Analele universităŢii din craiova

Dana DINU

În 1883 Vasile Alecsandri scrie într-un moment de mare febrilitate a inspiraţiei o „comedie antică”. Nu se ştie care a fost natura impulsului creator al acestei piese în versuri, al cărei personaj central este poetul latin Horaţiu. Este posibil ca Alecsandri să fi avut sentimentul unei afinităţi temperamentale cu poetul clasic. De altfel, acest lucru a părut evident cu multă vreme înainte unora dintre admiratorii săi. În 1863, într-un articol din Independenţa română⁶⁸ Pantazi Ghica spune „… noi găsim o mare asemănare între Alecsandri şi Horaţiu, şi când lira lui vibră în cântece amoroase, ne aduce adese aminte acele gingaşe şoptiri zise cadenţat Lidiei în transporturi de voluptate” şi citează, total neinspirat, două versuri ale poetului român, care mai degrabă îi contrazic teza: „Ea era frumoasă, dulce, ncântătoare; / Ca o floare vie, căzută din soare” cu comentariul: „zice Alecsandri în visul de poet; şi aceasta-şi gândire o exprimă poetul latin Lidiei”⁶⁹. Apoi continuă: „Această comparare, o mărturisim, ţinem la dânsa, pentru că Horaţiu era poetul favorit al studiurilor adolescenţei noastre, pe cum este Alecsandri poetul favorit al nostru de astăzi.”⁷⁰ Intuiţia lui Pantazi Ghica este corectă, dar el o ilustrează cu versuri naive din volumul Mărgăritărele, care nu sunt câtuşi de puţin horaţiene.

Nicolae Manolescu, în analiza Pastelurilor din Poeţi romantici, constată că „horaţianismul” lui Alecsandri, pe care Călinescu sau Pompiliu Constantinescu l-au identificat în „tipul autohton de simţire idilică şi graţioasă, de lirism senin şi uşor, expresie a unui optimism amabil şi epicureism sentimental,”⁷¹ este mai degrabă unul temperamental: „amândoi oameni fini, egoişti, dar receptivi la ce se petrece în jur, epicurei fără ostentaţie, sensibili, dar nu şi profunzi, plini de gust şi de tact, diplomaţi, mondeni, oscilând între societatea oraşului şi singurătatea campestră”⁷². Însă afinităţile de profunzime pe care le remarcă N. Manolescu ţin de un anumit program literar pe care cei doi poeţi l-au pus în operă în mod voluntar: „… prin dorinţa (de care au fost stăpâniţi şi pe care au privit-o ca pe o nobilă misiune) de a-şi dota fiecare ţara lui cu o poezie lirică completă (familiară, religioasă, naţională, Horaţiu; populară, intimă, istorică, naţională, Alecsandri).”⁷³

Apropieri între cei doi poeţi se pot face şi în privinţa înclinaţiei către satiră. Ce-i drept, la Horaţiu este manifestă îndeosebi în opera timpurie şi se atenuează cu timpul, iar la Alecsandri apare ca o reacţie tardivă provocată de atacurile criticilor literari din noua generaţie sau ale oamenilor politici care se afirmau pe când poetul era deja bătrân. Creaţia epistolară a celor doi poeţi este caracterizată de „urbanitas, … de plăcutul obicei al conversaţiei amicale, al dedicării unor versuri pline de reminiscenţe culturale şi personale comune, o poezie a numelor proprii, pe care Alecsandri o putuse deprinde nu numai de la Hugo.”⁷⁴ Mai mult decât atât, Manolescu apreciază ca un element de apropiere între cei doi statutul lor de poeţi „naţionali şi dinastici”, afirmat la curţile principilor lor.

Călinescu observase că Horaţiu „are mai multă percepţie”⁷⁵ pentru anotimpul hibernal, care creează disconfortul îngheţului şi de aici voluptatea refugiului în jurul vetrei. Este celebră oda sa Ad Taliarchum⁷⁶ care debutează cu tabloul exterior al unei ierni geroase şi încărcate de zăpadă, descrisă însă din adăpostul confortabil al căminului. Atmosfera domestică şi rurală este un alt punct de întâlnire între cei doi poeţi.

Într-un asemenea cadru de intimitate şi visare a căminului său de la Mirceşti, în iarna anului 1883, în numai două luni, a scris Alecsandri piesa Fântâna Blanduziei.

