Angela Furtuna

Vă confirm faptul că am primit scrisoarea dvs., prin care nu îmi faceţi cunoscută nici componenţa juriului european ce a respins dosarul meu (nici motivele), juriu despre care susţineţi că s-ar fi reunit pe data de 17 aprilie la Paris, pentru a desemna laureaţii rezidenţei literare pentru anul 2010. Era o expresie necesară, de minim respect, tipică mediilor intelectuale europene. În condiţii de rang universitar, când astfel de jurii europene ar trebui să fie alcătuite din eminenţi specialişti şi din persoane de notorietate (e vorba de brandul Marguerite Yourcenar şi de Franţa, totuşi!), numele lor trebuie făcut public în mod obligatoriu, iar componenţa juriului este anunţată şi candidaţilor. Noblesse oblige, quand meme! Or, dumneavoastră nu aţi anunţat public, conform aşteptării, din cine a fost alcătuit acest juriu. Astfel se ridică încă un semn de întrebare privind demnitatea evenimentului jurizării. Adaug şi faptul că se pune problema ca juriile dvs. de specialişti, dacă există cu adevărat (câtă vreme nu le numiţi, cum să fie cunoscute de public?), să aibă atât capacitatea critică şi literară, cât şi experienţa şi buna credinţă de a opera asupra unor opere literare complexe, precum şi să se situeze înafara mecanismelor de influenţare gestionate de grupurile de presiune sau de manipulare din ţara dvs. sau din ţările natale ale autorilor.

Există în scrisoarea dvs. o frază care nu corespunde niciunui standard academic, literar, cultural şi deontologic: malgré les qualités littéraires de votre dossier, j'ai le regret de vous informer que votre candidature n'a pas été retenue. În mod normal, fiind vorba de o selecţie operată de un juriu, şi, având în vedere faptul că ne situăm în Europa, sunteţi moralmente obligaţi de cutumele civilizaţiei noastre europene să aplicaţi criterii de valoare şi norme de jurizare, iar atunci când respingeţi candidaturi, juriile trebuie să fie în stare să comunice candidaţilor şi cauzele respingerii. Lucrul acesta ar fi cu atât mai necesar cu cât, la acest nivel, candidaţii la aceste rezidenţe literare nu sunt nişte debutanţi sau necunoscuţi, ci sunt nişte scriitori de recunoaştere naţională şi internaţională, faţă de care trebuie să manifestaţi un minimum respect. De data aceasta, în cazul meu, acest respect a fost neglijat. Tocmai de aceea mă mir că mai adăugaţi şi penibila frază, care nu vă onorează: Je vous précise que vous pouvez présenter un nouveau dossier de candidature apres la publication d'un nouvel ouvrage. Ei bine, după ce am făcut cunoştinţă cu mecanismele de selecţie de la Villa Yourcenar, (eu candidând aici, după cum îmi este obiceiul, în mod absolut onest – şi, tocmai de aceea, fără şanse? Pentru că neavând susţinerea sistemului „ original „ de pile, relaţii şi fiefuri politice interdepartamentale româno-franceze), consider că m-am edificat: o eventuală candidatură a mea nu vă va mai fi accesibilă. Pierderea este mai ales a dumneavoastră. Vă mărturisesc că am câteva principii după care mă călăuzesc nedezminţit în viaţă, între care acela că nu agreez discriminarea şi nici corupţia (fie ea socială, politică sau culturală). Mă întristează să constat că Franţa importă în ultima vreme corupţia sistemelor democratice slabe. Vă mărturisesc, de aceea, sincera mea compasiune. În cazul de faţă, Franţa ne apare şi ca un sistem risipitor, care îşi permite luxul de a pierde oameni de lobby cultural statornici şi fideli, cum îndrăznesc a mă considera.

