Angela Furtuna

Nu putem omite privirea retrospectivă asupra unui fenomen atât de complex cum este instalarea paradigmei democratice în România (după fuga dictatorului) şi în fostele ţări comuniste, tot aşa cum nu putem omite, în cazul abordării istorice a însuşi conceptului de democraţie, revizitarea ideilor lui Alexis de Tocqueville, cele din opera Despre democraţie în America (Flammarion, Paris, 1981, Humanitas, Bucureşti, 2005), despre care François Furet conchidea: „Alexis de Tocqueville are un dublu avantaj asupra lui Marx. El se situează la nivelul istoriei unei promisiuni făcute Europei de Revoluţia Franceză şi căreia America îi arată trăsăturile: şi el încearcă să înţeleagă nu cauzele, ci consecinţele. În felul acesta, el câştigă pariul: afirmarea că universul egalităţii şi comportamentul pe care el îl provoacă sunt fenomene durabile, ireversibile, determinante pentru viitor. În această măsură el analizează chiar lumea în care trăim noi”. Valabil şi astăzi, cu măsurile necesare de updates.

1. Vladimir Tismăneanu

— Angela Furtună:

— Având în vedere importanţa anului 1989 pentru România, ce lucruri notabile credeţi că s-au petrecut în cultura şi în literatura română în ultimii douăzeci de ani (1989 – 2009)?

— Vladimir Tismăneanu:

— Înainte de orice, trebuie spus că a dispărut frica. O frică difuză, intimidantă, paralizantă. O frică indusă prin instituţii specializate, de la Securitate şi cenzură la Secţia Presă a CC a PCR şi Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. În acelaşi sens, a dispărut înregimentarea, conformismul plat, uniformizarea sub semnul ideologiei oficiale. Au renăscut valorile europene şi s-a afirmat spiritul critic, acea formă a conştiinţei despre care Mihail Sebastian spunea că este prin definiţie „în civil”.

— Angela Furtună:

— Cum au evoluat în perioada menţionată statutul şi conştiinţa scriitorului român? Dar relaţia sa cu memoria şi cu adevărul, la ieşirea din dictatură?

— Vladimir Tismăneanu:

— Au apărut lucrări extraordinare despre supravieţuire, onoare, verticalitate, dar şi despre oportunism, îngenunchiere, complicate cu forţele Răului. Mă voi feri să dau nume, întrucât orice listă riscă să excludă contribuţii semnificative. Cred că trebuie accentuat rolul memorialisticii şi al jurnalelor legate de perioada totalitară în resurecţia sintezei preconizată de Monica Lovinescu dintre etic şi est-etetic. La acest capitol nu ezit să menţionez scrierile unor N. Steinhardt, Alice Voinescu, Petre Pandrea, N. Carandino, I. D. Sârbu, Virigil Ierunca şi, evident, Monica Lovinescu.

— Angela Furtună:

— Vizibilitatea internaţională a literaturii române şi a scriitorilor români a cunoscut mutaţii, în acest interval de timp. Cum descrieţi acest fenomen, comparativ cu perioadele anterioare din literatura română? Dar din perspectiva raportării la starea altor culturi?

— Vladimir Tismăneanu:

— Succesul unor intelectuali este înainte de orice un fapt existenţial individual. Recunoşterea internaţională a unor Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Gabriela Melinescu, Paul Goma, Matei Călinescu, Bujor Nedelcovici, Dumitru Ţepeneag, Matei Vişniec, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Andrei Pleşu, Ana Blandiana, H. R. Patapievici, Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, Hertha Müller, Andrei Codrescu, Gabriela Adameşteanu, N. Breban, Sorin Titel confirmă că scriitori români sau originari din România sunt percepuţi ca voci ale unei autenticităţi salvate, dincolo şi în pofida eforturilor disperate ale politrucilor culturii comuniste de a submina dialogul şi comunicarea valorică planetară. Fiecare dintre aceşti autori şi-a rostit (îşi rosteşte) propriul adevăr, ne-fardat, nemăsluit şi cât se poate de personal. Comunismul, această hipertrofiere a minciunii, a urmărit anihilarea subiectivităţii, autarhia spirituală, seceta sufletelor. Eşecul economic şi social al acestui sistem a fost doar una din cauzele năruirii sale. Naufragiul utopiei nu poate fi înţeles fără a ne gândi la rolul imaginarului emancipat de sufocantele, morbidele constrângeri ideologice.

