Angela Furtuna

Două condiţii, însă, mi se par esenţiale, pentru ca Europa Unită să poată repeta la nivel identitar succesul relativ al Israelului faţă de cetăţenii săi: în Uniunea Europeană să nu existe două tipuri „ calitative „ de cetăţeni (cei inferiori şi cei superiori), iar identitatea europeană să se bazeze, după modelul celei evreieşti-israeliene, pe o fascinaţie comună faţă de un reper cultural-uman de excepţie şi excelenţă, cel al eropeanului în lume.

Aşadar, e de dorit ca şi europenii să spună cu o anume pasiune, precum Herzl: „ Da, noi avem forţa de a crea o Europă, o adevărată Europă model „.

În Histoire du juif errant, Jean d'Ormesson arăta cum, „ de-a lungul întregii lor istorii şi în toate sensurile noţiunii, a fi evreu înseamnă o pasiune. O mândrie ce se plăteşte scump. O onoare şi o servitute. O suferinţă. Un delir. Evreii continuă a fi crucificaţi şi astăzi de către o lume pe care ei o înţeleg, o domină şi o transformă mai bine decât oricine altcineva „. A fi israelian se bazează pe aceleaşi dominante. Dar şi a fi european trebuie să se bazeze pe aceste valori, pentru a duce la un succes. Altminteri, stările de eşec identitar pot nărui proiectul iniţial.

La începuturi, grecii şi romanii nu cunoşteau noţiunea de frontieră. Abia lucrările cartografice ale secolului al XVI-lea au făcut posibilă apariţia noţiunii moderne de limită, de frontieră, de hotar. Europa actuală modifică politic acest concept în esenţa sa, iar mecanismul secretării identităţii europene va schimba frontierele identitare culturale individuale, prin deplasarea înseşi identităţilor naţionale din fiecare cetăţean. E un fenomen accelerat şi ireversibil, după teoriile lui Paul Virilio, precum acel orizont de aşteptare ce precede fie un cataclism, fie un paradis.

Europeanul poate apărea pe scena istoriei şi ca martor la o victorie, şi ca martor la un eşec. Ca şi identitatea israeliană a cetăţeanului într-un Israel cu viitor istoric, identitatea europeanului în Europa Unită va fi supusă mereu unor încercări violente, contestări şi presiuni, pentru a se fortifica. Sau pentru a dispărea.

„Un oraş mort e un oraş fără evrei”. Când o lume rămâne paralizată. „Ce orbi sunt oamenii din ţară!”

De prin aprilie 1941, în plin proces de românizare forţată a României, datează importante informaţii furnizate de oameni de stat români privind suferinţele populaţiei româneşti consecutive aplicării legilor rasiale şi a politicii antisemite. Nu, nu este un paradox, şi voi revizita câteva argumente despre felul cum funcţionau de fapt lucrurile în societatea noastră.

Oraşul românesc (vechiul ştetl) era oraş mai ales datorită amprentei evreieşti, întotdeauna furnizoare de urbanitate în lumea noastră tradiţională, un agregat în esenţă rural. Emil Cioran, deşi cândva admirator fervent al extremei drepte, observa cu bună credinţă, la 1956, în La tentation d'exister, „ Un oraş mort e un oraş fără evrei. Căci nu există fiinţe mai puţin anonime [ca evreii]. În lipsa lor, oraşele ar fi insuportabile: ei întreţin o stare febrilă fără de care orice metropolă pare provincială” (p.72-p.73).

Ion Luca Caragiale, în epoca lui berlineză, amintise încă din 1912, într-o conversaţie purtată cu Adolphe Stern, scepticul, despre creşterea intoleranţei antisemite din România: „Ce orbi sunt oamenii din ţară! Aş voi ca să se ridice într-un balon uriaş toţi evreii din ţară, pentru numai câteva ceasuri numai, şi atunci s-ar vedea ce înseamnă acest element etnic pentru noi” (Stern, Adolf. Din viaţa unui evreu-român. Însemnări din viaţa mea. Ed. Hasefer. Bucureşti, 2001).