Mărturisesc că nu am ştiut până azi cine sunteţi. Am aflat acum că sunteţi originar dintr-o familie din Kabylie, sunteţi specialist cu teză în Marguerite Yourcenar, sunteţi autorul unor cărţi pentru copii, între care Les Messageres d'Allah. Experienţa mea francofonă are altă geneză: România, se ştie, fără a fi fost vreodată colonie franceză, a îmbrăţişat francofonia de bună voie, prin seducţie culturală şi politică, fructificate în interese legate de progres şi modernizare a ţării de către intelighenţia şi nobilimea românească. Marele diplomat român Nicolae Titulescu, fondatorul Ligii Naţiunilor, afirma, în secolul trecut: „ Când este vorba de România şi de Franţa, e greu să separi sentimentele de raţiune”. Dar limba franceză, prin supleţea şi graţia sa, începuse să pătrundă la curţile europene încă din secolul al XI-lea, ajungând să se impună (devenind şi mai clară, şi mai statică, având o bună homeostazie întru acordul sincroniei cu diacronia) în timpurile renascentiste, după cum descrie Walter von Wartburg, în 1934: „ C'est comme une marée montante dont la nappe couvre tout le littoral en meme temps et d'un mouvement uniforme „. Limba franceză începe să pătrundă mai puternic în Muntenia şi sudul Moldovei odată cu primii domnitori fanarioţi. Pe la începutul anilor 1700, din câte se ştie oficial, dragomanii greci voiau să achiziţioneze cât mai multe limbi străine, în timp ce turcii, (stăpâni la vremea accea peste această parte a lumii), fiind opriţi de Coran, nu aveau acces. În anumite părţi ale României (Transilvania şi Bucovina), asupra cărora s-a exercitat influenţa civilizatoare şi europenizatoare a Imperiului Austro-Ungar, limba franceză era vorbită mai ales în mediile culte româneşti, evreieşti, germane şi armeneşti. Influenţa franceză a avut un rol decisiv la desăvârşirea caracterului modern al limbii române literare. Conştiinţa originii romane comune a celor două popoare (francez şi român), precum şi înrudirea lor lingvistică, au pecetluit acest stadiu, ca parte dintr-un întreg imens. În fond, se dobândeau deja conştiinţa şi respectul comun, tipic european, pentru adevărata natură a Europei, care este una foarte complexă: iudeo-creştină şi greco-latină. Prestigiul cultural al Franţei de la începutul secolului al XIX-lea a sporit interesul intelighenţiei româneşti faţă de limba şi cultura franceză. În Bucovina, în Suceava – ce a fost de-a lungul timpului când centru de multiculturalitate, când centru de excese naţionaliste şi de antisemitism sau de xenofobie difuză –, unii dintre cei mai buni profesori de limba franceză de la începutul şi mijlocul secolului trecut continuau să fie germanii şi evreii, întotdeauna interesaţi de studiu, de performanţă şi de progres, de muzică, de meşteşuguri, de arte, de pictură şi de umanioare. Ei transmiteau elevilor lor nu numai cunoştinţe de limba franceză, ci şi dragoste şi pasiune pentru cunoaşterea limbii şi civilizaţiei franceze. Copil fiind, la vârsta de numai patru ani, când citeam deja cursiv româneşte, începusem şi studiul limbii franceze cu o astfel de profesoară eminentă, ce locuia pe strada Armenească. De două ori pe săptămână, parcurgeam pe jos patru kilometri ca să străbat bulevardele mici şi cochete ale micului ştetl, pe care răsunau adesea ritmurile de vals, apoi să urc pe strada Dragoş Vodă (un prince roumain), pe celelalte străzi străjuite de plopi, castani şi molizi, apoi să las în stânga Villa Maria şi să mă îndrept către turnul armenesc, cu pitoreasca lui aflorare. Pe dreapta, o casă cu cerdac larg, boieresc, cu ferestrele garnisite cu flori neapărat roşii. Profesoara de franceză mă întâmpina de fiecare dată cu o îmbrăţişare caldă, de yddishe mamme, sărutându-mă cu foc, de parcă nu ne-am fi văzut de multă vreme. Primele albume şi ilustrate de la Reims (la catedrala încoronării regilor Franţei) sau Paris (multe albume de artă), Chartres, primele etichete de. Şampanie de la Reims, sau primele timbre poştale franceze, la doamna Iacubovici le-am văzut mai întâi, în 1961. Plus nelipsitele bomboane fondante multicolore sosite direct de la cofetăriile pariziene şi ambalate în cutii strălucitoare. Învăţam aceleaşi poezii pe care le învăţa, în Franţa, orice copil de vârsta mea, apoi, rând pe rând, autorii francezi au urcat în mintea mea, pe măsură ce achiziţionam experienţa culturală necesară. Începusem şi şcoala, gimnaziul, liceul, studiile de pian cu doamna Nussbrauch. Enfin, toate acestea parcă au fost ieri. Au trecut, între timp, aproape cincizeci de ani. Astfel proiectată pe canavaua amintirilor, limba şi cultura franceză au constituit, după cele natale, româneşti, al doilea peisaj mental pe care s-a construit scenariul vieţii mele intelectuale şi culturale.