2. Norman Manea

— Angela Furtună:

— Având în vedere importanţa anului 1989 pentru România, ce lucruri notabile credeţi că s-au petrecut în cultura şi în literatura română în ultimii douăzeci de ani (1989 – 2009)?

— Norman Manea:

— În primul şi ultimul rând: libertatea! Toate celelalte efecte, bune sau dezamăgitoare, sunt consecinţele acestei schimbări radicale în structura politică şi socială, inevitabil şi culturală, a ţării. A dispărut cenzura politică, s-au înmulţit sursele de informaţie, s-au amplificat simţitor contactele cu străinătatea şi culturile străine. Au sporit ziarele, editurile, asocierile de tot felul. A apărut mai pregnant şi nu odată strivitor criteriul pieţii, al accesibiltăţii, al gustului popular, cu ramificaţiile comerciale şi economice de rigoare. O nouă generaţie – scriitori şi cititori, artişti şi consumatori de artă – şi-a făcut tot mai simţită prezenţa, cu alte preferinţe şi potenţialităţi.

— Angela Furtună:

— Cum au evoluat în perioada menţionată statutul şi conştiinţa scriitorului român? Dar relaţia sa cu memoria şi cu adevărul, la ieşirea din dictatură?

— Norman Manea:

— Scriitorul a încetat să fie onorat cu privilegii şi pedepse exagerate de către Putere. Proprietatea de stat asupra răului a fost treptat înlocuită, deşi nu în totalitate, cu proprietatea privată asupra binelui şi a răului. Scriitorul a revenit la un statut antebelic, lax, dar într-o societate cu alt ritm, alte tensiuni şi alte tumori. Ieşirea din dictatură a însemnat o enormă detentă dar şi o confruntare cu mai subtile şi viclene capcane, în jocul adesea burlesc, când nu şi mai mahalagesc, al scenei publice. Manipulările s-au diversificat şi ele, conform intereselor diversificate şi au atins, nu odată, performanţe groteşti deloc invidiabile. Au existat şi au perseverat, totuşi, şi solitarii slujind integritatea şi spiritul critic. Oricât de nemulţumiţi am fi de cacofonia, complicităţile şi corupţia prezentului, tocmai memoria şi adevărul ne obligă să nu uităm ce a fost înainte, din ce am scăpat, fie şi cu întârziere, fie şi parţial.

— Angela Furtună:

— Vizibilitatea internaţională a literaturii române şi a scriitorilor români a cunoscut mutaţii, în acest interval de timp. Cum descrieţi acest fenomen, comparativ cu perioadele anterioare din literatura română? Dar din perspectiva raportării la starea altor culturi?

— Norman Manea:

— Deschiderea care a urmat eliberării a marcat un contact amplificat cu exteriorul şi a stimulat, treptat, o atenţie crescută a lumii faţă de noi. Scriitorii remarcaţi de lumea literară străină sunt azi alţii decât „oficialii” pe care Puterea încerca să-i impună, oferindu-le paşapoartele, călătoriile şi contactele care ar fi trebuit să retuşeze „imaginea” noastră peste hotare. Sunt astăzi mai mulţi scriitori români, din toate generaţiile, cunoscuţi şi apreciaţi în lume şi nu prin „imaginea” fardată a Naţiunii, ci prin calitatea scriiturii, prin originalitatea talentului şi a viziunii creatoare. Nu avem, însă, acelaşi impact ca alte literaturi, cu mai solidă tradiţie a conexiilor culturale şi, poate, cu o mai incitantă abordare a misterului uman. Ceea ce este sigur, este că literatura rămâne un mai calitativ produs naţional decât cele din alte „domenii” şi, cu siguranţă, decât cele de retorică politică.

