Antologie

Doar un singur lucru nou în lume: cărţile Chatterley, în întregime personale.

Tatăl lui Connie, atunci când a venit într-o vizită la Wragby îi spusese între patru ochi fiicei lui: Cât despre scrisul lui Clifford, e inteligent, dar nu conţine nimic. N-o să dureze! Connie s-a uitat la cavalerul acesta zdravăn scoţian care se descurcase de unul singur bine toată viaţa lui, iar ochii ei, ochii ei albaştri, încă întrebători, au căpătat o expresie vagă. Nu conţine nimic! Ce voia să spună cu asta? Dacă criticii îl lăudaseră, iar numele lui Clifford era aproape faimos şi chiar făcuse şi ceva bani… Aproape faimos şi chiar făcuse şi ceva bani… Ce voia tatăl ei să spună atunci când afirma că nu e nimic în scrierile lui Clifford? Ce altceva ar mai fi putut să fie?

Connie adoptase standardul tinereţii: ceea ce exista acum era totul. Iar momentele se succedau unul pe celălalt fără să aparţină unul celuilalt neapărat.

În cea de-a doua ei iarnă la Wragby tatăl ei i-a zis:

— Sper, Connie, că nu vei lăsa circumstanţele să te silească să fii o demi-vierge.

— O demi-vierge! Răspunse Connie vag. De ce? De ce nu?

— Dacă nu cumva asta e chiar ceea ce îţi doreşti, desigur! Zise tatăl ei în pripă.

Lui Clifford i-a zis acelaşi lucru, atunci când cei doi bărbaţi au rămas singuri:

— Mă tem că nu i se prea potriveşte lui Connie să fie o demi-vierge.

— O virgină pe jumătate! Răspunse Clifford tălmăcind fraza ca să fie sigur că a priceput-o.

Se gândi o clipă şi apoi se înroşi până în vârful urechilor. Era furios şi jignit.

— Şi de ce, mă rog, nu i se potriveşte? Întrebă el cu răceală.

— Slăbeşte… E costelivă. Nu e stilul ei. Nu e vreun soi de sardea de fată, e un păstrăv scoţian voinic.

— Fără pete, desigur! Zise Clifford.

Voise să-i spună ceva mai târziu lui Connie despre treaba cu demi-vierge… Despre starea pe jumătate virgină a socotelilor ei. Dar n-a reuşit să adune destul curaj să o facă. Dintr-o dată se trezise că era prea intim cu ea şi, totodată, că nu era destul de intim. Era într-o concordanţă atât de deplină cu ea, în mintea lui şi a ei, dar trupeşte nu existau unul pentru celălalt şi niciunul dintre ei nu se îndura să aducă în faţă acel corpus delicti. Erau atât de intimi şi, totodată, cât se poate de deconectaţi.

Connie ghici, totuşi, că tatăl ei spusese ceva, iar acel ceva era ceea ce îl frământa pe Clifford. Ştia că pe el nu-l supăra dacă ea era o demi-vierge sau o demi-monde, atâta vreme cât el nu ştia cât se poate de sigur şi cât timp nu era făcut să vadă. Ceea ce ochiul nu vede şi mintea nu ştie, nu există.

Connie şi Clifford erau acum deja de doi ani la Wragby, trăindu-şi viaţa lor obscură de cufundare în tot ceea ce ţinea de Clifford. Interesele lor nu încetaseră nici o clipă să curgă împreunate pe deasupra scrierilor lui. Au vorbit şi s-au chinuit în zbaterile compoziţiei şi a simţit de parcă ceva se întâmpla, chiar se întâmpla cu adevărat, ceva real în vidul acela.

Şi până acum era o viaţă: în vid. Iar restul era non-existenţă. Wragby era acolo, servitorii… Dar ca nişte fantome, fără să existe cu adevărat. Connie ieşea să facă plimbări prin parc şi prin pădurea lipită de parc şi savura solitudinea şi misterul, dând cu piciorul în frunzele ruginite de toamnă şi culegând pri-mulele primăverii. Dar totul era un vis; sau, mai degrabă, era un soi de simulacru de realitate. Frunzele de stejar erau pentru ea ca frunzele de stejar văzute unduindu-se într-o oglindă, ea însăşi era o siluetă despre care cineva citise cum culegea pri-mule care erau doar umbre sau amintiri, ori cuvinte. Nimic de substanţă pentru ea sau altceva… Nici o atingere, nici un contact! Doar această viaţă cu Clifford, această urzire nesfârşită de pânze ale istorioarelor, de o conştientă minuţioasă, aceste povestiri despre care Şir Malcom spusese că nu conţin nimic şi că n-or să dureze. De ce ar trebui să fie ceva în ele, de ce ar trebui să dureze? E suficient pentru o zi răul pe care îl conţine. Suficientă pentru o clipă e senzaţia de realitate.

Clifford avea un număr destul de însemnat de prieteni, de fapt de cunoştinţe, şi îi invita la Wragby. Invita tot soiul de oameni, critici şi scriitori, oameni care ar fi putut da o mână de ajutor la lăudarea cărţilor lui. Şi aceştia se simţeau flataţi atunci când erau invitaţi la Wragby, şi îl lăudau. Connie înţelegea totul perfect. Dar de ce nu? Aceasta era doar una dintre tiparele din oglindă. Ce era rău cu asta?

Ea era gazda acestor oameni… Majoritatea bărbaţi. Era, de asemenea, gazdă şi pentru rubedeniile aristocratice ocazionale ale lui Clifford. Fiind o fată moale, rumenă, cu o înfăţişare care părea cam de la ţară, cu predispoziţie pentru pistrui, cu ochi mari şi albaştri şi cu păr cârlionţat, castaniu, cu o voce fină şi şolduri femeieşti oarecum puternice, era considerată a fi puţin demodată şi „feminină”. Nu era „vreun soi de sardea”, ca un băiat, cu un piept plat ca de băiat şi cu fundul mic. Era prea feminină să fie isteaţă pe deplin.

Astfel că bărbaţii, mai ales cei care nu mai erau prea tineri, erau, într-adevăr, foarte drăguţi cu ea. Dar, ştiind ce tortură ar fi simţit sărmanul Clifford la cel mai mic semn de flirt din partea ei, nu îi încuraja deloc. Era tăcută, iar când vorbea, o făcea într-un mod vag, nu avea nici un contact cu ei şi nici nu avea aşa ceva în intenţie. Clifford era extraordinar de mândru de el.

Rudele lui o tratau destul de drăguţ. Ea ştia că această amabilitate arăta o lipsă de teamă şi că aceşti oameni n-aveau nici un pic de respect pentru tine decât dacă reuşeai să le produci măcar puţină teamă. Dar, din nou, nu avea cu ei nici un fel de contact.

Îi lăsa să fie amabili şi dispreţuitori, îi lăsa să considere că nu e necesar să scoată săbiile din teacă şi să rămână în gardă. Nu avea nici un soi de conexiune reală cu ei.

Timpul continua să treacă. Orice s-ar fi întâmplat, nu se petrecea nimic, pentru că ea era atât de frumos ieşită în afara oricărui contact. Ea şi Clifford trăiau în ideile lor şi în cărţile lui. Ea se ocupa de oaspeţi… Erau tot timpul oameni în casă. Timpul mergea ca ceasul, opt şi jumătate în loc de şapte jumătate.

Capitolul 3

Connie era conştientă, totuşi, de 6 nelinişte crescândă. Din-dărătul lipsei ei de conectare, o nelinişte punea stăpânire pe ea ca o nebunie, îi convulsiona încheieturile atunci când ea nu voia să le mişte, i se zbătea şira spinării atunci când nu voia să se îndrepte de şale, ci prefera să stea întinsă confortabil, îi dădea fiori prin trup, prin pântec, undeva, până când simţea că trebuie să se arunce în apă, şi să înoate să scape de senzaţia asta; o nelinişte turbată, îi făcea inima să bată nebuneşte fără nici un motiv. Şi slăbea văzând cu ochii.

Era doar nelinişte. O lua în grabă prin parc, îl lăsa baltă pe Clifford şi se întindea cu faţa în jos în ferigi. Să scape din casă… Trebuia să scape de casă şi de toţi. Lucrul era singurul ei refugiu, sanctuarul ei.

Dar nu era cu adevărat un refugiu, un sanctuar, pentru că nu avea nici o conexiune cu acesta. Era doar un loc unde putea să scape de toate. Nu intrase niciodată cu adevărat în legătură cu pădurea însăşi… Dacă ar fi avut vreo chestie absurdă de genul ăsta.

Conştientiza vag faptul că într-un fel se pierdea pe sine. Ştia vag că n-are nici un fel de conexiune: pierduse contactul cu lumea plină de substanţă şi de viaţă. Doar Clifford şi cărţile lui, care nu existau… Care nu aveau nimic în ele! Vid pentru vid. Ştia vag. Dar era ca o bătaie de inimă pe lângă o piatră.

Tatăl ei o avertizase din nou:

— De ce nu-ţi faci tu rost de un filfizon, Connie? Fă-ţi şi tu tot binele din lume.

În iarna aceea veni Michaelis pentru câteva zile. Era un tânăr irlandez care deja făcuse o avere însemnată cu piesele lui de teatru prin America. Fusese acceptat cu destul entuziasm o vreme în societatea oamenilor deştepţi de la Londra, pentru că scrisese piese inteligente de societate. Apoi, treptat, lumea a înţeles că fusese ridiculizată de mâna unui şobolan josnic din Dublin şi veni apoi schimbarea totală. Michaelis era ultimul cuvânt în materie de ticăloşenie şi de ţopârlănie. Se descoperise că ar fi anti-englez, iar pentru cei din clasa care făcuse descoperirea acest lucru era mai rău decât cea mai josnică crimă. L-au înjunghiat, iar cadavrul i l-au aruncat la coşul de gunoi.

Cu toate acestea Michaelis avea apartamentul lui în Mayfair şi ieşea la promenadă pe Bond Street cu imaginea unui gentleman, pentru că nu poţi să-i faci nici pe cei mai buni croitori să renunţe la clienţii lor de spiţă mai puţin aleasă, atunci când aceştia plătesc.

Clifford îl invitase pe tânărul de vreo treizeci de ani într-un moment de rău augur al carierei acestuia. Totuşi Clifford n-a avut nici o ezitare. Michaelis avea de partea lui atenţia a câtorva milioane de oameni, probabil; şi, fiind un străin fără de speranţă, fără îndoială că era recunoscător să fie chemat la Wragby în această conjunctură, atunci când restul lumii îi tăiase macaroana. Fiind recunoscător, fără îndoială că avea să-i facă „un bine” lui Clifford acolo, în America.

Faimă! Poţi obţine o grămadă de faimă, orice o fi însemnat asta, dacă se vorbeşte despre tine aşa cum trebuie, mai ales „acolo”. Clifford era în plin ascensiune şi era remarcabil ce instinct sănătos al publicităţii putea să aibă. În cele din urmă Michaelis l-a întruchipat în termeni cât se poate de nobili într-o piesă, iar Clifford era un soi de erou popular. Până când a apărut şi reacţia, când a descoperit că a fost ridiculizat.

Connie şi-a pus ceva întrebări despre instinctul orb, imperios al lui Clifford de a se face cunoscut: cunoscut, adică în faţa întregii lumi amorfe pe care el însuşi n-o cunoştea şi de care îi era cât se poate de teamă; cunoscut ca scriitor, drept un scriitor modern de primă mână. Connie ştia de la bătrânul, energicul, cacialmagiul şi prosperul Şir Malcom, faptul că artiştii îşi făceau reclamă singuri pentru a-şi împinge înainte bunurile. Dar tatăl ei folosise canale deja făcute, pe care le folosiseră toţi ceilalţi R. A. care îşi vânduseră tablourile, în vreme ce Clifford descoperise noi canale de publicitate, de toate felurile. Invitase tot felul de oameni la Wragby, fără să se coboare chiar el însuşi. Dar, determinat să îşi clădească singur şi rapid un monument de reputaţie, folosise orice fel de fleacuri din drumul său.

Michaelis a sosit la timp, într-un automobil foarte elegant, cu un şofer şi un servitor. Era din cap până în picioare de pe Bond Street! Dar când l-a zărit, ceva din sufletul de provincial al lui Clifford a dat înapoi. Nu era tocmai… Nu chiar… De fapt, nu era deloc, ei bine, nu era ceea te-ar fi făcut să presupui după înfăţişarea lui. Pentru Clifford era o chestie definitivă şi suficientă. Totuşi era foarte politicos cu tânărul; faţă de uluitorul succes care sălăşluia în el. Zeiţa-căţea, aşa cum i se spune, a succesului, cutreiera, mârâind protectoare în jurul călcâielor pe jumătate umile, pe jumătate sfidătoare ale lui Michaelis şi îl intimida pe Clifford complet: pentru că el voia să se prostitueze pentru zeiţa-căţea a succesului, dacă aceasta ar fi vrut să-l accepte.

Michaelis era limpede că nu e englez, în ciuda tuturor croitorilor, pălărierilor, bărbierilor, cizmarilor din cel mai bun cartier al Londrei. Nu, nu, era clar că nu-i englez: un alt soi nepotrivit de ţinută şi de faţă – piată, palidă; şi un fel nepotrivit de nedreptate.

El avea parte de o ranchiună şi de o nedreptate: chestia asta era evidentă oricărui gentleman cu sânge englezesc adevărat în vine care ar fi luat în râs un astfel de lucru ce-ar fi părut ţipător în comportamentul său.

Bietul Michaelis luase atât de multe şuturi, încât avea deja o uşoară imagine de câine cu coada între picioare, îşi făcuse drum în viaţă doar prin instinct şi doar prin neruşinare pe scenă şi în faţa acesteia, cu piesele lui. Captase atenţia publicului. Şi se gândise că zilele de luat şuturi luaseră sfârşit. Dar, din păcate, nu era aşa… N-aveau să ia sfârşit niciodată. Pentru că el, într-un fel, parcă cerea să fie pocnit. Tânjea să fie acolo unde n-avea ce căuta… Printre englezii din clasele superioare. Şi cât mai savura feluritele şuturi pe care aceştia i le dădeau! Şi el cât îi mai ura!

Cu toate acestea el călătorea cu servitorul în maşina lui elegantă, această javră din Dublin.

Connie găsea ceva plăcut la el. Nu-şi dădea aere, nu-şi făcea iluzii despre el. Vorbea cu Clifford cu inteligenţă, pe scurt, practic, despre toate lucrurile pe care Clifford voia să le afle. Nici nu se întindea la vorbă şi nici nu-şi lăsa gura slobodă. Ştia că fusese chemat la Wragby să fie folosit şi ca un bătrân, viclean şi aproape indiferent om de afaceri, ori ca un mare om de afaceri, s-a lăsat să-i fie puse întrebări şi a răspuns cu o cât mai mică risipă de sentimente posibilă.

— Bani! Zise el. Banii sunt un soi de instinct. E un fel de proprietate a naturii omeneşti să facă bani. Nu e o chestie pe care o faci. Nu e vreun truc pe care îl pui în aplicare. E un soi de accident permanent al propriei tale naturi; de îndată ce te-ai pornit, faci bani şi continui aşa, până la un anumit punct, bănuiesc.

— Dar trebuie să începi de undeva, zise Clifford.

— Ah, desigur! Trebuie să intri. Nu poţi să faci nimic dacă eşti ţinut pe margine. Dar trebuie să te zbaţi să-ţi faci loc înăuntru. De îndată ce ai reuşit să faci asta, nu mai poţi să te opreşti.

— Dar ai fi putut face bani şi altfel decât cu piesele? Întrebă Clifford.

— Ah, probabil că nu! S-ar putea să fiu un scriitor bun sau unul prost, dar asta sunt, un scriitor şi încă unul de piese de teatru, şi asta trebuie să fiu. Nu încape îndoială despre asta.

