Analele universităŢii din craiova

Dana DINU

, (Dana Dinu)
Zoe Petre,
Cetatea greacă. Între real şi imaginar.
Bucureşti, Editura Nemira, 2000, 430 p.

Această carte cuprinde sub un titlu unitar articole publicate în prestigi­oase reviste de specialitate din ţară şi străinătate, în peste trei decenii de acti­vitate ştiinţifică şi pedagogică a distinsei autoare. Cele 25 de texte selectate pentru volum „propun o lectură mai puţin ortodoxă a faptelor de civilizaţie antică” (Cuvânt înainte, p. 6). În ce anume rezidă lipsa de ortodoxie a mode­lului de abordare pe care îl adoptă ne spune Zoe Petre în Introducerea altei lucrări de istorie şi civilizaţie greacă, Civilizaţia greacă şi originile demo­craţiei. Premise istorice (I), „Ceea ce generaţia mea de istorici va fi adăugat stratificărilor de modele şi de raţionamente pe tema războaielor me­dice sau a destinului instituţiilor şi culturii acestei lumi reprezintă, probabil, o com­binaţie specifică de luciditate destul de amară, de spirit analitic şi voinţă demistificatoare, cu un respect aproape secret faţă de capacitatea acestei lumi de a se asuma inventându-se, o vreme, cu o ingeniozitate fără egal.” (p. 8). Pentru ca acest tip inovator de demers să nu pară eseistic şi să fie creditat, iar concluziile să fie pertinente şi recunoscute în spaţiul acade­mic, era nevoie de respectarea riguroasă a normelor ştiinţifice, de capaci­tatea de discriminare a faptelor bazată pe soliditatea informaţiei, pe accesul direct la sursele antice şi moderne, de forţă argumentativă, exigenţe cărora autoarea li s-a conformat cu bună credinţă de-a lungul anilor (Cetatea…, p. 6).

Aşa cum rezultă din subtitlu, cercetările îşi plasează obiectul în spaţiul intermediar a ceea ce a fost cetatea greacă şi ceea ce şi-a propus să fie, a ceea ce ştim despre ea şi ceea ce putem şti mai mult sau mai bine pe calea interpretărilor imaginarului ei simbolic. Folosirea singularului în titlul cărţii poate părea reducţionistă, pentru că ar sugera ideea unui model unic al cetăţii. În realitate, aşa cum autoarea demonstrează pe tot parcursul cărţii, termenul concentrează un polisemantism remarcabil începând din vremurile homerice şi de aceea pretinde abordări aplicate şi nuanţate pentru sesizarea diferenţelor semnificative între accepţiuni.

Tindem să credem că ţinta tuturor cetăţilor greceşti era realizarea gu­vernării de tipul democraţiei din timpul lui Pericle sau că premisa existenţei comunităţilor sociale de tip poleis era realizarea democraţiei. Cu alte cu­vinte, conceptul de democraţie ar fi premers comunităţii de tip polis care ar fi luat fiinţă ca să-l pună în aplicare. Este adevărat că între cele două concepte ale filosofiei politice există o relaţie de contiguitate, pentru că realizarea democraţiei se poate face numai într-un univers politico-institu­ţional cetăţenesc de tipul celui atenian. Este însă o părere eronată pentru că polis nu a fost iniţial sinonimă cu democraţia. Democraţia este un rezultat al evoluţiei concepţiei despre guvernare în anumite cetăţi. Conceptualizarea celor doi termeni reprezintă finalizarea târzie unor lungi şi sinuoase dezba­teri şi conflicte între membrii corpului civic. Cetatea ca spaţiu de mediere politică instituţionalizată a conflictelor dintre cetăţenii aflaţi în stasis s-a născut ca alternativă de guvernare după dispariţia puterii de tip monarhic din perioada palaţială, în care puterea, fiind absolută, nu recunoştea şi nu admi­tea replica socială.

Articolul care „ţine loc de introducere” este intitulat Spectacolul cetăţii (pp. 7-19) şi are ca scop reluarea discuţiilor privind definirea conceptului de polis din perspective metodologice şi epistemologice proprii momentului istoric în care ne aflăm. Cu toate acestea, Zoe Petre consideră utilă „adoptarea unui demers care nu se opreşte asupra stadiului ultim, conceptual, al termenului”, adică a unui demers „cumulativ”, pentru a înţelege „densitatea diacronică a realităţii” obiectelor istoriei „care au ele însele o istorie foarte lungă” a „instaurării în imaginar”. Sensul cuvântului polis este alcătuit dintr-o reţea semantică complexă, intens conotată chiar şi după conceptualizarea lui în limbajul filosofiei politice. De aceea, autoarea preferă să pornească la înţelegerea acestei noţiuni fundamentale „de la categoria mentală la concept” şi s-o circumscrie antonimic, prin ceea ce nu este sau prin ceea ce i se opune, folosind un raţionament a contrario. Îşi propune să examineze „una câte una toate piesele dosarului conceptului de polis.” Trebuie amintit că definirea unui astfel de termen nu poate cuprinde decât notele comune ale surprinzătoarei varietăţi a fiinţării reale a cetăţii greceşti. Pentru a ajunge în mod satisfăcător la acest lucru este nevoie de cunoaşterea şi compararea unui cât mai mare număr de constituţii ale cetăţilor. Această întreprindere şi-a asumat-o Aristotel prin studierea a 158 dintre ele. Totodată, investigarea istoriei Greciei antice nu are în vedere numai informaţiile istoricilor, politologilor sau oratorilor, ci şi interogarea textelor literare celor mai diverse, precum şi a celor epigrafice, prin lecturi care îşi transferă metodele din domeniul semioticii şi antropologiei, mai apte să pună în lumină structurile semnificante complexe cu privire la modul în care funcţiona imaginarul politic grec.

