Angela Furtuna

Paul Hilberg, în La déstruction des juifs d'Europe (Paris, Fayard, 1981), mă face să regândesc raporturile: nu trebuie atribuit biologiei şi rasei ceea ce ţine de cultură.

Mai departe, în plin tunel al adevărului multă vreme nerevelat, dar care explodează subit: citind Bettelheim, despre oroare şi perspectiva sa asupra noii angoase în cultură, aşa cum le exprimă în 1943, în „Individual and Mass Behavior în Extreme Situation” (Comportamentul individual şi comportamentul de masă în situaţii extreme). Autorul, în postură de cercetător şi judecător al propriilor trăiri, îşi relatează propriile momente trăite în cursul experienţei sale de internat în lagărele de concentrare de la Dachau şi Buchenwald, între 1938 şi 1939. „S-a intrat într-o nouă eră”, după lagărele Shoah-ului, crede autorul. De ce? Ei bine, dincolo de ororile cotidiene înregistrate şi descrise de memoriile individuale a câtorva mii de supravieţuitori din cei şase milioane de oameni ucişi, însăşi conştiinţa şi memoria colectivă ale continentului şi ale planetei au suferit mutaţii radicale, în sensul că frontierele binelui şi ale răului politic şi social au fost deplasate către limite nemaiîntâlnite până aici.

Procesul de glisare a limitelor binelui şi răului politic s-a modificat din nou, pentru a doua oară în acelaşi secol al XX-lea, şi într-un ritm accelerat (de care este îngrijorat şi Paul Virilio, atunci când, în Accidentul originar, prevesteşte catastrofa planetară, într-o notă apropiată de teologii ce descriu Apocalipsa), în timpul şi după revelaţiile Gulagului sovietic, ce a făcut de data aceasta sute de milioane de victime, prin crimă şi tortură fizică şi psihică.

Peste România au trecut ambele tăvăluguri politice.

Procesul de detotalitarizare mentală, spunea Vladimir Tismăneanu în 2004, presupune asumarea trecutului, confruntarea cu elementele cele mai problematice ale acestuia: ce a fost colaboraţionismul, cât a ştiut şi cât nu a ştiut populaţia românească din tragedia concetăţenilor evrei. Nu era vorba de fiinţe de pe altă planetă, erau concetăţeni pe care statul român avea obligaţia să-i protejeze. El nu i-a protejat, i-a deportat şi i-a supus unor discriminări teribile. Este momentul ca lucrurile acestea să fie mărturisite.

Mărturisirea şi spovedania: una presupune asumarea unei conştiinţe, cealaltă a unei morale. Împreună, două căi prin care adevărul purifică oameni şi popoare.

Ce a lăsat în urmă acest secol? Privesc şi văd, la tot pasul, dimensiunea tragediei. O dimensiune care se adânceşte mereu. O dimensiune care, în mod paradoxal, devine cu atât mai adâncă, pe măsură ce uitarea creşte la rândul ei.

Dincolo de orice om care nu poate iubi se găseşte nu un alt om, ci o barieră de comunicare. Dar e cert că nimeni nu se vindecă prin ură.

Vindecarea – în memorie sălăşluieşte, nu în uitare. Memorie, evocare, moderaţie (Vladimir Tismăneanu şi Aurelian Crăiuţu, în cărţile lor publicate în anii 2007-2009, transmit multă încredere, susţinând aceste principii şi aliajul etic născut din topirea lor).

Vindecarea stă chiar şi în respectul pentru cei ce au plătit cu viaţa tranzacţia cu răul politic absolut, recunoscând arhitectura decadenţei şi asumând-o.

Ce mai reprezintă astăzi Europa, după ce a tolerat destul de răbdătoare aceste două experimente ideologice – politice catastrofale pentru condiţia umană?