Lectura atentă a poemelor lui Horaţiu fusese un prilej de satisfacţie intelectuală şi de recunoştinţă, după cum îi mărturiseşte lui Grenier într-o scrisoare: „Am încercat să lupt contra năvalei acesteia de tristeţe, aruncându-mă nebuneşte în braţele acestei bune zeiţe, literatura şi m-am dedat studiului lui Horaţiu. Ce adorabilă filozofie am scos din scrierile lui!... Câtă recunoştinţă îi datorez!”⁷⁷

Captivat de lectură, Alecsandri începe să lucreze cu pasiune la o piesă în versuri, cu subiect antic, fapt care îl abstrage din prezentul care nu-i oferea motive de satisfacţie. O scrisoare către Ion Ghica dezvăluie starea de profundă emoţie şi intensitate creatoare în care lucra la această comedie antică în sens terenţian, într-o stare de transpoziţie temporală care îi crea binevenita diversiune de la lumea înconjurătoare. În aceeaşi perioadă de exaltare a creaţiei, confesează experienţa unei adevărate revelaţii în care l-a întâlnit pe Horaţiu înconjurat de o aură. Efectul catalizator asupra inspiraţiei sale al acestei experienţei epifanice s-a concretizat în scrierea piesei într-un timp foarte scurt.

Regăsim o confesiune asemănătoare la Machiavelli, care era mult mai apropiat de Antichitate ca timp şi mentalitate decât poetul nostru, pe când se ocupa de traducerea poeţilor comici latini Plaut şi Terenţiu: „Când se lasă seara mă întorc acasă şi intru în odaia mea de lucru, şi chiar din prag lepăd de pe mine haina de toate zilele, plină de noroi şi de lut, şi-mi pun veşmintele regeşti şi pontificale; şi, îmbrăcat astfel cum se cuvine, păşesc în anticele curţi ale oamenilor antici....’’⁷⁸

Cu siguranţă că Alecsandri cunoştea bine opera lui Horaţiu. Timp de doisprezece ani în cenaclul Junimea au fost prezentate şi discutate traducerile lui D.C. Ollănescu-Ascanio din poetul latin. Ele au atras atenţia tuturor membrilor şi mai ales a conducătorului Junimii, Titu Maiorescu, mare admirator al lui Horaţiu, cititor fidel şi foarte avizat. Proiectul traducătorului fusese acela de a da integral în română opera horaţiană, dar au apărut numai Odele, Epodele şi Carmen Saeculare într-un prim volum şi ulterior Ars Poetica. Ampla şi temeinica documentare întreprinsă de traducător pentru a realiza această lucrare, precum şi succesul binemeritat al versiunii sale, i-au adus premiul Năsturel al Academiei şi chiar intrarea în Academie, la propunerea lui Negruzzi. Alecsandri i s-a adresat pentru unele sfaturi lui Ollănescu, considerat de Maiorescu, pe bună dreptate, „o autoritate pentru Horaţiu, cel puţin la noi.”⁷⁹ În această calitate îi va cere Alecsandri opinia în legătură cu piesa despre „poetul meu favorit.” Ollănescu îi va scrie şi prefaţa la apariţia în volum.

În 1894 discursul de recepţie în Academie a lui Alecsandri este rostit de D.C. Ollănescu. El face referire şi la „comedia de moravuri romane” Fontâna Blanduziei, inspirată de „unul dintre poeţii cei mai drăgălaşi” ai Antichităţii romane, căruia Alecsandri „îi purta un adevărat cult.”⁸⁰

Călinescu aprecia că „Alecsandri l-a înţeles bine pe Horaţiu, indiferent în ce limbă l-a consultat.”⁸¹ Dincolo de punerea în scenă a acţiunii şi de poezia exterioară, Alecsandri a scris drama cu profundă implicare, „a crezut că scrie drama sa.”⁸² Este posibil ca poetul să fi trăit o experienţă similară cu a personajului său principal, pe care îl tratează ca pe un alter ego, înzes­trându-l cu înţelepciunea şi detaşarea de care avea el însuşi nevoie pentru a depăşi olimpian acutul sentiment al trecerii ireversibile a timpului.

Horaţiu resimţise şi el acut şi nostalgic trecerea timpului şi apropierea senectuţii: