Analele universităŢii din craiova

Priveşte-acum, a zis iubitul duce,

pe cel ce-ntâiul, ca şi-un căpitan

cu spada-n mână, stolul şi-l conduce:

Homer e el, poetul suveran,

satiricul Horaţiu-n urmă vine,

Ovidiu-apoi, iar ultimu-i Lucan.¹¹³
Dintre poeţii acestui Parnas refăcut în lumea de dincolo, Horaţiu singur primeşte un epitet care îi particularizează calitatea de autor de satire Orazio satiro, singura pe care o cunoaşte sau recunoaşte Dante, pentru că el face parte din generaţia dominată de latina scolastică şi bisericească.

O nouă generaţie de poeţi se afirmă după dispariţia lui Dante, în trecento, pentru că descoperise valori şi modele noi în autorii antici până atunci ignoraţi. Francesco De Sanctis caracterizează astfel această perioadă cu adevărat de renaştere a clasicismului antic, care a reprezentat placa tur­nantă în receptarea lui Horaţiu: „Studiul clasicilor, descoperirea capodope­relor noi, un mai mare rafinament în aspectele exterioare ale vieţii, sfârşitul luptelor politice prin triumful guelfilor, răspândirea mai mare a culturii sunt trăsăturile caracteristice ale acestei situaţii noi. Moravurile se cizelează, gustul devine mai corect, se naşte conştiinţa pur literară, cultul formei prin ea însăşi. Scriitorii nu se mai gândeau să-şi redea ideile în forma cea mai vie şi care le-ar fi venit cel mai repede la îndemână; ei căutau frumuseţea şi eleganţa formei. …au început să dispreţuiască tratatele şi cronicile pe care le admirase atât de mult puternica generaţie dispărută, iar latina scolasticilor şi a Bibliei li s-a părut de netolerat … . Astfel , apărură în Italia cei dintâi purişti şi literaţi; în fruntea lor fură Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio.”¹¹⁴

Practic nu a fost o redescoperire a clasicilor, ci o relectură a lor sau aducerea în prim plan a unor lucrări care până atunci nu fuseseră acceptate de scolastică sau biserică, între ei Cicero, Titus Livius, Vergiliu, Horaţiu, Quintilian, Seneca, Homer. Cultivarea „noilor” vechi autori s-a produs datorită orientării spre un stil formal, rafinat şi elegant. Entuziasmul redescoperirii acestor autori i-a făcut pe acei tineri poeţi să dorească reînvierea latinei clasice, considerată mult mai aptă ca vehicul pentru noul mod de înţelegere a literaturii faţă de latina vulgară a generaţiei anterioare şi cu atât mai puţin faţă de limba curentă. Evoluţia firească a realităţii lingvistice nu a dat şanse de prelungire acestui „experiment”, dar a favorizat apropierea de trecutul îndepărtat prin buna cunoaştere a limbii latine. Imaginea lui Horaţiu s-a întregit în această perioadă pentru că şi creaţia odică începe să fie apreciată în mod deosebit.

Dintre toţi poeţii acestei noi generaţii, Petrarca s-a apropiat cel mai mult de Horaţiu. El a făcut o intensă muncă de recuperare a manuscriselor multor autori şi a lucrat cu pasiune asupra lor. Poseda un exemplar din opera poetului, între alte manuscrise pe care le colecţiona cu pasiune. A scris şi o Scrisoare către Horaţiu, cu care a avut o afinitate deosebită, în care îl salută ca pe „un suveran al poeziei lirice, glorie şi onoare a Italiei”:

Salve o dei lirici modi sovrano,

Salve o degl’Itali gloria ed onor

Pentru Petrarca, Horaţiu este călăuză, maestru şi domn, aşa cum fu­sese Vergiliu pentru Dante. Destinul lui literar, ca şi al celorlalţi poeţi antici, era condiţionat de obiectivele educaţionale ale scolasticii. Canonul autorilor rezulta din selecţia în acord cu intenţiile formative ale şcolii care cenzura după criterii non estetice. Cu alte cuvinte, din sinteza horaţiană între utile et dulce, care reprezintă punctum ferendum al concepţiei clasice despre scopul artei, scolastica a reţinut din opera poetului numai utile, adică Satirele şi Epistolele, cu precădere Arta Poetică. Rămânea timpurilor următoare să restituie integral valoarea estetică a operei sale.

În Evul Mediu şcoala a avut în continuare un rol decisiv în selecţia şi perpetuarea autorilor. Selecţiile şcolii erau normative şi se bazau pe criterii pedagogice şi morale foarte bine definite. În secolul al X-lea Horaţiu făcea parte dintr-un canon restrâns de autori creştini şi păgâni, îndeosebi satirici, ce reprezenta patrimoniul didactic de referinţă. În secolele următoare listele se amplifică prin adăugarea altor autori. Horaţiu îşi păstrează locul, este adevărat la început doar cu Ars Poetica, ulterior, în secolul al XII-lea, apare cu opera întreagă. Cu toate acestea, mai târziu se face din nou distincţia între Libri principales: Ars Poetica, Epistulae, Sermones şi Libri minus usuales: Odae şi Epodae. Dar asta nu înseamnă un câştig definitiv pentru Horaţiu, pentru că în alte curricula nu sunt acceptate decât Satirele.¹¹⁵

Au existat în literaturile europene perioade care se revendicau în mod programatic de la poetul latin. Datorită influenţei deosebite pe care un poet recunoscut ca un nou Horaţiu o exercita asupra contemporanilor săi şi crea vogă, au fost epoci literare numite aetates Horatianae. Nu se poate vorbi de o concomitenţă în mai multe literaturi, ci erau anumite perioade de emer­genţă în câte o arie coagulată în jurul unui epigon declarat ca atare, care făcea epocă şi era socotit adevărată glorie naţională. După răspândirea tipa­rului, fenomenul ia o mai mare amploare. În Antichitate şi Evul Mediu preo­cuparea principală a filologilor şi comentatorilor fusese restituirea textului şi exploatarea lui pentru scopurile didactice şi ale erudiţiei. Apoi s-a produs o adevărată modă a imitării, citării sau adaptărilor poetului latin, în care receptarea sa intră într-o perioadă de manierism.

Epoca tiparului va însemna pentru Horaţiu, ca şi pentru ceilalţi autori, o mai bună difuzare, dar şi o serie de noi probleme apărute din necesitatea stabilirii cu mai multă acurateţe a textului pe baza celor mai bune manu­scrise. Devine mult mai acută problematica prozodiei liricii sale din Ode şi Epode, iar lui Horaţiu i se restituie imaginea multă vreme redusă doar la cea de poet didactic şi satiric. Munca pe manuscrise a gramaticilor şi a erudiţilor din secolele anterioare, împreună cu tradiţia pe care au creat-o, va contribui la o nouă formă de recuperare, îşi va găsi o nouă expresie şi va crea alte generaţii de erudiţi şi filologi.

Editio princeps apare în jurul anului 1470, în Italia. De-a lungul anilor ediţiile se succed mai rapid, apar dispute filologice în legătură cu probitatea unor surse manuscrise care conţin lecţiuni şi conjecturi nedeclarate ca atare de către unii editori, precum este cazul celebru al profesorului flamand Cruquius, care a publicat câteva ediţii ale operelor lui Horaţiu între 1565 şi 1578, servindu-se de manuscrisele Blandinii, dintre care Vetustissimus, con­ţine lecţiuni unice, a căror verificare este imposibilă datorită dispariţiei lui iremediabile. Editori importanţi, precum Keller şi Holder au fost adversari ireductibili ai ediţiilor Cruquiani şi au publicat la Leipzig între 1864-1880, pentru prima dată, colaţionările detaliate ale tuturor manuscriselor demne de interes, stabilind relaţiile de înrudire dintre manuscrise pe baze acceptabile. Acestor eforturi le-au urmat cele ale unor editori animaţi de o mai severă atitudine critică faţă de texte. Ediţii ale unor case de editură prestigioase, monumentale ca precizie şi acurateţe s-au succedat în ultimul secol şi jumătate, prin eforturile unor savanţi reputaţi în domeniul filologiei clasice. Au fost întocmite indexuri bibliografice care sunt complete pe anumite perioade, dar niciodată definitive, pentru că se amplifică mereu. Există studii ample asupra limbii lui Horaţiu şi lucrări temeinice privitoare la metrica poemelor sale, monografii şi studii tematice, iar în istoriile literare îi sunt rezervate extinse capitole.