Analele universităŢii din craiova

Quodsi me noles usquam discedere, reddes

Forte latus, nigros angusta fronte capillos,

Reddes dulce loqui, reddes ridere decorum et

Inter vina fugam Cinarae maerare protervae.

Epist., I, 7, 25-28

„Iar de nu vrei să plec vreodată, dă-mi înapoi trupul viguros, părul negru pe fruntea îngustă, dă-mi graiul dulce şi râsul plăcut şi părerea de rău că a plecat de la ospăţ Cinara cea sprinţară”.⁸³

Apropierea senectuţii îl sensibilizează pe poetul român, iar inserarea temei erosului tardiv în biografia ficţională a poetului latin este o proiecţie a unui moment din biografia personală, după unii exegeţi. G.C. Nicolescu crede că o serie de poezii din aceeaşi perioadă ar confirma ipoteza că Alecsandri a fost îndrăgostit de o femeie tânără, care a confundat pentru o clipă admiraţia pentru gloria poetului cu dragostea.⁸⁴ Acest episod i-ar fi re­velat implacabil trecerea timpului şi a cerut găsirea unei soluţii de consolare.

Nimeni nu era mai potrivit decât Horaţiu să ilustreze modul cel mai bun de a scăpa de sub tirania timpului. În atitudinea faţă de timp a lui Horaţiu se îmbină în mod aproape straniu două percepţii. Pe de o parte timpul caduc şi ireversibil, Eheu fugaces Postume, Postume / labuntur anni…, care poate fi dilatat în mod iluzoriu prin trăirea plenară a fiecărui segment hic et nunc şi prin asumarea conştientă a finitudinii, pe de altă parte încrederea că durata unei vieţi poate transcende timpul prin creaţia poetică.

Aceasta este tema centrală a piesei: supravieţuirea creatorului prin operă.

Piesa are trei „acturi” în versuri şi se dedică fratelui autorului. Textul este însoţit de copioase note explicative, indispensabile pentru înţelegere, dat fiind că Alecsandri s-a documentat cu multă acribie pentru reconstituirea culorii locale, a cadrului istoric, social şi al ethos-ului epocii.

Subiectul este simplu şi lipsit de complicaţii tragice, prin filosofia ho­raţiană profund umană şi comprehensivă, care îl animă şi pe autorul nostru.

O tânără sclavă Getta, de origine dacă nobilă, se îndrăgosteşte de Gallus, sclavul lui Horaţiu, lângă izvorul Blanduziei. Numele original al acestui izvor este Bandusia. Unii editori au acceptat lecţiunea Blanduzia. Alecsandri şi alţi scriitori (Ollănescu are o poezie originală intitulată Fântâna Blanduziei, publicată mai târziu; a existat şi o revistă cu acest nume) preferă această ultimă lecţiune care modifică sonoritatea cuvântului prin introducerea lichidei l şi creează premisa unei false etimologii prin apropierea de cuvântul blandus, care are ca sensuri secundare „dulce, ademenitor, seducător, încântător”. Lui Horaţiu i s-au ataşat deseori epitetele dulce sau blând, astfel încât am fi îndreptăţiţi să credem că titlul piesei evocă celebrul izvor de pe moşia lui şi în acelaşi timp sugerează calmul, seninătatea şi „blândeţea” care domină desfăşurarea acţiunii. Intriga are ca punct de plecare acest loc, iar deznodământul se petrece tot aici.

Revenim la subiect. Rămasă să viseze, tânăra este surprinsă de Horaţiu a cărui apariţie o tulbură profund. Ea îi mărturiseşte admiraţia pe care o are pentru creaţia sa. Acesta interpretează greşit sentimentele fetei şi se îndră­gosteşte de ea. Horaţiu este surprins în amurgul vieţii, la vârsta de cincizeci şi şapte de ani, cu puţin înainte de final. Ca urmare, sclavul Gallus şi stăpâ­nul său devin rivali, fără a avea cunoştinţă de acest lucru. Horaţiu este însă iubit de Neera, o frumoasă cântăreaţă şi curtezană. Alecsandri nu inventează acest personaj. Ca şi în cazul altor personaje din piesă, poetul român se in­spiră din poemele lui Horaţiu, dându-le consistenţă şi veridicitate dramatică.

Neera este cocheta din Epoda a XV-a, pe care poetul latin a iubit-o sincer şi a cărei nestatornicie l-a întristat. Este una dintre cele mai sensibile poezii a lui Horaţiu. În piesă Alecsandri îi face dreptate şi inversează situa­ţiile, Neera cochetează cu insistenţă, dar Horaţiu rămâne indiferent, tulburat de neaşteptata pasiune pentru tânăra sclavă. Neera este mai în vârstă decât Getta cu zece ani, dar are atuurile experienţei şi se bucură de admiraţia şi atenţia tuturor celorlalţi bărbaţi, mai puţin de cea a lui Horaţiu.

Alecsandri menţionează cu precizie vârsta fiecărui personaj, pentru că timpul, măsurat în ani, este tema principală a piesei. În felul acesta se creează între personaje un sistem obiectiv de relaţii, care trebuie restaurat atunci când ordinea naturală tinde să se strice.

În afara lui Horaţiu, un personaj cu existenţă istorică este Mecena, protectorul poeţilor augustani şi prietenul lui Horaţiu. El este o prezenţă discretă în piesă, cu o apariţie foarte scurtă în primul act. Între cei doi Alecsandri construieşte o relaţie pe care o intuieşte din poemele lui Horaţiu. Mecenas îi reproşează poetului faptul că se sustrage permanent vieţii pline de agitaţie din capitală, deşi este o prezenţă atât de dorită de împărat şi de ceilalţi prieteni.

Numele personajului Zoil este folosit metonimic pentru rolul de detractor. În secolul al III-lea a. Chr. existase un gramatic alexandrin cu nu­mele Zoilos, care l-a criticat foarte aspru şi nedrept pe Homer şi de aceea a fost ucis, se spune, cu pietre de către compatrioţii săi. În piesă este unul din­tre paraziţi, adică dintre aceia „foarte numeroşi la Roma, care trăiau în lene­vire, din pomana bogaţilor şi din belşugul mesii lor”, spune autorul piesei în nota din 1884. Alecsandri ţintea, de fapt, spre Macedonski cu care se afla în conflict. Alecsandri îl concepe pe Zoil ca pe un poet frustrat şi invidios pe succesul lui Horaţiu. El se socoteşte un geniu neînţeles, a cărui neşansă este rivalitatea cu acesta din urmă: „Zoil, rar geniu, sublim fără pereche, / Nu află să-l asculte o singură ureche, / Când el, oriunde merge de toţi e ascultat / Şi-n laude pompoase la ceruri înălţat. / Şi însă ce-i Horaţiu? … Un om fără simţire, / Iar nu, ca mine, suflet hrănit cu amărâre, / Nu zbuciumat ca mine de al furorei spasm, / Nu un poet de frunte, cu turbă şi sarcasm…/ El om de lume, vesel, încununat de roze, / Asistă chiar în viaţă l-a’sale-apoteoze,/ Şi eu, o! strâmbătate!...infern!...destin amar!”⁸⁵ Macedonski nu va rămâne fără replică: „Orbit de-a gloriei neştire, / Albit de ani dar tot copil, / E lesne să mă faci Zoil / Când singur tu te faci Horaţiu.” Atitudinea lui Alecsandri este modelată de Epoda a VI-a, Împotriva unui defăimător, în care Horaţiu replică aspru unui detractor pe care îl aseamănă cu un câine laş.

Pentru a popula lumea piesei sale Alecsandri foloseşte nume şi tipologii prezente în poeziile lui Horaţiu. Familiarizarea lui cu întreaga operă horaţiană este evidentă. Scaurus, stăpânul Gettei, are ca prototip, probabil, pe libertul din Epoda a IV-a, Contra unui libert, asupra căruia poetul latin îşi descărcase cu virulenţă furor iambicus. Postumus este poate cel din Oda, II, 14, căruia Horaţiu îi atrage atenţia că timpul fuge. Este cel mai bătrân dintre personaje, are 65 de ani, şi cu toate acestea îi face curte asiduă Gettei, generând ridicol.

Pentru crearea altor personaje dramaturgul apelează la resursele comicului de limbaj şi caractere din comedia latină. Astfel, Glutto este colegul parazit al lui Zoil şi poartă un nume caracterizant. În vechile farse rustice numite Atellanae acesta era „mâncăul”, rol în care este distribuit şi în piesa noastră. În actul II, scena 9 Alecsandri face o mică, dar savuroasă demonstraţie de cunoştinţe culinare al cărei precedent se află tot în opera lui Horaţiu, în Satira a VIII-a din cartea a II-a.

În preajma fântânii Blanduzia se petrece un eveniment important în desfăşurarea piesei. Horaţiu pierde manuscrisul cu textul Artei poetice. Cea care îl găseşte este Getta, admiratoarea poetului, care îşi riscă eliberarea refuzând dragostea poetului. Într-un impuls violent el este gata s-o pedepsească. Dar atunci află că Getta a găsit manuscrisul. Acest lucru echivalează pentru poet cu regăsirea de sine şi îi revelă adevărata sa vocaţie, cea de creator. În finalul dramei, pus să aleagă între dragostea abuzivă pentru tânără şi filosofia toleranţei pe care o profesase toată viaţa, Horaţiu alege toleranţa. Acest deznodământ, de altfel aşteptat, restaurează armonia.

În cuprinsul piesei autorul foloseşte versuri ale lui Horaţiu, cărora le dă o traducere proprie. În scena a patra a actului I, Horaţiu intră declamând ultima strofă a Odei, III, 13, Fântânii Bandusia:
„Fântână Blanduzie! Vei deveni tu încă

celebră-ntre izvoare când voi cânta stejarul

Ce-nfige rădăcina-i adânc în alba stâncă

Din care ieşi vioaie şi dulce ca nectarul!”

Originalul latin este: