca sau măcar a alina durerile pricinuite de şocul viitorului, ceea ce el numeşte „strategie pentru supravieţuire”. Reţetele oferite încep cu cele la nivel personal, şi apoi la nivel de grup, reorganizarea învăţământului, supunerea tehnicii, planificarea şi, în sfârşit, educaţia futurologică, inclusiv forme organizate pentru a-i obişnui pe oameni să trăiască colectiv în viitor – democraţia anticipatoare.

Dar problema esenţială pe care o ridică Toffler însuşi, cea a controlului social, fără de care omul nu poate domestici forţa tehnologiei moderne şi năvala ei în viaţa socială, rămâne deschisă. Autorul nu oferă nici o reţetă în această privinţă. El nici măcar nu se întreabă dacă se poate realiza controlul social într-un sistem care funcţionează pe baza proprietăţii şi a iniţiativei private şi al cărui stimulent principal este profitul maxim.

Departe de noi gândul că răspunsul la problema controlului social este simplu sau că există vreo reţetă gata preparată, cu atât mai mult cu cât este vorba de o societate atât de complexă ca cea americană. Ceea ce ţinem însă să subliniem este că a preconiza drept soluţie modificări de comportament personal sau de grup, reforme în învăţământ şi educaţie, măsuri de planificare şi de trăire colectivă în viitor înseamnă a rămâne la suprafaţa lucrurilor. Controlul social reclamă transformări profunde şi radicale nu numai în suprastructura, ci şi în bază, reclamă schimbarea întregului sistem.

În mod evident, Toffler nu este dispus să abordeze problema într-un mod atât de radical. Ca fost editor al cunoscutei reviste „Fortune”, care s-a specializat în ierarhia corporaţiilor miliardare pe plan mondial, el nici nu simte chemare spre o asemenea comandă socială. Ceea ce însă el reuşeşte să facă cu succes este să prezinte pregnant acest „cancer al istoriei”, acest conflict între o tehnologie avansată şi o societate întârziată.

Dat fiind că revoluţia ştiinţifică-tehnică este un fenomen mondial, iar efectele ei se resimt peste tot, modelul lui Toffler, în care aceste efecte sunt ridicate la pătrat, are, ca să spunem aşa, o însemnătate internaţională. Terenul său de predilecţie fiind America, vedem aceste efecte printr-o lupă care are darul de a revela puternic fenomene şi procese imperceptibile cu ochiul liber sau aflate aiurea doar într-o formă incipientă, embrionară.

Numai că tehnologia nu acţionează în mod direct asupra vieţii sociale şi politice, ci prin intermediul forţelor sociale, al claselor şi naţiunilor, şi de aceea consecinţele umane şi sociale ale revoluţiei tehnologice nu sunt identice în toate tipurile de organizare socială, după cum cunosc grade şi intensităţi diferite în raport cu nivelul de dezvoltare economică al unei ţări sau alteia. Asemenea fenomene descrise de Toffler sub noţiunea de „tranzienţă”, ca rochiile de hârtie purtate o singură dată şi apoi zvârlite la coş, ca şcolile construite temporar pentru a fi ulterior mutate după necesităţi sau ca automobilele care nu trebuie să dureze decât doi, maximum trei ani, potrivit concepţiei „demodării planificate”, ţin în mod evident de un sistem economic care are nevoie de o stimulare artificială a consumului pentru a maximiza profiturile şi a preîntâmpina crizele de supraproducţie. Viziunea toffleriană a unei societăţi industriale general valabile care se află în faza trecerii la „supraindustrialism”, ca şi conceptul „societăţii postindustriale” al lui Daniel Bell nu reprezintă decât forme de escamotare a diferenţelor de orânduire socială şi de camu flare a conflictelor de clasă din sânul societăţii capitaliste, într-un anumit sens, aceste formule sunt oferite ca o alternativă la teoria marxistă, la modelul marxist de rezolvare a contradicţiilor societăţii capitaliste, care constituie un răspuns la problema fundamentală ridicată de Toffler – controlul social.