Cu mult mai devreme, încă, la 1881, după Conferinţa sionistă de la Focşani, Moses Gaster propusese guvernului ţării un plan interesant: să se golească total de evrei unul din târgurile din Nordul Moldovei, ce deţineau populaţii evreieşti importante. „Oraşul s-ar fi transformat imediat în sat. Întreaga sa dezvoltare economică ar fi intrat în impas şi ar fi fost o demonstraţie „ad oculos„ a importanţei elementului evreiesc în România” (Gaster, Moses. Memorii. Corespondenţă. Ed. Hasefer, 1998).

Gaster şi Caragiale erau adepţii ideii că evreimea reprezenta elementul catalizator şi accelerator al dezvoltării urbane, economice, comerciale şi ştiinţifice a societăţii, ei fiind încă mult mai realişti şi cumpătaţi dar fermi în afirmaţiile lor, spre deosebire de un alt adept al teoriei, economistul german Werner Sombart, ce plusase poate prea mult pe absolutizarea rolului jucat de evrei în capitalismul european.

Un cunoscut scriitori austriac, Hugo Bettauer scrie, la 1923, romanul satiric Oraşul fără evrei (Die Stadt Ohne Juden), în care imaginează colapsul economic al Austriei după o ipotetică alungare a evreilor ce produce dezastrul total al societăţii, aşa încât imaginarul partid Germania Mare (Grossdeutschland) e nevoit să implore evreii să se întoarcă. Ecranizând mai târziu acest roman, regizorul Karl Breslauer construieşte „sinistre imagini cu deportarea evreilor în trenuri de vite, dovedind încă din 1924 o formidabilă intuiţie” (cf. Andrei Oişteanu). După modelul scriitorului austriac, şi prozatorul german Arthur Landsberger scrie la 1925 un roman de succes intitulat Berlinul fără evrei (Berlin ohne Juden).

Cei doi au sfârşit-o prost. Bettauer a fost asasinat în 1925 de un nazist. Landsberger s-a sinucis în 1933 la venirea lui Hitler la putere.

Privind în urmă la diversele întâmplări, iată că intuiţiile oamenilor de cultură s-au cam adeverit. Ca şi cele ale economiştilor sau politicienilor moderaţi.

Nu mai departe de 1941, Uniunea băncilor româneşti publica alarmată un raport privind scăderea vitezei de aplicare a românizării forţate, deoarece excesul de zel din aplicarea legilor antievreieşti (legea pentru românizarea întreprinderilor, de exemplu) adusese România în pragul unui colaps economico-financiar.

Interesant este de menţionat un aspect: atât antisemiţii radicali din epocă (precum şi cei de azi), cât şi conducătorii comunităţilor evreieşti observau aceeaşi evidenţă. „Lipsesc elemente etnice româneşti care să poată înlocui în câteva luni personalul de specialitate evreiesc, prin urmare zguduirea provocată de legile ultrarapide de românizare ameninţă prăbuşirea economiei naţionale” (Ancel, Jean. Contribuţii la istoria României. Problema evreiască (1933-1944). Editura Hasefer, 2001).

Aşadar o amprentă a culturii unei etnii determină în mod firesc rolul ei în societate. Raţionalişti şi utilitarişti, evreii au generat negustoria şi capitalismul prin tocmai aceste caracteristici ale psihologiei lor colective explicate chiar de Talmud. La acest capitol mă alătur viziunii lui Sombard, fără a accepta însă şi excesele acestuia.

Mai aproape de noi, în 1960, Felix Aderca nota faptul că „ evreii au fost siliţi a se înghesui în comerţ din cauza legilor restrictive ale semifeudalităţii şi semiburgheziei antisemite – adică nici oştire, nici învăţământ, nici funcţiile de stat sau avocatură”.

Oricum, vânzarea evreilor de către dictator a fost urmată şi în anii 70 de un colaps imens, în care românii obişnuiţi au fost primii supuşi suferinţelor şi degradării prin sărăcire, înfometare şi lipsă de căldură, asistenţă medicală şi de libertate. România intrase în paralizie generală.

Chestiuni multă vreme neştiute sau public interzise altădată, cum sunt şi aceste abordări psiho-etnologice şi culturale, fac puţină lumină asupra rădăcinilor şi consecinţelor antisemitismului. Acest concept trebuie scos din clişeele utilizate de ideologiile extremiste şi adus în planul civic al dialogului şi reconcilierii.

Umbre există numai acolo unde există şi soare, spunea Martin Heidegger, iar umbrele antisemitismului, atunci când lasă impresiunea pe o civilizaţie cum e aceea a românilor, pot reflecta nu strălucirea unui soare binevoitor, ci flacăra unui soare pârjolitor. Nu orice lumină este compatibilă cu viaţa omului. „Oare prin ce iaduri trebuie să mai treacă omul până să înţeleagă că nu el se face pe sine?” „O stea răsare din Iacov, Un toiag de cârmuire se ridică din Israel” (Numeri: 24, 17). Cetăţeni ai planetei.

În perioadele de persecuţii împotriva evreilor, aceştia erau mai întâi discreditaţi şi stigmatizaţi în bloc, ca etnie şi confesiune, prin toate ţările pe unde au colindat, în toate culturile unde s-au aşezat. Soluţia finală aplicată împotriva evreilor a fost răul absolut, dimensiunea absolută a demonismului politic. Se poate spune că răul în istorie vine şi de aici: de la nodul unde progresul se aliază cu barbaria.

Există speranţă, după orice derapaj.

Speranţă, adică justiţie, adevăr, dreptate, moderaţie şi spiritualitate (chiar dacă aceasta a fost puternic concurată de accelerarea crizei raţionalităţii după al doilea război mondial, când postmodernitatea l-a ucis pe Dumnezeu), mai ales atunci când ele se asociază cu viziunea transdisciplinară (Basarab Nicolescu): astfel ne redefinim după orice catastrofă. Fe şi după Shoah. Sau după Gulag.

Şi iată cum roata istoriei se învârte, aşa încât asistăm astăzi şi la mari migraţii de populaţii româneşti pe toate continentele lumii. Motivul românilor de a emigra: singura soluţie de supravieţuire demnă este exilul economic şi politic din ultimii o sută de ani, urmare a incapacităţii guvernanţilor de la Bucureşti de a găsi soluţii prietenoase cu cetăţenii şi chiar compatibile cu viaţa, mai ales cu traiul decent.

Plecând de acasă, unii au probleme de adaptare. Nu toţi sunt fericiţi şi integraţi, nici aici, nici acolo. Numeroşi cetăţeni români au comis în Occident şi aiurea fapte condamnabile, ori au deranjat sensibilităţi locale prin manifestarea culturii lor, ceea ce a făcut ca, ulterior, o altă parte a populaţiilor româneşti exilate să fie tratată în bloc, deşi inocentă şi stimabilă, cu atitudini, clişee şi mentalităţi rasiste: stigmatul de „români împuţiţi” sau „ţigani împuţiţi” e unul care a atras o pierdere de capital de imagine. Şovinismul şi politicile antiromâneşti sunt astăzi o realitate ce nu le face viaţa simplă emigranţilor români. Iar acest aspect al stigmatului etnic îl simt azi pe pielea lor inclusiv românii care călătoresc înafara ţării pentru scurt timp. Nu mai sunt bineveniţi aproape nicăieri. A venit vremea ca şi românii să înţeleagă, acum, când capacul naţionalismului s-a ridicat de pe oala cu supă totalitară, ce înseamnă trauma discriminării, trauma neacceptării Celuilalt, trauma persecuţiei colective pe criterii etnice şi/sau confesionale. Aşadar, un rău politic ca acesta nu piere, ci naşte urmaşi conceptuali şi, întotdeauna, o imensă nebunie colectivă.

Altădată evreii erau caracterizaţi în bloc ca fiind împuţiţi, spurcaţi, piază rea, omul roşu, omul-oaie sau omul-ţap şi aşa mai departe, physiognomic fiind supuşi mereu unui proces de caricaturizare şi demonizare (vezi Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română, Ed. Humanitas, 2003, cap. Portretul fizic, pag.40-130), iar acest proces era însoţit şi de atribuirea, tot prin strategiile clişeizării, a unor însuşiri morale şi psihologice teribile: evreul laş, evreul trădător, evreul mercenar, evreul şmecher, evreul cămătar hapsân etc. Aceste mărci ale negativităţii le sunt atribuite la ora actuală şi românilor, în noua mitologie politică planetară de după 89, şi tot prin filiera discriminării etnice. Ambele situaţii stau sub semnul aceloraşi hermeneutici: dacă iconografia occidentală a fost întotdeauna mai severă, iconografia bizantină (cf. lui Marcel Dubois), fiind mai mult biblică decât sociologică, „a reprezentat evreul în mod mai obiectiv, mai corect şi mai respectuos. Necoborând, precum cea occidentală, până la nivelul care exprimă ostracizarea şi ura unei societăţi cu o viziune complet negativă asupra evreului”.

Poate că cea mai tragică dintre stigmatizările antisemite a început în Evul Mediu, când legile impuneau tuturor evreilor portul pe piept al unui semn în formă de cerc, apoi de stea, galbene. De ce galbene? Pentru că galbenul semnifică pentru creştini trădarea, însuşi Iuda fiind reprezentat în veşminte galbene, ca şi evreii. La sfârşitul Evului Mediu, culoarea galbenă începe să fie atribuită şi alienării: bufonii şi nebunii erau îmbrăcaţi în galben, această culoare fiind de asemenea asociată lui Lucifer, pucioasei şi trădătorilor. Acestea se întâmplau în Franţa, Spania şi Italia, pe când în Germania, decretul din 1267 al Conciliului de la Viena obliga evreii la portul pălăriei speciale cu tijă (judenhut). La finele secolului al XVI-lea aceste însemne dispăreau, mai puţin în Veneţia, unde le găsim şi în secolul al XVIII-lea. „Mărcile infamiei” au reapărut în secolul al XX-lea. În Polonia, din 1939, ca o brasardă simplă. Apoi, după ocupaţia nazistă, pe brasardă, ce era lată de 10 cm şi trebuia purtată pe mâneca dreaptă (prin decretul semnat la Cracovia, pe 23 noiembrie 1939, de către Frank, Guvernator General al teritoriilor poloneze ocupate) a devenit obligatorie aplicarea unei stele: Steaua lui David, galbenă, în şase colţuri. Acest simbol mesianic este menţionat încă de profeţia lui Balaam: „O stea răsare din Iacov, Un toiag de cârmuire se ridică din Israel” (Numeri: 24, 17). Steaua lui David reprezintă între altele cele 6 zile de lucru, cu Shabbatul în centru, dar pe de altă parte şi cele 6 mii de ani, ca şi Milleniumul. Ea este formată din două triunghiuri, unul dirijat în jos, altul în sus, cu semnificaţia reconcilierii dintre Trinitatea Divină (Tatăl – Fiul – Duhul Sfânt) şi Trinitatea Umană (spirit – suflet – corp). Steaua lui David a fost asociată la un moment dat cu vrăjitoria. Sub Hitler, această fabulă ocultă a făcut ca toţi evreii obligaţi la purtarea stelei să fie marginalizaţi şi izgoniţi, în final euthanasiaţi, fiind asociaţi vrăjitoriei negre. Consilierul lui Hitler, Goebbels, fusese un maestru al propagandei satanice, maleficizante. Dar steaua lui David pentru poporul evreu nu este nici semn ocult, nici semn de salut. Ea este pur şi simplu un semn de fidelitate a lui Dumnezeu faţă de poporul lui Israel, care îl aşteaptă pe Mesia, ce va aduce salutul şi pacea Israelului şi întregii lumi.

