Analele universităŢii din craiova

Alina GIOROCEANU,
Asupra unor termeni de sursă greco-latină în stilul teologic românesc actual

Alina GIOROCEANU

Folosiţi adesea confuz, sinonimic¹, termenii limbaj şi stil îşi clarifică conţinutul prin recuperarea ca funcţii ale limbii, condiţionate de natura mesajului, în cazul stilului, sau de natura comunicării, în cazul limbajului². Evitat în schemele stilistice ale limbii române contemporane, stilul religios era prezent ca variantă stilistică a vechii române literare³. De altfel, stilurile funcţionale variază ca număr. Două sunt menţionate cu siguranţă în etapa contemporană a limbii române literare: stilul ştiinţific şi cel artistic⁴, dar numărul vehiculat e mai mare. Astfel, se mai vorbeşte de existenţa unui stil juridico-administrativ, a unui stil colocvial sau familiar, oratoric, sportiv, al criticii literare⁵.

Rodica Zafiu, în lucrarea Diversitatea stilistică în româna actuală, observă că din schemele stilistice lipseau limbajul religios şi cel politic, explicaţia oferită fiind contextul politic al epocii⁶. Pe lângă faptul că este categorie istorică, stilul teologic se articulează ca un sistem aparte, identificabil prin sintaxă proprie şi terminologie specifică, fiind construit la intersecţia mai multor funcţii lingvistice: fatică şi conativă, poetică şi referenţială.

Teologia ca ştiinţă, ca formă de cunoaştere, se deosebeşte prin tipul de cunoaştere dezvoltat: nu este cel empiric sau inductiv ca la celelalte ştiinţe, ci presupune o altă „stare de conştiinţă”, necesară intuiţiei sau revelaţiei. „Este ştiinţa de comunicare şi interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu, ştiinţa de cunoaştere a lui Dumnezeu şi a formelor de comunicare a Lui cu lumea.”⁷ Cartea sacră e aici propagatoare de principii de la care se constru­iesc şi la care se raportează toate demersurile teologice. Instrumentarul fo­losit de aceasta nu se constituie din raţionamente deductive şi inductive pornind de la realitatea înconjurătoare, deşi nici acestea nu lipsesc. Obstacol în calea dezvoltării acestor tipuri de raţionamente este faptul că subiectul nu este perceptibil, aparţinând „lumii văzute” (care devine subiectul ştiinţelor profane). În anumite cazuri soluţiile depăşesc sfera logicii „pământeşti”, iar în altele se face apel la aceasta.

Teologia se constituie, aşadar, ca un domeniu aparte, specificitate care se observă în planul semantic al termenilor, în cazul de faţă al celor de sursă greco-latină, sau, reducând, a elementelor formative/radiculelor. Pe lângă termenii vechi, moşteniţi sau împrumutaţi (înger, icoană, biserică, ecleziar­hie (1626), monah (1632)), unii apar în limba română în perioada modernă (v. iconoclast (1879)) sau contemporană (v. angelologie, angelolatrie (1998)), iar alţii (v. un termen ca chenoză) lipsesc din lista intrărilor din MDA sau NDN. Se pretează la o analiză structurală, la descompunerea în elemente formative regăsite în greacă, în special, şi în latină, termeni intraţi în limba română încă din epoca veche, prin intermediul slavonei sau direct din neogreacă (v. monah şi ecleziarhie), precum şi termeni ai perioadei actuale, împrumutaţi în română dintr-o limbă modernă (v. angelologie, angelolatru, cf. DEX²

În funcţie de numărul de elemente formative prezentă în structura unui termen, se disting termenii monoradiculari de cei pluriradiculari. Pe lângă termenii monoradiculari (formaţi dintr-un singur element formativ) ca chenoză (kenos «gol, „vid”) sau monah (monachos) remarcăm prezenţa termenilor binari, constituiţi din două radicule. Astfel, unele elemente formative care răspund câmpului religios încadrează sensuri proprii spiritualităţii ca înger, credinţă, sfânt, mântuire etc.:

•