Vladimir Tismăneanu aminteşte, în The Neighbors of Franz Kafka (The Novel of a Neurosis), scrisă împreună cu Mircea Mihăieş şi apărută la Ed. Polirom, Seria A treia Europă, 1998, că după 1990, Europa Centrală a devenit o problemă a New York-ului (p.139). Noua realitate, postcomunistă, rămânea o zonă a rublei, etern cuprinsă nu numai de nelinişte, ci şi de lipsă de demnitate. Pentru că nu se disocia de trecutul ei, întârzia să aleagă binele de rău, nu accepta să urmeze singura terapie care vindecă prin moralitate şi asumare: „apuse erau zilele în care Kundera şi Kiś şi Tony Judt şi Timothy Garton Ash şi Győrgy Konrad descriau zona în termeni pe jumătate politici, pe jumătate metafizici. Un nou realism înlocuise fără milă dezbaterile sofisticate ale vizionarilor care asociau imaginea Europei Centrale cu seducătoarele, visătoarele picturi ale lui Klimt sau cu evocarea înnamorată a Împărătesei Inimilor, Sissi, de către Cioran”.

Nici nu mai puteai privi, de pe ţărmul Atlanticului, la modul romantic Europa, ca pe o simplă destinaţie turistică sau de exotism politic, câtă vreme era abundenţei americare, destinată să învingă tocmai prin această armă a abundenţei lagărul socialist, se apropiase ea însăşi de sfârşit. Cumva, se termina o lume uşor de înţeles, cum a fost lumea războiului rece, şi începea o lume dominată de pericole trasate de naţionalism, fidelităţi etnice, isterii de clan şi ameninţarea cu holocaustul nuclear.

O lume surprinzătoare şi periculoasă: aşa cum o văd după extrapolările dintre scrierile lui K. R. Popper (Societatea deschisă: Vraja lui Platon şi Epoca marilor profeţii – Hegel şi Marx) şi şcoala de idei dezvoltată de Hannah Arendt.

Europa a ajuns să reprezinte din ce în ce mai mult, din nou, doar un proiect, un conglomerat de idei şi utopii. În lumea de ruine psihice lăsate în urmă de Holocaust şi de Gulag, în lumea erei în care viaţă înseamnă mai mult un jurnal şi o mărturisire, o comunicare şi o cuminecare, decât trăire, însuşi cuvântul proiect îngrijorează. El este gestionat mai mult de politicieni, de economişti, de bancheri şi de comisari, decât de reprezentanţi ai moralei, ai societăţii civile, ai popoarelor şi ai culturilor. Iar Răul politic actual este unul cu permisivitate maximă, hipnotic şi irepresibil, căci e media-ghidat, atacând direct hipofiza de stres a omenirii, şi devenind deja arma nouă de luare în posesie: în era media şi a manipulărilor subliminale intense, Răul politic nu mai poate fi stăpânit prin procedeele democratice actuale. Prizonierii habar nu au că sunt prizonieri, pentru că însăşi noţiunea de libertate le-a fost schimbată, fără ca ei să realizeze ce li se întâmplă. Percepţia noţiunii de libertate în era media este doar o sugestie post-hipnotică.

Libertatea injectată de civilizaţia noastră în indivizi reprezintă la ora actuală o maximă conectivitate la elementele sistemice ale sclaviei politice şi sociale, economice şi mentale absolute. Iar oamenii sunt stimulaţi să fie fericiţi în acest stadiu care este, de fapt, unul de pierdere a gradelor de autonomie şi de independenţă.

Lumea pe dos, lumea în jos, ar spune şi Monica Lovinescu, a cărei chintesenţă de gândire o găsim în excepţionalul volum Etica neuitării, îngrijit, ca de altfel întreaga colecţie, Zeitgesit, de eminentul politolog, istoric şi filosof politic, Vladimir Tismăneanu, Ed. Humanitas, 2008.

Inventaţi o altă lume! Inventaţi o altă lume! Striga disperat Soljeniţân, atunci când a coborât din avion, din nou acasă, în Maica sa Russia, decepţionat în mod egal şi de totalitarismul sovietic, dar şi de excesul de libertate al democraţiei americane.

Sfinţii publici pot fi nişte tirani privaţi. Erikson nu greşeşte deloc. Cunosc mulţi scriitori sau oameni de cultură care pledează în operă pentru idei colosale, dar în realitatea de toate zilele îşi arată personalitatea mizerabilă. Vai de cei ce trăiesc alături!

Ce se întâmplă atunci când pui întrebarea la care nu se aşteaptă nimeni? Uimirea aduce la suprafaţă bruşte sincerităţi şi o stare de copilărire.

Dacă în Evul Mediu se practicau titlurile şi definiţiile lungi, ramificate, astăzi se cere să rezumi concepte foarte complexe cu un cuvânt sau două. Starea de reducere la absurd va domina, în curând, ontologia.

Elitele devin adesea cenzorii libertăţii, dacă nu învaţă la timp igiena comunicării şi deontologia polemicilor. Secolul trecut a fost unul dominat de terorism intelectual, când eclectismul palierelor de discurs (născând confuzia dintre morală şi ideologie), procesele inchizitoriale de intenţie (culminând cu eşafodul public al vinovăţiei infinite) şi vânătoarea de vrăjitoare au pus în funcţiune rotiţele totalitarismului operaţional.

Totalitarismul nu a murit. Terorismul intelectual, aşa cum îl definise şi Jean Sévillia, funcţionează mai departe prin cuvinte care ucid şi prin expandarea lor în media. Arhetipul răului cunoaşte cea mai rapidă difuzare în zilele noastre, când eliminarea conştiinţelor libere nu se mai face prin mijloace violente, ci prin cuvinte cu funcţie de ghilotină publică modernă.

Ne rămâne nouă, celor lucizi, în fiecare zi, obligaţia de a asuma libertatea ca pe un spaţiu alternativ la cel totalitar încă persistent în lumea noastră. A fi liber – a respira libertate şi a produce libertate. Lucru echivalent cu ideea de a simţi responsabilităţile aferente ca pe o binefacere: autoreferenţialitatea care disciplinează şi pedepseşte imprefecţiunea.

Textul scris de un schizoid man: compus din două trupuri. Unul e scris pe hârtie, apăsat, cu cerneală neagră, vizibilă, iar altul e scris pe homuncul, cu cerneală simpatică, invizibilă pană. Sunt, aşadar, doi fraţi care se bat pentru ca să vadă apusul soarelui. Fereastra e din ce în ce mai îngustă, aşa încât nu mai încap doi oameni, doi fraţi, în chenarul ei, ci numai unul. Simbolic, fratricidul e desemnat să devină soluţie care restartează timpul mărturisirii. (Însă sistemul de referinţă ales pentru text nu e sincron cu sistemul de referinţă în care gândesc sau în care se mişcă fraţii).

Politicul îneacă în culpabilităţi disculpabile solemnitatea inocentă.

Trist, singur, ascuns. După ce mareea de sânge tulbure e slobozită.

Montaigne scria eseuri numai pentru rude, apropiaţi, prieteni, spre a-i deprinde cu ideea ca el va muri, iar ei vor rămâne cu amintirea lui (nota de la 1 martie 1580). Cu toate acestea, Montaigne îi îndemna mereu pe cititori să nu-i citească scrierile. Probabil că se simţea răspunzător pentru toată tristeţea lumii. Şi pentru literatura comentariului, întotdeauna un hazard.

Nu la fel se vor feri de lectură repetată şi de literatura comentariului, bunăoară, autorii Zoharului. Aici, intervenea ca prioritate răspunderea pentru acurateţea traducerii. Ce să iei în calcul mai întâi: textul original chaldeean şi cel ebraic, sau versiunea latină a lui Knorr von Rosenroth (Kabala denudata, Frankfurt, 1648). Ce e de preferat, între transferul literar şi transferul literal, atunci textul vine dintr-o limbă şi pleacă într-o limbă nouă, de un gen cu totul diferit.

Consecinţele politice ale textului ce iradiază adevăr, ca de altfel toate consecinţele posibile, ţin de acel reducţionism primitiv, acea scurtcircuitare a conştiinţei atunci când e supusă unui efect centripet de piaţă publică, şi cu care reacţionează din păcate gloata, atunci când trec actorii istoriei. Gloata tropăie şi striveşte. E un sânge ritual, nu umanitate.

Enfin, ştim despre ce vorbim? Numai dacă vorbim în termenii corpului material al textului şi ai spiritului textului. Există legea şi doctrina secretă, care duc la cunoaşterea Omului, a Universului, a Divinităţii.

Întotdeauna aflăm mai târziu, sau poate că prea târziu, dar primind astfel o revelaţie, că adevăr înseamnă şi şocul post-traumatic al proceselor de conştiinţă.

Un astfel de text, grav şi decisiv, asumat apologetic, creează un efect de pâlnie în clipele de după lectura sau scrierea lui, adăugând astfel existenţei o anxietate apăsătoare urmată de o eliberare salvatoare.

Până la Augustin, şi după el încă ceva vreme (până s-au instalat cu totul deliciile tiparului), se citea cu voce tare, declamativ, însoţind lectura cu un limbaj al corpului foarte expresiv, stând în picioare. Se citea, de fapt „se juca” textul, cu preocupare pentru stilistica lecturii. Întotdeauna în prezenţa unui auditoriu. Era o nevoie sinceră şi rituală de martori ai adevărului, textul fiind emis ca un angajament, ca un legământ de frăţie şi sororitate cu martorii.

Astăzi, când auditoriul este. Virtual, nu-şi asumă identitatea şi abuzează de anonimat ori de jocul măştilor, textul se citeşte în poziţii adesea umilitoare, cocoşaţi în faţa ecranului şi practicând elemente ale culturii de guerilla.

Cu deontologia comunicării, mai ales, sunt probleme.

Elegiile pentru V.

Până ajungi unde nimeni nu este trebuie să mai faci un pas şi încă un pas până la mal şi să fii tu malul de care se agaţă cei ce vin din larg obosiţi trebuie să-ţi continui drumul printre stânci chiar şi atunci când capetele mici de şobolani te împresoară cu căldura valului lor dinţii lor mărunţi rod malul abrupt rod carnea albă ronţăie drumul pe care trebuie să mergi mai departe până ajungi unde nimeni nu este Marcenko povesteşte undeva, în Mărturia mea, despre tehnica folosită prin anii 1961-1963 în U. R. S. S. pentru îndepărtarea câte unui tatuaj militant disident: răzvrătitul era terorizat, apoi i se tăia pur şi simplu bucata de piele tatuată, iar marginile rănii erau apoi apropiate şi cusute. Unul din deţinuţi avea tatuat pe frunte „ Sclav al lui Hruşciov „. A fost operat, fără anestezie şi i s-a scurtat fruntea. Părăsind închisoarea, omul şi-a tatuat, tot pe frunte, „ Sclav al U. R. S. S. „. A fost din nou operat, i s-a tăiat pielea conţinând mesajul, i s-a scurtat din nou fruntea. Fruntea lui a ajuns astfel atât de scurtă, încât nu mai putea să închidă ochii.

Deţinuţii, spune Marcenko, l-au poreclit Zgâilă.

Au reapărut printre noi muncitorii care trudesc la scurtarea şi strâmtarea frunţilor. La douăzeci de ani de la căderea comunismului, renasc unele practici ce îl invocă şi îl resuscită. Libertatea de exprimare a devenit iar libertate de acuzare.

Astăzi e 23 august, ziua în care tocmai ne amintim de ororile nazismului şi ale comunizării, de prigoanele iscate de totalitarisme asupra oamenilor civilizaţi în secolul al XX-lea.

Revenind la adevăratul pericol al vremurilor noastre: elitele devin adesea cenzorii libertăţii, dacă nu învaţă la timp igiena comunicării şi deontologia polemicilor. Secolul trecut a fost unul dominat de terorism intelectual, iar secolul prezent e unul dominat de terorism mediatic. Secolul trecut a generat genociduri mai ales prin terorism intelectual, secolul prezent generează genociduri cu precădere prin terorism mediatic. Prin conceptul de terorism intelectual, Jean Sévillia impunea, în cartea omonimă, câteva borne: a fost odată o lume pierdută, pe când eclectismul palierelor de discurs (născând confuzia dintre morală şi ideologie), procesele inchizitoriale de intenţie (culminând cu eşafodul public al vinovăţiei infinite) şi vânătoarea de vrăjitoare au pus în funcţiune rotiţele totalitarismului operaţional. Lecţie repatată.

Să observăm acum că terorismul mediatic mută aceste graniţe şi mai departe: atomizarea palierelor de discurs produce sublimarea eticului (mai gravă decât sublimarea ideologiei), extremismul bunului plac substituie nevoia oricărui canon şi generează justiţia exterminatorului simbolic absolut, produsă aici şi acum sub ochii spectatorilor, în timp ce principiul guvernator al acestui haos devine însăşi absenţa oricărui principiu. Totalitarismul operaţional, instituit de terorismul intelectual, devine, prin extrapolare, un totalitarism utilitarist şi chiar un totalitarism abolut de piaţă, graţie presiunii continue a terorismului mediatic.

Totalitarismul nu a murit. El înfloreşte. Ba, chiar se fortifică. Prin fascismul islamic şi noile regimuri oligarhice. Ideologiile devin din nou hrana spiritelor nesăbuite, atunci când acestea refac ritmul diviziunii celulare şi al replicării extremismelor.

Cu Mark Lilla, încercând să definim spiritele nesăbuite şi rolul intelectualilor în politică (Ed. Polirom, 2005). Analizând drumul nesăbuinţelor la câţiva intelectuali angajaţi politic, precum Martin Heidegger, Hannah Arendt, Karl Jaspers, Carl Schmitt, Walter Benjamin, Alexandre Kojeve, Michel Foucault, Jacques Derrida, autorul caută nişte răspunsuri, de fapt, la întrebări cotate de Sorin Antohi ca esenţiale: „De ce vor intelectualii să-i servească pe tirani? De ce devin tiranofili unii dintre intelectualii care trăiesc în societăţile democratice, libere?”

Cum devii nesăbuit, ca intelectual?

Antohi propune ca punct de plecare al răspunsului la această întrebare înclinaţia intelectualilor de a transforma prestigiul şi autoritatea în putere. Urmează sinuciderea: „cedând „tiranului interior„, intelectualul se prăbuşeşte asemenea unui înger damnat, subjugat de demonia puterii, apoi de puterea însăşi. Căderea sa în plasa tiraniei este ultimul pas într-o tragedie a spiritului. Mai exact: tragedia spiritului nesăbuit, care şi-a rupt legăturile cu etica şi morala, şi-a trădat menirea, optând pentru imoralitatea şi amoralitatea unui eros al dominaţiei”.

Cărţile, când rămân o formă de libertate. Singura formă de libertate.

Câtă singurătate pot îndura cărţile, atâta libertate poate suporta omul.

Şi câtă libertate pot îndura cărţile, atâta singurătate poate duce omul. Singurătatea cărţilor creşte pe măsură ce cultura ticăloşiilor creşte.

Repetând. Un credo. Ne rămâne nouă, celor lucizi, obligaţia de a asuma în fiecare zi libertatea ca pe un spaţiu alternativ la cel totalitar, încă persistent în lumea noastră. A fi liber – a respira libertate şi a produce libertate (criterii de evaluare: prin raportare clară la spiritul public în America de Nord, dar şi la istoria postbelică a liberalismului european).

Nimeni nu este obligat să dorească să fie liber, dar a denunţa totalitarimul, de către cei care construiesc libertate, devine obligaţia principală.

Dintotdeauna, scriitorii s-au întâlnit cu mari laşităţi, ale lor şi ale altora; o laşitate a fost aceea a neadmiterii la timp a totalitarismului. Şi totuşi trebuie cultivată iubirea de scriitori. Nu ne putem iubi fără scriitori, în afara lor, aminteşte Radu Cosaşu.