Prima separare a formei de comuniune de tip polis este faţă de forma naturală, sălbatică, „făcând astfel din polis expresia privilegiată, chintesenţa însăşi a culturii opuse naturii.” Acest stadiu este al unei îndelungate proto­istorii în care preconceptul este definit de semantism multiplu şi confuz. Apoi, cetatea a construit treptat un sistem de reglare prin mecanisme instituţionale politice a posibilelor conflicte care ţin de impulsul violent care există în interiorul societăţii aflată în starea de stasis, adică de divizare a cetăţenilor în lupta pentru putere. În interiorul unei polis calmarea violenţei se face prin arbitrajul legii împuternicită să folosească violenţa pentru a se impune în interesul majorităţii cetăţenilor, nomou bia, după cum reţine autoarea din fragmentele soloniene (p. 18, n. 5). Violenţa capătă legitimitate când se pun în mişcare mecanismele prin care majoritatea se impune. Exer­citarea puterii în cetate este o „punere în scenă”, în care instituţiile se înfruntă în spectacolul politic, regizat după legi cunoscute tuturor cetăţe­nilor. Victoria aparţine celui care dobândeşte votul majoritar, votul devenind astfel „pivotul acestei puneri în scenă politice” (p. 13). Crearea mecanis­mului de reglare instituţională a tendinţei spre „violenţa fratricidă” în rândul societăţii a urmărit substituirea prin confruntarea verbală, prin discursul alternativ, care primeşte sau nu validare prin vot, a acestei înclinaţii a indi­vizilor care ţine de natura sălbatică, în opoziţie cu care se defineşte primor­dial comunitatea politică.

Atena începe să aplice o formă de „punere în scenă de gradul doi a spectacolului politic” prin „instrumentul simbolic” al teatrului. Autoarea sta­bileşte existenţa unei „omologii fundamentale” între teatru şi manifestarea politică a cetăţii. Din perspectiva definirii conceptului de polis, teatrul grec îndeplinea două funcţii politice şi sociale complementare: funcţia formativ-cathartică şi funcţia euristică. Prin contemplarea punerii în scenă, tragică sau comică, a violenţei politice, spectatorul este pus în situaţia de a participa la un agon politic virtual şi de a delibera asupra dilemelor politice a cetăţii sale.

O altă modalitate de a disipa energiile conflictuale şi de a evita situaţia de stasis dintre cetăţi este identificată în organizarea jocurilor şi concursu­rilor panelenice. În agon-ul atletic există o sublimare a războiului, o moda­litate de exorcizare a lui sau încât apare ca „un război stilizat”, aşa cum „instituţiile politice ale cetăţii sunt stilizarea războiului civil” (p. 12). Spec­tacolul agonal al politicii şi „dramatizarea surselor de conflict” politic sunt „izomorfe şi complementare.” (p. 16).

La încheierea întrecerilor, a spectacolelor dramatice sau a dezbaterilor politice solidaritatea socială se putea reface. Dacă violenţa confruntării con­ducea la crize de felul instaurării sau răsturnării tiraniilor sau la fenomenul ostracizării, pe care Zoe Petre îl vede ca pe „un tiranicid mimat şi simbolic”, rezolvarea lor era reprezentată tot de „o punere în spectacol” simbolică prin care imaginarul cetăţii gestiona realitatea.

Parcurgerea modului în care a fost construit conţinutul acestei cărţi de­notă un plan logic de structurare a tematicii articolelor şi nu unul cronologic. Fiecare articol propune şi tratează tema având perspectiva bibliografiei. Articolele încheagă o imagine a devenirii şi manifestării conceptului de polis din epoca arhaică (Cetatea tragică, pp. 23-104) până în cea clasică (Cetatea clasică, pp. 107-187), a funcţiei textului tragic în sistemul imago­logic al cetăţii (Cetatea tragică, pp. 191-287) şi a unor momente marcate de tragismul polarizărilor radicale, uneori aporetice, alteori inevitabile şi alteori inutile (Tragediile cetăţii, pp. 293-417).

Deşi această carte construită din articole răsfirate de-a lungul timpului, dovedeşte o unitate şi o congruenţă tematică remarcabile, care se datorează preocupărilor constante ale autoarei pentru studierea problematicii raportu­rilor complexe dintre real şi imaginar în cetatea greacă. Unitatea stilistică este, de asemenea, un aspect care trebuie menţionat. Caracteristicile stilului inconfundabil al distinsei autoare sunt datorate eleganţei şi supleţei, în ciuda densităţii ideatice, frazărilor somptuoase, cărora li se adaugă acribia şi pre­cizia vocabularului savant. Această antologie, în sens etimologic, reprezintă o contribuţie valoroasă la tentativele de soluţionare a „dosarului” voluminos al conceptului de polis.