În acelaşi timp, noi, marxiştii, ştim prea bine că revoluţia ştiinţifică-tehnică, prin însăşi forţa ei obiectivă, produce o serie de efecte în orice societate, indiferent de sistemul economic şi social. Industrializarea este însoţită peste tot de urbanizare, iar accelerarea acestui proces prin efectul revoluţiei ştiinţifice-tehnice constituie un fenomen social căruia sociologii români i-au şi consacrat câteva studii remarr cabile. Cititorului român nu-i va fi greu să identifice în paginile cărţii de faţă şi alte efecte pe care le resimte societatea noastră, chiar dacă ele nu capătă proporţiile unui şoc al viitorului. Dealtfel, ele au constituit şi constituie obiectul unei preocupări constante a partidului şi statului nostru, iar măsurile şi deciziile adoptate pe acest plan, inclusiv iniţierea unei acţiuni de prospectare ştiinţifică a dezvoltării economico-sociale ca metodă de fundamentare a actualelor planuri economice, sunt binecunoscute. Aici se deschide în faţa cercetătorilor marxişti din România un vast câmp de investigaţie concretă şi de elaborare teoretică creatoare, deoarece marele salt în ştiinţă şi tehnică, precum şi prefacerile sociale adânci din lumea contemporană ridică probleme noi, care cer soluţii noi. „Şocul viitorului” este în acest sens un stimulent, demonstrmd o dată mai mult că aceste probleme noi reclamă o viziune revoluţionară nu numai asupra tehnologiei, ci şi asupra societăţii.

Silviu Brucan
Introducere
Această carte îşi propune să înfăţişeze ce li se întâmplă oamenilor atunci când schimbările care intervin în viaţa lor îi copleşesc. Ea tratează despre felul în care reuşim – sau nu reuşim – să ne adaptăm viitorului.

S-a scris mult despre viitor. Cărţile despre lumea ce va să vină au, în majoritatea lor, un timbru aspru, metalic. Paginile de faţă se ocupă însă cu aspectul „moale” sau uman al zilei de mâine. De asemenea se ocupă de căile pe care vom ajunge probabil la acest „mâine”. Ele tratează probleme banale din viaţa noastră zilnică: produsele pe care le cumpărăm şi le aruncăm, locurile pe care le părăsim, comunităţile în sânul cărora trăim, oamenii care se perindă, cu paşi tot mai grăbiţi, prin viaţa noastră. Prietenia şi viaţa de familie sunt cercetate în perspectiva viitorului.

Sunt investigate noi şi ciudate subculturi şi moduri de viaţă, împreună cu o diversitate de alte teme, de la politică şi terenuri de joc la salturi în spaţiu şi la sex.

Ceea ce uneşte toate acestea – în carte ca şi în viaţă – este curentul năvalnic al schimbării, care a devenit atât de puternic încât răstoarnă instituţiile, modifică valorile şi ne usucă rădăcinile. Schimbarea reprezintă procesul prin care viitorul irupe în viaţa noastră, şi e necesar să ne ocupăm mai îndeaproape de ceea ce se întâmplă nu numai ca perspectivă istorică, dar şi sub aspectul interesului indivizilor care trăiesc fremătând această experienţă.

Acceleraţia schimbării în vremurile noastre este ea însăşi o forţă elementară. Tendinţa de accelerare areconsecinţe atât personale şi psihologice cât şi sociologice, în paginile ce urmează vor fi cercetate pentru prima oară sistematic efectele acceleraţiei. Cartea demonstrează, în mod convingător, sper, că suntem hărăziţi a suferi o dezastruoasă prăbuşire adapţională dacă nu vom reuşi, în timpul cel mai scurt posibil, să controlăm ritmul schimbării în problemele personale, ca şi în problemele societăţii în general.

În 1965 am folosit pentru prima oară, într-un articol publicat în revista „Horizon”, termenul „şocul viitorului” pentru a descrie tensiunea distrugătoare şi dezorientarea cărora le cad pradă indivizii când trebuie să suporte schimbări foarte mari într-un timp foarte scurt. Obsedat de această idee, mi-am petrecut următorii cinci ani vizitând zeci de universităţi, centre de cercetare, laboratoare şi agenţii guvernamentale, citind nenumărate articole şi studii ştiinţifice şi stând de vorbă cu sute de experţi care se ocupă cu diversele aspecte ale schimbării, ale comportării de adaptare, ale problemelor viitorului. Laureaţi ai Premiului Nobel, hippies, psihiatri, medici, oameni de afaceri, futurologi de profesie, filozofi şi educatori şi-au manifestat preocuparea în legătură cu schimbarea, neliniştea în legătură cu adaptarea, temerile în legătură cu viitorul. Două idei tulburătoare mi s-au conturat în urma tuturor acestor investigaţii.

În primul rând a devenit limpede că şocul viitorului nu mai e un pericol potenţial, îndepărtat, ci o adevărată boală de care suferă deja un număr mare de oameni. Această condiţie psiho-biologică poate fi descrisă în termeni medicali şi psihiatrici. Este boala schimbării.