Stimate domnule Achmy Halley, Site-ul dvs. de la Villa, care descrie publicitar caracterul onest şi discernământul cultural al selecţiei pentru Villa Yourcenar şi de pe care mi-am descărcat şi eu formularele de participare, ca orice alt cetăţean obişnuit al Uniunii Europene, susţine, tot în mod teoretic, următoarele: La Villa Départementale Marguerite Yourcenar a pour mission d'accueillir des écrivains pour qu'ils puissent écrire dans un lieu retiré et paisible, mais aussi pour faire découvrir leur ouvre a un public essentiellement français qui ne la connaât pas encore assez.

Peuvent adresser un dossier de candidature les auteurs européensromanciers, poetes, dramaturges, essayistes,…, créateurs de littérature fictionnelle ou non-fictionnelle – qui ont déja publié un ou plusieurs ouvrages (les éditions a compte d'auteur ne şont pas prises en compte) et qui souhaitent venir a la Villa Marguerite Yourcenar pour achever un manuscrit. Les ouvrages de recherche universitaire (these, etc…) ne rentrent pas dans ce cadre.

Declarativ, discursul pare bun. Ei bine, după experienţa pe care am avut-o cu dvs. în practică, mi-am dat seama că adevărata miză a acestui sistem pe care îl gestionaţi pentru accesarea unei rezidenţe la Villa ar fi trebuit să fie guvernat numai de eleganţa competiţională literarocentrică, intelectuală şi scriitoricească şi de respectul pentru valoare. În România nu există aşa ceva, decât în mod excepţional. Regret că am aflat că nici în Franţa nu există, în mod riguros şi emblematic. Însă nutresc speranţa că, partenere fiind în Uniunea Europeană, ţările noastre vor reuşi în viitor – în ipoteza că nu vor fi luate din nou în stăpânire de sisteme totalitare – să facă mai mult pentru dezvoltarea unui autentic climat care să depăşească stadiile declarative şi să afirme în fapte şansele meritocraţiei, în dauna grupurilor de interese şi de presiune. Dacă Franţa va continua să importe prea mult trafic de influenţă şi prea multă corupţie din alte ţări, ar putea să se îmbolnăvească grav. Iar bolile ţărilor nedemocratice sunt costisitoare şi se tratează foarte greu.

Vă asigur, încă o dată, de sinceritatea opiniilor şi de îngrijorarea reală faţă de abdicările morale care se petrec în Europa noastră, Angela Furtună.

Scriitoare, publicistă.

Membră a Uniunii Scriitorilor din România.

P. S. Vă adresez această scrisoare în limba română, cu convingerea că nu veţi avea dificultăţi în a vă îmbogăţi potenţialul cultural prin vizitarea limbii şi culturii mele materne, marea mea dragoste, limba şi cultura română, care fac parte la ora actuală din patrimoniul celebrat cu respect în Uniunea Europeană şi în NATO.

Adaug, ca un omagiu adus valorilor Europei, cea mai recentă traducere literară pe care am făcut-o de plăcere ieri, 19 iunie, de ziua mea, din limba franceză în limba română.

Jérusalem (.) Sur cette terre aride ou, dans le sel des larmes, Ne descendit jamais une goutte de pluie, Le reste de l'exil vient comme la rosée.

Apres tant d'abandons, de misere et de ruines, Ce pays est vivant par la grâce d'un peuple, Ou régnerent mille ans déserts et pestilence, Manieres de cailloux, marécages mortels, Et cirques décharnés dont le calcaire est nu.

Comme les os blanchis sur le crâne édenté.

Quel monde célébrer, langue de notre perte?

Quel triomphe vetir de la pourpre des ruines?

Haut dans le froid, le linge des nuages.

Claque sur la maison dans l'orage d'hiver.

Vent de Jérusalem, tu cours dans la montagne.

Comme le grondement du jour qui doit venir. (.) (Claude Vigée Le Soleil sous la mer.

Flammarion, Paris, 1972)

Ierusalim (.) Pe acest pământ uscat, unde, în sarea lacrimilor.

Nu a coborât nicicând vreo picătură de ploaie, Ultimul exil a poposit precum roua.

După atâtea renunţări, mizerie şi ruine, Această ţară trăieşte prin voinţa unui popor, Peste care mii de ani au domnit deşerturi şi duhori, chipuri de pietre, mlaştini seci şi depresiuni aride, al căror calcar e gol la fel cum goale sunt oasele albe de pe un craniu edentat.

Ce lume să celebrăm, limbă a pieirii noastre?

Ce triumf să înveşmântăm în toga de purpură a ruinelor?

Din înălţimea de frig, mantaua norilor.

Se izbeşte de casă în furtuna iernii.

Vânt de la Ierusalim, alergi peste munte.

Cum tunetul zilei ce va veni (…) (traducere de Angela Furtună)

Domnul Achmy Halley nu mi-a răspuns niciodată. Lecţia despre respect şi valori europene a rămas deschisă.

„Nu este vorba de puseuri iraţionale, de izbuniri haotice, de ceea s-ar putea numi o cacofonie anarhică, ci de acţiuni atent gândite, cu motivaţii ideologice precise, menite să submineze orientatarea democratică, pro-occidentală a României”. Discursul urii şi eşecul anunţat.

Pe blogul său Memorie, libertate, moderaţie, Vladimir Tismăneanu publică articolul meu intitulat „Ideologii obscure şi bazate pe ură, apărut recent în presa românească şi pe blogul meu de idei şi analize din wordpress. Articolul e însoţit de Nota lui Vladimir Tismăneanu: „Poeta şi jurnalista Angela Furtună propune pe blogul ei o necesară şi convingătoare analiză a fronturilor urii şi calomniei din spaţiul public românesc. Nu este vorba de puseuri iraţionale, de izbuniri haotice, de ceea s-ar putea numi o cacofonie anarhică, arată autoarea, ci de acţiuni atent gândite, cu motivaţii ideologice precise, menite să submineze orientatarea democratică, pro-occidentală a României. Unii dintre cei mai vocali activişti ai barocului fascisto-comunist sunt de altfel admiratori făţişi ai lui Ahmadinejad.” (Trebuie să recunoaştem şi să analizăm temeinic valul de resentiment şi de ură care a potopit România anului 2009. Dacă volumul Discursul urii al lui André Glucksmann – Ed. Humanitas, 2007 – avea nevoie de o punere în practică pe paradigma autohtonă, observabilă şi analizabilă, iată că societatea românească a furnizat în anul campaniei prezidenţiale un model din păcate ideal de generalizare a urii şi a agresivităţii. Voi reveni, cu un studiu temeinic).

„E vară, e criză şi e… da! Campanie, scriam în articolul din august 2009.

O campanie cu focoase nucleare. E o campanie urâtă, zbuciumată, traumatizantă, ilogică. Politicianismul clocoteşte oribil, mai ales în zonele sale fundamentaliste (care se extind, din păcate!), iar lipsa de argumente şi de proiecte autentice e înlocuită de atacuri furibunde la persoană, comploturi şi execuţii publice.

Cei care au înfăptuit câte ceva până la ora actuală în folosul liberal-democraţiei devin ţinte pentru paraziţi.

Unui electorat năucit de dezechilibre, de sărăcie şi de efectele dezastruoase ale politiciansmului gauchist şi crizei, îi va fi fatal acest spectacol degradant oferit non-stop de killerii media-politici ce fac istoria zilei, sunt cei care confundă libertatea de expresie cu hăituirea şi care sculptează pe cortexul spectatorilor reacţii emoţionale prin forţa mesajelor subliminale şi a injuriilor de pe sticlă sau din hârtia de ziar.

Campania electorală a unor candidaţi minori pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie se bazează anul acesta pe un terorism pseudo-intelectual fără precedent, desfăşurat pe trei fronturi (pentru că e, deja, război!):

1. Frontul politic dur, ultranaţionalist, antiamerican anti -Traian Băsescu

2. Frontul stalinist, xenofob, antisemit, antiamerican anti – Vladimir Tismăneanu

3. Frontul comunistoid, deci fascist, împotriva Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii din România. Reamintesc că această comisie, prezidată de Prof. Dr. Vladimir Tismăneanu, a fost formată din elite internaţionale:

Membri: Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, Virgil Ierunca, Sorin Ilieşiu, Gail Kligman, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius Oprea, H.- R. Patapievici, Dragoş Petrescu, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Levente Salat, Stelian Tănase, Cristian Vasile, Alexandru Zub.

Experţi: Hannelore Baier, Ioana Boca, Stefano Bottoni, Ruxandra Cesereanu, Radu Chiriţă, Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Robert Fürtos, Armand Goşu, Constantin Iordachi, Maria Mureşan, Germina Nagâţ, Eugen Negrici, Novák Csaba Zoltán, Olti Agoston, Cristina Petrescu, Anca Şincan, Virgiliu Ţârău, Cristian Vasile, Smaranda Vultur.

La redactarea Raportului au mai colaborat: Gheorghe Boldur-Lăţescu, Igor Caşu, Adriana Fleancu (corectură), Mihaela Ghimici (traducere), Lázok Klára, Shlomo Leibovici-Laiş, László Márton, Nagy Mihály Zoltán, Cristina Spătărelu (secretariat tehnic), Ioan Stanomir, Cătălin Augustin Stoica, Marian Zăloagă.

Urcând pe un flanc de interese antiromâneşti şi antidemocrate, elitele promoscovite alimentează astăzi, ca şi odinioară, atacurile la principalele realizări concrete obţinute de poporul român împotriva regimurilor neocomuniste care au târât România în dezastrul actual, începând imediat după 1989.

Cele trei redute de atac propagandistic funcţionează non-stop prin intermediul scenelor media aflate în proprietatea trusturilor şi prin radicalizarea spaţiilor de presă, până ieri democrate (vezi şi recentul caz de la Cotidianul.

— Când jurnaliştii moderaţi, democraţi, cu practică îndelungată în discursul liberal, au fost eliminaţi, iar în locul lor a fost adusă o echipă condusă de unul din cei mai abjecţi gazetari neoceauşişti, ce practică un discurs de procuror bolşevic).

Ce au în comun aceste fronturi?

Obsesia antiamericană şi antidemocrată conţinută în ideologii obscure şi bazate pe ură, nu în proiecte utile comunităţii şi cetăţenilor. Resentimente ilogice, intoleranţă şi iraţional, prejudecăţi arhaice şi o crasă ieşire din timp: aceasta campanie este construită în laboratoare ce nu mai văd realităţile româneşti (de aici vine şi periculozitatea lor), în arsenalele ideologiilor ce repun în operă instrumentele de tristă faimă ale Gulagului.

Avem de a face, aşadar, cu un numitor comun al fronturilor de luptă media-politice, care este orientat să creeze în România un antiamericanism şi un antibăsescianism furibund şi pătimaş, fenomen care ar putea genera, ulterior (prin subtilă manipulare a electoratului abrutizat de trusturile media neobolşevice), un transfer de voturi dinspre Traian Băsescu – candidatul numărul 1 pentru reuşita la Cotroceni – către ceilalţi aspiranţi la candidatură.

În cadrul acestor campanii, eminentul profesor român Vladimir Tismăneanu este supus unui tir de o abjecţie rară, fabricată în laboratoare propagandistice de tristă amintire. Personalitatea şi opera profesorului au deranjat tectonica îndelung sedimentată de discursul resentimentar din România: în timp ce alţii fac dizertaţii populiste fără cap şi fără coadă, profesorul enunţă; în timp ce logica urii, practicată de alţii, subordonează şi invită la gesturi aproape antisociale, logica profesorului invită la juxtapunere de idei şi la polemici utile, iară nu la fratricid. În timp ce profesorul s-a dedicat recuperării Adevărului şi recuceririi unei demnităţi pentru România şi pentru cetăţenii români în confruntarea cu arhitecţii Gulagului recent şi viitor, alţii – din cei care acum îl vânează – se ocupă cu eliminarea trecutului din memoria colectivă sau de arhivă. Vladimir Tismăneanu este astăzi demonizat, de către aceiaşi ideologi care ţintesc către Traian Băsescu şi către Raportul Final, iar toate aceste realităţi vin să submineze sacrificiile uriaşe făcute de România pentru integrarea în U. E. şi N. A. T. O.

Este cât se poate de evident faptul că interesele cercurilor ce se află în spatele acestor campanii murdare anti-Traian Băsescu, antiRaportul final şi anti-ladimir Tismăneanu sunt orientate, aşadar, împotriva adevăratelor interese ale poporului român şi ale ţării noastre. Pe blogul său, de un real şi autentic succes, Vladimir Tismăneanu explică, o dată în plus, de ce nu este de acord ca ura şi recăderea în primitivismul comunistoid să invadeze din nou spaţiul românesc.

Adaug, la finalul acestei zile: campaniile anti-Băsescu şi anti-Tismăneanu vin de pe flancurile stepelor pe care Kremlinul şi-a întemeiat mecanismele sclavagismului roşu în care a fost târât şi poporul român în ultimele decenii. Faptele vorbesc, însă, cât se poate de clar: nici un român nu emigrează în Rusia sau în alte ţări ce cochetează cu totalitarismul, toţi românii doresc modernizarea României, iar cei care emigrează, aleg ţările civlizate: America, Australia, Canada, Occident. Câtă irosire, aşadar, din partea cercurilor politice care cred că-i vor putea încolona din nou pe români, fie şi prin forţa trusturilor de presă antiromâneşti, şi vor dirija acest popor din nou înspre beciurile fascismului asiatic.”

Autorul versus omul. Creaţie şi realitate: hrana democraţiilor autentice.

Mă întreb adesea care este motorul ce pune în mişcare starea aceasta de perpetuă căutare (în fapt, adâncă neodihnă) a inovaţiei, a găsirii unor expresivităţi autentice, a plăsmuirii de idei şi expresii. Creaţia este atât de consomptivă, încât te invită la alegeri brutale: a scrie versus a trăi (cel mai adesea, acestea sunt, pur şi simplu, raporturile, încât fiinţa ajunge să concureze autorul, care are nevoie de acelaşi timp real pe care îl arde şi omul).