Mai târziu, se va şti de ce au scris, cui s-au adresat. Scriitorii operează cu starea de prezenţă a cuvintelor. Fie prezenţa în aici şi acum, fie prezenţa în cândva şi apoi.

Liber. Şi huligan mărturisitor de suferinţă. Unind în libertate dimensiunea evreiască şi dimensiunea românească. La 29 mai 1945, Mihail Sebastian era lovit mortal de un camion, în timp ce se îndrepta liber spre Universitatea Liberă Democratică, pentru a susţine primul curs de literatură universală.

Scriu aceste pagini cu foarte mult calm, fără melancolie şi fără regrete. V-am spus că nu am nimic de răzbunat, începea odiniaoră Mihail Sebastian o poveste fără sfârşit. Dacă am răzbuna mereu adevărul, am deveni o lume fără iubire. Adevărul este el însuşi o iubire camuflată, pentru altădată, pentru o altă viaţă. A iubi astfel încât cei iubiţi să afle mult mai târziu cât au fost de iubiţi.

În Jurnal, Sebastian observă nucleul dur al ratării româneşti, periculoasă mai ales când e esenţa politicului: „Indignarea lor nu e indignare, adversitatea lor nu e adversitate, entuziasmul lor nu e entuziasm, nimicul lor nu e nimic. Dacă ciocnirea lor cu o carte sau cu un om ar fi o adevărată ciocnire – adică o luare de poziţie – dacă duşmănia lor ar porni de la conştiinţa unor valori adverse, dacă violenţa lor ar fi o reacţie de gândire, totul ar fi salvat. Dar nimic nu e serios, nimic nu e grav, nimic nu e adevărat în această cultură de pamfletari zâmbitori. Mai ales nimic nu e incompatibil. Iată o noţiune care lipseşte total vieţii noastre publice, pe toate planurile ei: incompatibilul. În cultură, ca în parlament, oamenii se înjură la tribună şi se împacă la bufet. Compromisul este floarea violenţei. Avem de aceea o cultură de brutalităţi şi tranzacţii”.

Despre frăţiile imposibile din politica românească, Mihail Sebastian relatează seren, în Cum am devenit huligan. Secvenţă memorabilă, pe care o conserv în întregime, datorită spiritului ei exemplar: „Léon Pierre-Quint, criticul francez care a fost în anul 1933 la noi, a rămas uluit întâlnind la o reuniune intelectuală bucureşteană câţiva comunişti şi cuzişti, membrii aceleiaşi grupări. L-am auzit cerându-i explicaţii unui gardist de fier notoriu, pe care în găsise în tandreţe intelectuală cu un marxist, şi el notoriu*. Pierre-Quint nu înţelegea cum e posibilă o asemenea frăţie între oameni pe care, teoretic, ar trebui să-i despartă zece lumi. Ţin foarte bine minte candidul răspuns al celor doi extremişti amici. „Vedeţi, noi nu suntem decât prieteni. Asta nu ne angajează la nimic.„ * Acest „decât„ este un breviar de psihologie bucureşteană. El explică foarte multe lucruri, el scuză totul. Comment, ça ne vous engage a rien? Mais un seul geste engage, Monsieur. *Léon Pierre-Quint se înşela. Pe oamenii aceştia nu-i angajează cu adevărat nimic: nici ura, nici iubirea, nici viaţa, nici moartea. Orice fac, orice spun rămâne mereu undeva, într-un colţ de conştiinţă, un zâmbet care anulează ce au făcut, retractează ce au spus. Rigoarea, sub orice formă, nu este de resortul lor. Sunt nişte oameni liberi. Poate singurii oameni liberi din Europa, căci faptele nu-i leagă, iar ideile nu-i obligă. Iată de ce atacurile cele mai sălbatice nu mă emoţionează. Simt dincolo de ele renghiul, chiulul, indiferenţa şi, cel mult, enervarea. Vor trece. Totul trece în această piaţă intelectuală, totul trece fără urmă, fără consecinţă, fără memorie. Ăştia sunt oamenii. Să-i lăsăm şi să revenim la „probleme„. Nu cred că va fi prea greu. Dosarul meu cuprinde, e drept, nenumărate piese fulminante, dificil de mânuit. A le desface una câte una, a le cerceta „la rece„ şi a încerca să degajezi din praful lor de puşcă „ideea„ este o întreprindere plină de primejdii. Din fericire, însă, în acest dosar de 500 de pagini tipărite, ideile nu abundă. Sunt vreo două-trei, înecate într-un ocean de invective. Poate că n-ar fi lipsit de interes – şi în nici un caz lipsit de farmec – să le reproducem pe toate. Voi fi, însă, silit, din cauza abundenţei de materie, să nu opresc aici decât textele optime şi accentele superlative ale dezbaterii. Ele vor indica nivelul ridicat al preocupărilor şi abuzul general de talent şi spirit pus în slujba lor. E poate prima oară când, în viaţa publică românească, se înregistrează o unanimitate de cuget şi simţiri. Mai mult chiar: o unanimitate de vocabular. Erau momente în care nu se mai deosebea cine vorbeşte: „Adevărul Literar„ sau „Apărarea Naţională„? „Porunca Vremii„ sau „Viaţa Românească”? Gazetele sioniste întindeau o mână fraternă ziarului d-lui Cuza, revistele marxiste se înţelegeau de minune cu cele huliganice, dreapta şi stânga, democraţii şi reacţionarii, anisemiţii şi revizioniştii – toată lumea, în sfârşit, cunoştea un singur duşman, denunţa o singură crimă. În plus, făcând legătura între redute şi tranşee, se mai zbătea pe străzi un mic cotidian de 5 parale, care devenise monitorul meu oficial, publicând zilnic scurte buletine de pe câmpul de luptă. Doamne! Ce nu s-a spus? Fiecare articol era o sentinţă de curte marţială, fiecare băiat de redacţie un justiţiar. N-au lipsit nici chemările la ordine, nici condamnările la rug, nici îndemnul la asasinat*. Le-am strâns pe toate, liniştit, cu hotărârea de a înrăma pasajele decisive şi de a le expune mai târziu în camera mea, în jurul mesei de scris. E o lectură care stimulează gustul de a trăi.

* Nu vreau să credeţi că e vorba de o fabulă, inventată pentru trebuinţele cauzei. Scena s-a întâmplat întocmai. Cei doi eroi erau Mihail Polihroniade şi inginerul Belu Silber, unul militant de extremă dreaptă, celălalt de extremă stângă.

* Cum, asta nu vă angajează la nimic? Dar domnule, şi un singur gest angajează (fr.)

* „Dar îţi voi dovedi, Mihail Sebastian, că tu nu ai voie să-ţi asumi nici măcar dreptul la respiraţie, nicidecum acela de a scrie. Căci trebuie curăţită literatura de oameni ca tine, Mihail Sebastian” (Credinţa, anul II, nr. 171) „.

Dragoş Paul Aligică, de vorbă cu Nicolas Spulber, despre Tranziţii economice, Ed. Humanitas, 2004, cu o Introducere semnată de regretatul Matei Călinescu („Când am ajuns la Bloomington, la Indiana University, în ianuarie 1973, nici nu-mi trecea prin minte că aveam să mă împrietenesc cu un economist – un mare economist, cum aveam să aflu mai târziu – dublat de un mare umanist”). Cartea apare şi în varianta română chiar în anul morţii eroului ei principal. Cine este Nicolas Spulber? Una dintre cele mai spectaculoase minţi de origine română, refugiat în SUA înainte de cel de al doilea război mondial, economist şi filosof umanist, specializat mai ales în sistemele economiei comuniste, despre care relatează cu neîncetată critică şi uimire în acelaşi timp. „A studia sistemul socialist este ca şi cum te-ai uita la o experienţă – cineva merge pe sârmă şi te întrebi: care este logica, cum poate să meargă pe sârmă, din ce motive a ales să meargă pe sârmă?”