În al doilea rând, pe măsură ce progresam în cercetările mele, eram din ce în ce mai înspăimântat văzând cât de puţine lucruri cunosc despre adaptabilitate atât cei care promovează şi determină schimbări imense în societatea noastră, cât şi cei care pretind că se ocupă cu pregătirea noastră pentru a putea face faţă acestor schimbări. Intelectuali de vază vorbesc frumos despre „educaţia în vederea schimbării” sau despre „pregătirea oamenilor pentru viitor”. În realitate însă nu ştim nimic despre felul în care ar trebui să ne pregătim. Într-un mediu înconjurător atât de rapid schimbător, cum nu i-a mai fost dat omului niciodată să cunoască, rămânem într-o stare de jalnică ignoranţă asupra posibilităţilor de adaptare ale animalului uman.

Psihologii, la fel ca şi politicienii noştri, sunt nedumeriţi de rezistenţa, aparent iraţională, faţă de schimbare pe care o manifestă anumiţi indivizi şi anumite grupuri. Şeful unei corporaţii care vrea să reorganizeze un departament, educatorul care vrea să introducă o nouă metodă de învăţământ, primarul care vrea să realizeze o integrare paşnică a raselor din oraşul său – toţi, la un moment dat, se lovesc de această rezistenţă oarbă. Ştim însă foarte puţin despre cauzele care o generează. Pe de altă parte, de ce sunt unii oameni însetaţi de schimbare şi chiar se înflăcărează de dragul ei, făcând tot ce le stă în putere ca să-i dea viaţă, pe când alţii fug de ea? Nu numai că n-am găsit răspunsuri la aceste întrebări, dar am descoperit că ne lipseşte o teorie adecvată a adaptării, fără de care e puţin probabil că vom reuşi vreodată să aflăm răspunsurile.

Scopul acestei cărţi este deci de a ne ajuta să cădem la o înţelegere cu viitorul – de a ne ajuta să facem faţă în mod mai eficient atât schimbărilor din viaţa personală cât şi celor din viaţa socială, prin cunoaşterea mai profundă a modului cum răspund oamenii la schimbare. În vederea realizării acestui obiectiv, cartea prezintă o nouă şi cuprinzătoare teorie a adaptării.

Ea atrage, de asemenea, atenţia asupra unui aspect important, care adesea e trecut cu vederea. Aproape întotdeauna analiza efectelor produse de schimbare se -concentrează mai mult asupra destinaţiei spre care ne duce schimbarea decât asupra vitezei cu care se face călătoria. În această carte încerc să arăt că ritmul schimbării are implicaţii diferite, uneori chiar mai importante decât cele legate de direcţiile schimbării. Pentru a putea înţelege ce înseamnă adaptabilitatea, trebuie mai întâi să pătrundem sensul acestei idei. Orice încercare de a defini „conţinutul” schimbării trebuie să includă ca parte integrantă a acestui conţinut şi consecinţele pe care le are ritmul în care se face schimbarea.

William Ogburn, cu celebra sa teorie a decalajului cultural, a arătat cum se nasc tensiunile sociale din cauza ritmurilor inegale de schimbare în diferitele sectoare ale societăţii. Conceptul de şoc al viitorului – şi teoria adaptării care derivă din el – presupune că trebuie să existe un echilibru nu numai între ritmurile schimbării în diferite sectoare, dar şi între rapiditatea schimbării din mediul înconjurător şi ritmul lent al adaptării umane. Căci şocul viitorului se naşte din prăpastia crescândă dintre aceste două ritmuri.

Cartea îşi propune însă mai mult decât expunerea unei simple teorii. Ea vrea să demonstreze, de asemenea, o metodă. Pe vremuri oamenii studiau trecutul pentru a arunca oarecare lumină asupra prezentului. Eu însă am întors oglinda timpului, convins fiind că o imagine coerentă a viitorului ne va putea furniza informaţii preţioase şi pentru prezent. Căci e din ce în ce mai greu să înţelegi problemele personale ale individului, ca şi cele de ordin general fără a face uz de viitor ca de un instrument intelectual, în paginile ce urmează, mă voi folosi de acest instrument pentru a demonstra ce se poate realiza cu ajutorul lui.

În sfârşit, şi acesta nu e, desigur, aspectul cel mai puţin important, cartea îşi propune să-l transforme pe cititor printr-o metodă subtilă, dar foarte pertinentă. Pentru a reuşi să facem faţă în mod corespunzător schimbărilor rapide din existenţa noastră, va fi necesar să adoptăm o nouă atitudine faţă de viitor, să devenim conştienţi de rolul pe care viitorul îl joacă în prezent. Cartea aceasta îşi propune să dezvolte conştiinţa viitorului la cititor. În măsura în care, după ce va fi terminat de citit cartea, cititorul se va surprinde gândind la evenimentele viitoare, făcând speculaţii în privinţa lor sau încercând să le anticipeze, cartea îşi va fi dovedit utilitatea.