Înainte de 1989, îmi puneam problema de a anihila cu orice mijloace însuşi autorul, eu, cel care şi-a interzis să publice în presa şi periodicele vremii, pentru a nu fi obligat să-şi trădeze ideile şi convingerile. Spaima de a-l etala pe autor era cu atât mai mare, cu cât autorul era foarte determinat să inventeze o altă lume şi foarte orientat împotriva culturii oficiale. Aşadar, sub totalitarism, fiinţa mea se irosea, prin tentativele cotidiene de a-l submina pe creatorul (el însuşi etic autolitic, deci est-etic, dar liber) ce nu contenea, totuşi, să plăsmuiască şi să scrie pe ascuns, doar pentru sine însuşi, de dragul literaturii şi al libertăţii de expresie.

Acest mecanism – care nu a guvernat numai viaţa mea, ci atâtea alte destine irosite – a lăsat în urmă multă cenuşă: fiinţa şi autorul, deopotrivă autoexilându-se în lumea închisă a refuzului realităţii totalitare, piereau încet, prin implozie în propria lume sublimă, alternativă, dar interioară. Monica Lovinescu spunea că, adesea, opera unui scriitor condamnat să trăiască într-un regim totalitar constă din însăşi construirea propriei verticalităţi, din proiectarea unei arhitecturi sufleteşti şi mentale severe, sobre, austere, pentru conservarea demnităţii şi a conştiinţei libere, nealterate de presiunea oficială şi necăzând la pace cu cenzura oficială comunistă.

Generaţia mea a dat cei mai recenţi oameni care au suferit de pe urma botniţei ideologice şi a chiuretajului mental. Poate că tocmai de aceea, astăzi, cu ultimele puteri, cei care sunt conştienţi de gravitatea pericolului totalitar (a fi conştient – a fi responsabil, cf. Ana Blandiana) predică logicile şi filosofiile realităţii apte să garanteze dreptul fiecărui om de a avea propriul proiect de libertate precum şi propriile strategii de împlinire.

Câtă nevoie de proiecte proprii, ultraliberale, are democraţia firavă românească!

Norman Manea – Commandeur de l'Ordre des Arts et des Lettres.

Norman Manea a primit recent titlul cultural francez Commandeur de l'Ordre des Arts et des Lettres, acordat de Ministerul Culturii francez. Vestea a făcut înconjurul lumii la finalul lunii iulie, după ce cunoscutul scriitor? I-a celebrat ziua de na? Tere, pe 19 iulie. Distincţia i-a fost acordată pentru „marele talent” şi pentru întreaga operă literară, „fără concesiune, vigilentă, umanistă”, după cum se arată într-un comunicat emis de Bard College, universitatea la care predă scriitorul, în calitate de „writer în residence”. Acela? I comunicat arată că Ordinul de Arte? I Litere a fost înfin? At în anul 1957 de Ministerul Francez al Culturii pentru a recompensa personalită? I ce s-au remarcat prin creativitate artistică? I literară sau prin contribu? Ia adusă la cre? Terea influen? Ei artelor? I literelor în Fran? A? I în lume. Ordinul are trei ranguri: Cavaler, Ofi? Er? I, cel mai înalt rang, cel de Comandant.

Norman Manea este membru al Bard College din 1989, autor a 22 de volume de fic? Iune? I eseu, tradus în 20 de limbi. Este cel mai tradus scriitor român. Printre numeroase alte distinc? Ii interna? Ionale se numără bursa Guggenheim and MacArthur, Premiul francez Medicis Etranger, Premiul interna? Ional italian pentru literatură Nonino, Premiul Gheorghe Crăciun pentru întreaga activitate, oferit de Ziarul Observator Cultural şi premiul anual pentru literatură din partea Fundaţiei franceze de iudaism – 2009, Premiul Naţional al Evreilor Americani în 1993 pentru romanul parabolic Despre clovni, Premiul Lux mundi oferit în 2006 de Radio Romania Cultural pentru „talentul artistic şi consecvenţa morală cu care a înfăţişat lumii imaginea complexă a societăţii româneşti şi pentru felul în care a reuşit să transfigureze drama biografică”. De asemenea, Norman Manea a primit Ordinul Meritul Cultural de la Preşedintele României – în 2007, iar în 2008, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Bucureşti şi, respectiv, Babeş-Bolyai din Cluj.