Aceasta este decriptarea unui simbol care a trimis la moarte milioane de evrei, fixându-i şi azi în clişee sociologic traumatizante. Steaua lui David a fost şi arma calomniei folosită împotriva evreilor: „calomniaţi, calomniaţi, tot va rămâne ceva”, spusese cândva un gânditor. Machiavelic.

Aflându-mă recent în Occident, printre atâtea alte mii de români şi de alte naţii actualmente migratoare şi globaliza (n) te, mi-am imaginat pentru o clipă ce ar însemna ca diferite raţiuni politice sau confesionale să conducă vreodată la o lege care să mă oblige şi pe mine să port un stigmat de marginalizare şi de scoatere în afara condiţiei de cetăţean cu drepturi depline al lumii. Deja, când aud în media şi în dezbateri ale organizaţiilor de prin alte ţări avertizări generice asupra românilor („românii sunt bandiţi, mincinoşi, împuţiţi, periculoşi”), resimt la rândul meu revolta împotriva traumei celui nedreptăţit: se spune des în străinătate că românii sunt hoţi, leneşi, murdari, escroci, traficanţi de carne vie şi de droguri, hackeri, mitomani, cerşetori, neguvernabili, înclinaţi spre promiscuitate, alcoolici, autodistructivi, parteneri pe care nu te poţi baza pentru că nu-şi respectă cuvântul.

Ne va trebui multă vreme pentru a schimba aceste clişee (succesul e improbabil, însă, fie şi dacă privim – cu intenţii comparatiste, utilizând teoria etichetării – la problema evreiască, ce continuă să furnizeze de mii de ani temeiuri de antisemitism, în ciuda tuturor demonstraţiilor contrare); aceste clişee ne fac să roşim fără vină, să suferim enorm şi să nu ne putem apăra, căci nu e treaba tuturora să plătească pentru greşeala unora. Şi totuşi, în societate, conform amintitului principiului sociologic al etichetării, coroborat cu diverse excese antidemocrate, încă se operează prin stigmatele de grup, precum discriminarea sau rasismul, condamnând în bloc şi alegând genocidul, în diversele sale variante, de la genocid soft (înfometare, neasigurarea unui minim de condiţii de viaţă civilizată sau privarea de asistenţă medicală) până la genocidul hard (asasinate în masă, închisoare extinsă, tortură, atrocităţi şi persecuţii), atunci când devine convenabilă eliminarea unei culturi considerată un pion devenit incomod.

Civilizaţia şi barbaria continuă să se amestece, şi în mileniul al III-lea. Încă din 1950, Hannah Arendt observa cum „la nivelul intuiţiei istorice şi al gândirii politice predomină un fel de acord tacit – nedefinit şi general – potrivit căruia structura esenţială a tuturor civilizaţiilor a ajuns la stadiul destrămării ei. Deşi pare mai bine menţinută în unele părţi ale lumii decât în altele, ea nu mai poate asigura nicăieri orientarea pentru posibilităţile timpului nostru, nu mai poate constitui un răspuns la ororile acestui secol” (în Hannah Arendt, Prefaţă la prima ediţie a volumului Originile totalitarismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006).

Concluzia este că stigmatizarea altora este întotdeauna şi stigmatizarea noastră. Cel ce ridică o baricadă devine el însuşi următoarea baricadă. Mai puternică decât prima. În fond, încă de la 1600, Francis Bacon observase cum un om care se poartă politicos şi binevoitor cu străinii arată că este un cetăţean al planetei. Iar Hannah Arendt, conchidea: „Speranţa disperată şi teama deznădăjduită par mai aproape de centrul evenimentelor contemporane decât judecata cumpănită, decât gândirea şi intuiţia echilibrată”.

Da. Privind în jur, constatăm că lucrurile nu stau altfel.

Mai degrabă decât să deschid inima plină de ură a cuiva, să deschid o carte, pentru a citi din inima plină de iubire a unui om imaginar.

Elegiile pentru V.

Visul era un leac împotriva haosului. Error system 300 ceea ce îi reuşea cel mai bine gândirii totalitare era declanşarea mecanismelor delirului.

Dalit şi turcoaica.

Avangardismul de exterminare.

Alex şi vivandierele.

Suprarealismul solipsist.

Zaira şi tetraktys.

Anamneza mitului ca reacţie de imunizare la istorie.

Emaus şi chiron vindecătorul.

Despotismul cu faţă umană.

Margine de oraş.

Margine de burg.

Margine de ştetl.

Margine de târguşor.

Margine de constelaţie în contragere.

Ospiciul aţipind.

Cadavre coagulând din speranţe şi iluzii de libertate spulberată.

Depersonalizare şi retard în servitute.

Hipnogeneza adulaţiei.

Cultul personalităţii.

Visul ca reacţie de fugă.

Ceea ce visez îmi curge pe faţă cu un şuvoi de sânge din ce în ce mai dens.

Pastă hematică.

Noroi vizual.

Exista un operator care alegea tehnica mixării imaginilor.

Cruzimea ca descântec de desensibilizare.

Ameninţarea ca procedeu de paralizare.

Sugestia morţii iminente ca suprimare a conexiunii cu dumnezeu.

Visul era un importator de droguri. Prin care marionetele îşi pierdeau identitatea.

Voinţă distilată.

Acţiune inconsistentă.

Anxietate limpidă ca apa de băut.

Spaţiul se contractă.

Orga porumbel descarcă tensiunea acumulată de vertebrele unei catedrale.

Zidul se strângea în jurul meu. Un spaţiu războinic. Visul se înşuruba în reducerea la absurd spionată de visul dictatorial.

Paranoia ca alveolă a unor raţionamente inapte să rescrie realul pentru dimensiunea onirică.

Ospiciul totalitar.

Descântoteca tuturor desensibilizărilor.

Premiul Nobel va reveni cândva unuia din bucovinenii ce au cucerit lumea: Norman Manea sau Matei Vişniec.

S-a lansat de ceva vreme în media românească o campanie sub genericul „Un Nobel pentru România”, în cadrul căreia au fost propuse cinci nume de autori români sau de origine română care ar putea candida pentru Premiul Nobel pentru literatură: Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Mircea Horia Simionescu, Andrei Codrescu, Mircea Ivănescu. Deşi nume de mare rezonanţă internă, Mircea Horia Simionescu şi Mircea Ivănescu sunt însă prea puţin cunoscuţi în afara ţării. Mircea Cărtărescu beneficiază de traducere şi multă susţinere în receptarea europeană din ultimii ani, fiind şi puternic propulsat de forurile româneştit. Andrei Codrescu trăieşte în Statele Unite şi şi-a creat o receptare solidă şi bună şi acolo, ca şi în România. Bucovineanul Norman Manea, deşi trăieşte acum la New York, scrie numai în limba română („patria mea este limba română”), este la origine inginer român – evreu originar din Suceava-Burdujeni, devenind deja un nume celebru; e cel mai tradus autor român şi are o cotă foarte înaltă de apreciere la publicul şi la critica din toată lumea. Există, însă, un mare nume omis de campania respectivă: Matei Vişniec (despre a cărui operă am scris nu o dată), bucovineanul din Rădăuţi şi stabilit la Paris, celebru în toată lumea de astăzi, care a dus şi el literatura română practic pe toată planeta; spectacolele sale de teatru se joacă în ultimii 10 ani pe toate scenele lumii. Aş spune că Matei Vişniec este cel mai important nume omis de campania respectivă, având şi certe şanse de a se impune la academia suedeză; Matei Vişniec şi Norman Manea sunt la ora actuală şi cei mai celebri şi gustaţi scriitori români, atât în ţară, cât şi în străinătate. De adăugat şi faptul că această omisiune îmi apare şi ca o întru totul romanesca tărăşenie lipsită de fair play, ce are multă legătură cu invidiile, loviturile sub centură şi meschinăriile impardonabile din lumea literară romanesca.

Întâmplarea cu pricina mă face să mă gândesc, bunăoară, la atâţia sacrificaţi pe altarele răului politic românesc. Obligaţi să aleagă exilul sau moartea. Între ei, bietul nostru compatriot Vintilă Horia, stabilit în Franţa între 1960-1964, şi căruia în noiembrie 1960, pentru romanul „Dieu est né en exil” îi fusese atribuit premiul Goncourt. Cum, însă, verticalul scriitor tocmai respinsese oferta ambasadei României de a figura ca reprezentat al scriitorimii comuniste în Franţa (ceea ce ar fi presupus un grad de colaboraţionism cu regimul dictatorial, dar pe care l-a refuzat), atunci a urmat răzbunarea statului comunist român: astfel, guvernul român comunist, prin secţia de propagandă, presă şi dezinformare, cu sprijinul comuniştilor francezi, a început o campanie de denigrare a scriitorului Vintilă Horia, atribuindu – i – printr-un dosar falsificat – un trecut de legionar. În epocă, nu exista crimă mai mare. Presiunile publice făcute asupra sa au devenit apoi imense, iar finalmente Vintilă Horia a refuzat premiul Goncourt, pentru a-şi salva integritatea morală. Dar, negreşit, din această cauză (în care se vede felul cum statul – partid totalitar îşi distrugea propriii cetăţeni dacă aceştia nu erau obedienţi), cultura română a pierdut încă o mare şansă, aceea de a se afirma, la timp şi printr-o valoare certă, aflată atunci în plină forţă creatoare.

Anul trecut, în timpul vizitei sale în Romania, Kjell Espmark, fostul preşedinte al Comisiei Nobel pentru Literatură, declara că, „dacă românii şi-ar fi dorit cu adevărat un scriitor cu Nobel, ar fi încercat să trimită nominalizări la Stockholm. Desigur, vorbim despre prima jumătate a secolului trecut”, singura perioadă despre care Espmark avea voie sa facă dezvăluiri, conform regulamentului Academiei Suedeze.

Cum criteriile de acordare a Premiului Nobel ar fi, cf. Carmen Muşat, valoare estetică, grad de universalitate care să nu elimine nuanţele specifice şi personale, traduceri şi cronici în spaţiile culturale în care au apărut traducerile, la care eu aş adăuga şi impactul operei asupra conştiinţei estetice, politice şi civice a unei societăţi pe o anumită treaptă a evoluţiei sale, nu găsim la ora actuală aproape nicăieri decât la Matei Vişniec şi Norman Manea, dintre români, o simbioză mai fericită a tuturor acestor cerinţe şi a încă multe altele, între care generozitatea emanată de spiritul textelor, charisma personajelor ce se revendică de la lumi în care îşi problematizează deruta existenţială şi filosofică, noul umanism ce stoarce din teatrul absurd şi din proza de ficţiune autobiografică (genuri foarte gustate, după totalitarismele secolului al XX-lea) ultima picătură de resuscitare a unei conştiinţe planetare aflate în căutarea omului strivit de dictaturi.

E un mesaj genial în opera acestor autori: un cod de alarmare etică ce se adaugă esteticului şi care se adresează potenţialului psiho – genetic uman pentru a – l mobiliza deopotrivă împotriva spiritului totalitar dar şi pentru recuperarea iubirii.