Odată aceste obiective stabilite, urmează la rând rezervele pe care le avem de făcut. Mai întâi, trebuiesă ţinem seama de perisabilitatea faptelor. Orice reporter ştie din experienţă că se intâmplă adesea ca, lucrând la un reportaj, lucrurile să-şi schimbe aspectul şi sensul chiar înainte de a-şi aşterne frazele pe hârtie. În prezent, întreaga noastră lume e o poveste în care întâmplările se succed cu repeziciune. De aceea este inevitabil ca într-o carte scrisă de-a lungul mai multor ani anumite fapte să fie depăşite în intervalul dintre perioada cercetării, perioada redactării şi momentul publicării. Unii profesori de la Universitatea A se mută între timp la Universitatea B. Anumiţi oameni politici care aveau poziţia X trec între timp la poziţia Y.

Deşi m-am străduit în tot cursul elaborării cărţii să ţin Şocul viitorului în pas cu timpul, unele date prezentate sunt fără îndoială deja perimate. (Aceasta se întâmplă, bineînţeles, cu multe cărţi, deşi autorilor nu le prea place să vorbească despre acest lucru.) Perimarea datelor are însă o semnificaţie deosebită în cazul de faţă, întrucât serveşte la verificarea tezei înseşi a cărţii privind rapiditatea schimbărilor. Scriitorilor le este din ce în ce mai greu să ţină pasul cu realitatea. Încă nu am învăţat să concepem, să cercetăm, să scriem şi să publicăm într-un „timp real”.

De aceea, cititorii vor trebui să se preocupe mai mult de probleme generale decât de amănunte.

Trebuie să facem, de asemenea, o rezervă în legătură cu auxiliarul „va”. Nici un futurolog nu lucrează cu „preziceri”. Acestea sunt lăsate pe seama oracolelor de la televiziune şi a astrologilor din ziare.

Oricine cunoaşte cât de cât complexităţile previziunii nu va pretinde că poate face prognoze absolute. Este ceea ce cu subtilă ironie spune un proverb chinezesc: „E foarte greu să faci profeţii, mai ales în privinţa viitorului”.

Aceasta înseamnă că orice afirmaţie cu privire la viitor ar trebui de fapt să fie însoţită de un şir întreg de rezerve: „dacă, şi, dar, pe de altă parte”. A introduce însă într-o carte ca cea de faţă toate rezervele necesare ar însemna să-l înăbuşim pe cititor sub o avalanşă de „s-ar putea ca”. Şi, pentru că n-am vrut să folosesc această modalitate, mi-am permis să vorbesc ferm, fără ezitări, având încredere că cititorul inteligent va înţelege că este o chestiune de stil. Cuvântul „va” trebuie citit întotdeauna ca şi cum ar fi precedat de „probabil” sau „după părerea mea”. De asemenea, toate datele cu privire la evenimente viitoare trebuie judecate la justa lor valoare.

Imposibilitatea de a vorbi cu precizie şi certitudine despre viitor nu înseamnă însă a nu vorbi deloc. Acolo unde există „date ferme”, desigur că ele trebuie luate în consideraţie. Dar acolo unde acestea lipsesc scriitorul conştient de răspunderea sa – chiar şi omul de ştiinţă – are atât dreptul cât şi obligaţia de a recurge la alte feluri de probe, inclusiv date anecdotice, impresii, precum şi părerile unor oameni bine informaţi. Am procedat astfel ori de câte ori a fost necesar şi nu consider că trebuie să-mi cer iertare pentru asta.

Când te ocupi de viitor, cel puţin în scopul arătat aici, e mai important să ai imaginaţie şi intuiţie decât să fii „exact” sută la sută. Chiar dacă o teorie nu e absolut exactă, ea poate fi extrem de folositoare. Până şi erorile pot fi folositoare. Hărţile globului pământesc trasate de cartografii medievali erau atât de imprecise, atât de pline de erori flagrante încât astăzi, când aproape întreaga suprafaţă a Pământului a fost cartografiată, ele suscită doar zâmbete condescendente.

Totuşi fără aceste hărţi marii exploratori n-ar fi putut descoperi niciodată Lumea Nouă. Iar hărţile mai bune şi mai exacte de astăzi n-ar fi putut fi elaborate dacă oamenii care lucrau cu datele limitate ce le stăteau pe atunci la dispoziţie nu şi-ar fi aşternut pe hârtie concepţiile îndrăzneţe despre lumi pe care nu le văzuseră niciodată.

Noi, care explorăm viitorul, suntem asemenea acelor vechi cartografi, şi în acest spirit sunt prezentate aici conceptul de şoc al viitorului şi teoria adaptabilităţii – nu ca ultimul cuvânt, ci ca o primă aproximare a noilor realităţi, pline de primejdii şi de făgăduieli, pe care le-a creat tendinţa de accelerare.