3. Simona-Grazia Dima.

Angela Furtună:

— Având în vedere importanţa anului 1989 pentru România, ce lucruri notabile credeţi că s-au petrecut în cultura şi în literatura română în ultimii douăzeci de ani (1989 – 2009)?

Cum au evoluat în perioada menţionată statutul şi conştiinţa scriitorului român? Dar relaţia sa cu memoria şi cu adevărul, la ieşirea din dictatură?

Vizibilitatea internaţională a literaturii române şi a scriitorilor români a cunoscut mutaţii, în acest interval de timp. Cum descrieţi acest fenomen, comparativ cu perioadele anterioare din literatura română? Dar din perspectiva raportării la starea altor culturi?

Simona-Grazia Dima: – 1-2-3. Momentul 1989 a însemnat, neîndoielnic, o descătuşare. S-a câştigat, în fine, multdorita libertate de expresie. Mă bucur îndeosebi că se poate vorbi liber despre credinţă, despre divinitate, din punctul meu de vedere este bunul cel mai de preţ câştigat. De asemenea, s-a putut aduce în discuţie şi reconsidera acea parte a moştenirii literare rămasă tabu: memorialele celor întemniţaţi, poezia lor – e un fapt de dreptate. Harta literaturii noastre începe să arate acum mai complexă, mai adevărată.

Dar, odată cu părţile bune, s-au instaurat şi nişte stări de lucruri discutabile. De pildă, graniţele literaturii au devenit mult mai laxe, până la a se da câmp liber intrării în arena literară a amatorismului, girat prin prietenii bazate pe slăbiciuni omeneşti. N-ar fi nimic dacă principiul curăţirii naturale a balastului ar funcţiona de la sine, şi repede, şi dacă fenomenul ar caracteriza doar periferia vieţii literare – dar nu, el se înregistrează chiar şi la niveluri la care nu te aştepţi. A sporit, ca atare, cinismul, la un grad nemaiîntâlnit, iar el nu este inofensiv, ci, perpetuat, naşte ignoranţă. Ideea de utilitate, de folos, pe care opera literară, simbol al gratuităţii, şi autorul ei, artistul, sunt chemaţi acum s-o servească, nimiceşte putinţa operei de a impresiona prin sine (şi atât) şi-l transformă pe literat într-un tainic conspiraţionist. Acum obţin surprinzătoare beneficii în plan literar aceia care sponsorizează, care ajută, care oferă diferite lucruri materiale. Sigur, se va replica: „şi ei trebuie să trăiască, tot nu fac gaură în cer”. Da, ştiu textele astea, de-o veşnicie se tot aud în România. E o falsă îngăduinţă, care murdăreşte profund climatul literar şi ascunde oroarea faţă de valoare, amatorismul cras. După noi, potopul. Evident că şi cei mediocri trebuie să trăiască, dar pentru asta sunt de ajuns măsurile sindicale, dacă am ajuns până-ntr-acolo încât i-am primit în uniunea noastră. Să nu lăsăm literatura să interfereze cu axiologia. Băieţii buni şi fetele bune, care zăbovesc pe la terase vor avea, în aceste condiţii, câştig de cauză, vor deveni polulari, vor fi propuşi la premii şi tot soiul de beneficii substanţiale, în vreme ce alţii se spetesc scriind, creând o viziune, o operă. Nu că aş lovi prin aceste afirmaţii în ideea de cafenea literară, ea poate fi şi un creuzet de idei libere, fertile literar. Totuşi, doar în acea singurătate auctorială care o face sinceră, valoroasă. Altminteri, adăstarea la birt rămâne la simplul stadiu de politică, fie şi una literară. Dar, pentru cei ce, oricum, nu citesc, ce importanţă are cine e promovat, premiat, adulat? Iată triumful mentalităţii provinciale. Ne ascundem împreună cu dejecţiile noastre, într-un spaţiu mafiotic, unde nimeni nu ne poate controla, în micuţul nostru grajd călduţ, dospit de aburii putrefacţiei, acolo unde nu există transparenţă, fiindcă nu vrem să arătăm nimic lumii, nu vrem să intrăm în comunicare intelectuală cu ea, nu credem că am avea nimic să-i arătăm, în afară de o lăcomie ancestrală, în sensul cel mai literal cu putinţă. O lăcomie ce nu se mai ogoieşte, dar care nu este niciodată una literară, o poftă gigantescă de literatură. Pe acest fond, sigur că există o promovare notabilă a literaturii peste hotare, dar ea se face pe două canale: oficial, prin instituţii ce, fatalmente, îşi servesc propria clientelă, şi neoficial, prin efortul de Sisif al unor creatori singuri, peşti ce se zbat pe uscat. Nu ştim încă ce va ieşi de aici, procesul nu e încheiat. E un progres, se vede cu ochiul liber, dar e unul modic. De ce? Tot din cauză că nu întotdeauna se promovează literatura în mod profesionist, ci prin prisma unor gusturi (şi intenţii?) corupte sau, cel mult, a unor vederi parţiale (şi, totodată, partizane).

Mi se pare, iarăşi, urâtă modalitatea în care se comunică între generaţii. Literatura s-ar putea „transmite” lin, de la o generaţie la alta, schimbul ar trebui să fie imponderabil, fluid. În loc de asta, s-a creat artificial o „prăpastie intergeneraţionistă”, care nu corespunde adevărului. Consecinţa (sau punctul de pornire?): autorii români se citesc prea puţin între ei. Unii ar putea motiva situaţia prin laşitatea unor literaţi înainte de 1989. Unii au fost, poate, laşi, dar alţii, pur şi simplu, au scris. Lumea s-a obişnuit să-i ceară mereu scriitorului ceva. Îi cere, dar nu-l citeşte. În Occident, scriitorul este mult mai profesionalizat. Nici nu se gândeşte să-şi istovească forţa creatoare în politică. Schimbările sociale pot fi pregătite prin literatură, dar într-un mod mai subtil, în vreme ce solicitarea imperioasă, adresată scriitorului, de a se implica în social, este, evident, expresia nepăsării funciare faţă de literatură. Ea ţine de o copilărie a culturii şi de, să mi se ierte, incultura şi primitivismul unui popor gata să-şi calce în picioare cele mai înalte valori şi care preţuieşte mult mai mult blidul cu fasole decât capodopera. Pentru a schimba societatea în sensul în care vulgul egoist aşteaptă de la scriitor (e vorba de schimbarea socio-politică), trebuie să existe un tip bine definit de acţiune, unul practic, rece, competent, realist, documentat, total diferit de zbierătul romantic, de baterea în piept la tribune. Să trecem de la faza romantică, sentimentaloidă, la una a lucidităţii şi să citim mai mult – şi în cunoştinţă de cauză, iată un sfat pe care nu mulţi îl urmează. Vulgul cere totul de la scriitor, îl atacă până şi în timpul său preţios, ce ar trebui dedicat scrisului, şi se grăbeşte să judece totul (crede că se pricepe la toate), dar nu este dispus să ofere nimic, căci sieşi nu-şi cere un minimum de respect şi competenţă: acela de a citi regulat, de a-şi spori rafinamentul sau de a-l crea, în condiţiile în care acesta nu există. S-ar putea spune că rafinamentul s-a topit şi la naţiile avansate. Da, în mare măsură. Parcă totuşi aiurea tradiţia există în doze mai substanţiale şi, chiar ocultată, garantează (pentru) un mai mare profesionalism. Dar de ce să ne supărăm pe bietul vulg, când aceia care ar trebui să vegheze şi să creeze un curent de opinie autentic, cu atât mai mult fiindcă deţin pârghiile decizionale, se arată încă mai nepăsători?

Un cuvânt aspru se cere rostit faţă de criticii literari. În afara unora devotaţi, în orice circumstanţe, misiunii lor, majoritatea nu are un cuvânt decisiv de spus, tot din cauza apetitului funciar spre trădare: în mintea lor au prins rădăcină alte criterii (şi sunt de numeroase tipuri) decât acelea pur literare. Au cedat tentaţiilor, unele foarte subtile, cum ar fi favorizarea teritorială (să le iasă în cărţi oamenii ce la sunt aproape, fie fizic, fie zonal, sentimental etc.). Din acest apetit pentru apropiere, specific şi puilor de vulpe (sau de alte vietăţi) ce n-au alte mijloace mai bune spre a se apăra de frig în bârlog, mi se pare că provin cele mai rele apucături româneşti. Din lipsa viziunii, a văzului în depărtare, a asumării jertfei, a poziţiei spirituale, cea care te face să suporţi multe. Ce este literatul român? Un văicăreţ, unul care nu suportă nimic, nici o privaţiune, unul care se adună repede cu altul, spre a bârfi un terţ.

Nu putem vorbi astăzi, după cum nu s-a putut vorbi nici altădată, de un profil unitar al literatului (român ori de altă naţie). Autorii au în comun utilizarea limbii, dar nu şi motivaţia, viziunea, platforma intelectuală etc. Fiecare scrie dintr-un imbold anume, care poate fi total diferit de al altora. Cu toate acestea, din disparitate, dacă există talent, se constituie patrimoniul literar, averea noastră comună, pe care ar trebui să ne gândim s-o apărăm de multe primejdii (inclusiv de încă una, pe care încă nu am pomenit-o: pernicioasa aşa-zisă concurenţă a literaturii cu viaţa, o falsă problemă, a cărei punere la punct ne-ar răpi prea mult timp preţios). Din cele văzute, fulgurant, în alte ţări (ca şi din ceea ce am dedus), alte naţii (şi literaturi) sunt mult mai puţin pătimaşe în promovarea autorilor şi operelor, iar rezultatele sunt zdrobitoare faţă de ceea ce înţelegem noi să facem, bâjbâind. În primul rând, există o naturaleţe, o mai mare supleţe, nu această încrâncenare şi paranoia eternă de a-i socoti pe toţi pătaţi politic şi de a scurma în trecuturi la infinit. Ura, neînţelegerea, invidia, răutatea, distorsionarea intenţiilor, lipsa de profesionalism, pasivitatea au atins cote alarmante.

4. Constantin Frosin.

Angela Furtună:

— Având în vedere importanţa anului 1989 pentru România, ce lucruri notabile credeţi că s-au petrecut în cultura şi în literatura română în ultimii douăzeci de ani (1989 – 2009)?

Cum au evoluat în perioada menţionată statutul şi conştiinţa scriitorului român? Dar relaţia sa cu memoria şi cu adevărul, la ieşirea din dictatură?

Vizibilitatea internaţională a literaturii române şi a scriitorilor români a cunoscut mutaţii, în acest interval de timp. Cum descrieţi acest fenomen, comparativ cu perioadele anterioare din literatura română? Dar din perspectiva raportării la starea altor culturi?

Constantin Frosin:

— Titlul anchetei trimite la frumoasa ficţiune dumas-iană, cu acelaşi titlu: Vingt ans apres. E lesne de înţeles că şi la noi au fost ficţiuni oarecum asemănătoare, doar că pastişe, postişe şi uneori, făţişe. Iar uneori, ca-n momentul de faţă, ele au devenit fricţiuni. Drept care unii o freacă şi-acuma, unde le vine mai bine. Credeţi cumva că unii le freacă ridichea altora, ca să devină, chipurile, uriaşă? Ei, aş!… Doar aşa, de ochii lumii, prin parlament, că dă bine la imagine. Dup-aia pupat toţi la bufet.

Eu aş propune pentru ficţiunea românească, titlul: Neschimbarea la faţă a României, sau poate chiar Desfigurarea României! Pentru că schimbarea la faţă a fost doar una a faţadei, de faţadă, de aici confuzia cu faţa – doar unii aveau faţă de schimbarea asta. Să-şi schimbe trotineta cu Mercedez ul sau trabantul cu BMW -ul. Ba unii chiar şi-au schimbat măgarul pe care-l călăreau când se duceau la păscut (cu turmele., nu singuri), cu Maybach-ul. Asta da, schimbare la faţă a României.!

A doua zi după (The day after.), s-a modificat schimbarea. Trădare, trădare da' să ştim şi noi. Păi ce: când s-a dat liber la democraţie, hoţii (chiar şi cei care nu furaseră, în copilăria lor, decât un ou.) au zis că s-a dat liber la furat, politrucii au decis că s-a dat liber la politichie şi-au zis scurt şi la obiect (chiar dacă şi puţin abject.): Şo, pă ei, daraghie tavarişci! Şi-au dat iama-n iaz peştii cei mari care-or înghiţit scurt şi la obiect (chiar dacă şi puţin abject.) pe cei mici. Că doar asta ne lipsea nouă atunci, ca şi acum – politichie de mărgăritar!

Privesc şi mă crucesc, da' tot nu văd unde s-ascunde importanţa anului 1989. Faină întrebare! Importantă pentru cine? Pentru eşalonul doi? Pentru flămânzii de putere şi avere ai pecereului, care nu se mai satură de putere şi avere, în vreme ce boboru' nost' ţine post. Da' fără rost. Deşi nu-i prost. Da' nici ăia, să renunţe la putere. Ce rost mai are schimbarea asta neschimbată (oare o reeditare nu rimează cu o restaurare?! O ediţie nerevizuită, necorectată şi neadăugită.), când omul simplu, omul de pe stradă (ca mâine, îi vom spune omul din stradă.) afirmă ritos: Tot mai bine era înainte, ori: Era mai bine cu nea Nicu.! Iar ăştia sunt cei mulţi, de pe urma cărora trăim şi noi, intelectualii şi oamenii de cultură, care am crezut că, după revoluţia asta, România avea să devină ţara unde curge miere şi lapte. E drept, pentru unii aşa este, cei care au răcnit din toţi rărunchii: La vremuri noi, tot noi!

Cioran vorbea de Schimbarea la faţă a României, eu cred că ar trebui să vorbim de un sui generis O mască râde, o mască plânge. Sau de un soi de carnaval dâmboviţean cu mască şi fără mască. Oricum, dragi to'arăşi, lupu-şi schimbă faţa (păru, dacă ţineţi neapărat la pilozităţile alea), da' năravu' ba! Iar când boboru' ştie că tot voi sunteţi ăi de pocniţi din bici (tare-mi vine să le zic aşa, pre neaoşa noastră limbă românească: Son of a bitch!) pe lângă noi., dar continuă să regrete vremurile de tristă amintire, când n-avea ce pune pe masă, tremura în case cu toate paltoanele (aşa cum le indica toaşu'), e jale, bre musiu, e jale, ascultaţi acilea la mine, tare mi-e teamă că.

Da' vouă nu vă e teamă, nu-i aşa? Că teama e o temă de casă pentru bobor, nu pentru voi, aleşii, coborâţii cu hârzobul din cerul pe care, până mai ieri, îl mâniaţi contestându-i existenţa, ca nişte bravi atei ce eraţi (şi mai sunteţi, chiar dacă vă duceţi să pupaţi poala popii pe la diverse slujbe, pe care le transformaţi apoi în evenimente mondene, de fapt, imunde.). Voi sunteţi neînfricaţii, impavizii (fuga la dicţionare, tavarişci, băi sereistule, ce-o zis ăsta, hî?!) îndrăzneţii pe care soarta i-a ajutat, într-adevăr (Audaces fortuna iuvat).

Ce s-a petrecut în cultura şi în literatura română în ultimii douăzeci de ani, în ciuda ăstora şi la umbra lor? Păi avem acea dorită libertate de expresie: ca să nu ne dăm seama că-s tot ei, despre care nu puteam spune nimic rău, că venea secu şi ne bătea până ni se stingea becu', şi ca să credem şi mai abitir că s-a schimbat ceva (nu cineva, adică nu ei, cu apucăturile lor), ne-au dat voie la vorbit, la spus vrute şi nevrute (de ei.), la înjurat chiar. Înainte nu puteai fluiera în biserică, că Doftana scria în dreptul vizei tale de flotant – aveai dreptul să taci şi să faci ce spuneau ei. Acu' poţi să spui orice, că nu te mai aude nimeni, nu-i mai afectează nici adevărul, nici înjurăturile. Aşa că putem spune orice, că tot nu ne foloseşte la nimic.

A, nouă, creatorilor, ne este utilă (în ciuda micilor futilităţi) această libertate de exprimare, căci putem scrie şi declama în lung şi-n lat, a tort et a travers, cum ar spune fraţii noştri de peste Prut (francofoni, se-nţelege). Putem aborda orice formă de scriitură, orice formă de artă, orice formă de exprimare, ne citim între noi, ne aplaudăm între noi la vernisaje, scriem frumos unii despre alţii în revistele literare ori de cultură, pe care le citim tot noi, că boboru' nu mai are timp, riscând în felul ăsta, să devină tâmp, adică să se mute cu mici şi cu mare (aia Neagră) la Braşov, sub Tâmpa. Unde să asiste la un neîntrerupt festival de genul Cerberul de A (-b-) ur. Oricum, Festivalul de Comedie de la Galaţi a început la fix, deşi oarecum decalat faţă de comédia din guvern.

Desigur, putem ieşi peste hotare, să ne citim creaţiile, să ne expunem picturile, sculpturile şi toate alea, putem susţine conferinţe, câştiga Globuri de aur, că-n ţara asta tot nu vom fi profeţi, că nu de asta avem noi nevoie acuma, că şi arta tot prin stomac trece, conform îndoctrinaţilor de partid şi de stat (degeaba = şomeri). Toate-s bune şi frumoase-n ţara asta, unde toată lumea-i fericită şi cu lacrimi (de bucurie, desigur.) pe obraz. Cam asta ar fi ce-am avut eu de spus la punctul unu de pe ordinea de zi. Oricum, la noi se aplică chestia aia cu Le mieux est l'ennemi du bien. Şi, ca să nu uit, să vă readuc zâmbetul pe buze: francezii, când se-amuză, scriu astfel cuvântul democraţie – 1. Des mots craţie (kratos); 2. Des maux craţie (tot kratos.). Unde maux este pluralul de la le mal. Ori le Mal (-in). Desigur, când mergem la alegeri, avem de ales.

Şi cum toate lucrurile bune sunt trei, inclusiv întrebările, să trecem la a doua. În aceeaşi notă a umorului sec şi a paradoxului, se vorbeşte de evoluţia statutului şi a conştiinţei scriitorului român. Tţţţţţţţ. Să le luăm pe rând. Care statut? Acele texte care intră în componenţa aşa-ziselor Statute? Păi da, alea au evoluat, limbajul s-a rafinat, în scris ne bucurăm (că de-aia avem capitală-n oraşul lui Bucur.) de toate drepturile, suntem scutiţi, aproape medical, de drepturi şi îndatoriri, putem scrie, precum proştii pe toate gardurile: Fuck you, Romania, şi nu ne bate nimeni, nici măcar la cap, deşi ţărişoara asta poate merita altceva, după atâta mioritism şi statut de laborator experimental. Dacă se face referire la statutul intelectualului, al omului de cultură, rog a se vedea grila de salarizare a profesorilor şi medicilor, unde se vor găsi găsi răspunsuri elucubrante şi halucinante. Cât despre artişti, scriitori etc., parcă nu-mi amintesc să figureze (adică nu joacă nici măcar rol de figuranţi.) în zisa grilă de salarizare. Care statut? Cine are bani în cont, vilă în centru sau în zone rezidenţiale, câteva maşini de lux în curte ori garaj, acela este un om respectat. Restul, la baie, tataie, că miroşi a sărăntoc.! Asta e grila de lectură a celor cu ochelari de cal şi minte de batal, care nu văd mai departe de lungul nasului (ca să nu-şi piardă simţul mirosului).