— Şi tu crezi că asta trebuie să fii, un scriitor de piese de teatru? Întrebă Connie.

— Da, exact! Zise el, întorcându-se către ea cu o ocheadă scurtă. Nu e nimic în asta! In popularitate nu e nimic. Nu e nimic în public, dacă se ajunge la asta. Nu există nimic de fapt în piesele mele care să le facă să fie îndrăgite. Nu despre asta e vorba. Ele sunt doar ca vremea… Sunt în felul în care trebuie să fie… Pentru moment.

Îşi întoarse ochii lui liniştiţi, oarecum plini, care se înecaseră într-o deziluzie insondabilă, către Connie, iar ea se înfiora puţin. Părea atât de bătrân… Nesfârşit de bătrân, clădit din straturi de deziluzii mergând pe fir în jos din generaţie în generaţie, ca nişte straturi geologice, şi în acelaşi timp era dat uitării ca un copil neputincios. Un proscris, într-un anumit sens; dar plin de curajul disperat al existenţei lui ca de şobolan.

— Cel puţin e minunat ce ai reuşit la vremea ta în viaţă, zise Clifford contemplativ.

— Am treizeci de ani… Da, treizeci! Zise Michaelis pe un ton ascuţit şi abrupt, cu un râs ciudat; găunos, triumfător şi amar.

— Eşti singur? Întrebă Connie.

— În ce sens? Dacă trăiesc singur? Îl am pe servitorul meu. E grec, aşa zice el, şi e destul de incompetent. Dar îl păstrez. Şi o să mă însor. Oh, da, trebuie să mă căsătoresc.

— Sună de parcă ai zice că o să mergi să-ţi scoţi amigdalele, râse Connie. O să fie cumva vreun efort?

El o privi admirativ.

— Ei bine, doamnă Chatterley, într-un fel o să fie! Găsesc că… Mă scuzaţi… Găsesc că nu mă pot căsători cu o englezoaică, nici măcar cu o irlandeză…

— Încearcă să te însori cu o americancă, zise Clifford.

— Oh, americancă! Slobozi un râs găunos. Nu, mi-am rugat oamenii dacă pot să îmi găsească o turcoaică, ceva… Ceva mai apropiat de genul oriental.

Pe Connie chiar o punea pe gânduri acest specimen bizar, melancolic de un succes extraordinar; se zicea că ar avea un venit de cincizeci de mii de dolari doar din America. Uneori era chipeş: uneori, când se uita într-o parte, în jos, iar lumina cădea pe el prielnic, avea frumuseţea tăcută, trainică a unei măşti de negru sculptată în fildeş, cu ochii lui mai degrabă plini şi cu sprâncenele lui de o arcuire puternică şi bizară, cu gura lui imobilă, strânsă, care în clipa aceea ar fi dezvăluit o imobilitate, o atemporalitate pe care şi-ar fi dorifco şi Budha şi pe care negrii o exprimă uneori fără să se străduiască vreodată; ceva vechi, vechi şi supus rasei! Eoni de supunere în destinul rasei, în locul rezistenţei noastre individuale. Şi apoi o bălăceală, ca nişte şobolani într-un râu întunecat. Connie simţi dintr-o dată un impuls de simpatie pentru el, un impuls amestecat cu compasiune şi cu o tentă de repulsie, care urca aproape până la dragoste. Proscrisul! Proscrisul! Şi când se gândea că îl numeau ţopâr-lan! Cât de ţopârlan şi de plin de sine părea Clifford faţă de el! Cât de prost era faţă de el!

Michaelis îşi dădu seama de îndată că îi făcuse o oarecare impresie lui Connie. Îşi întoarse ochii plini, căprui, puţin proeminenţi către ea cu o privire plină de detaşare. O cântărea şi cântărea impresia pe care el i-o făcuse. Cu englezii nimic nu-l putea salva de la a fi un etern proscris, nici măcar dragostea. Totuşi uneori femeile se îndrăgosteau de el… Şi englezoaicele.

Ştia cum stătea treaba între el şi Clifford. Erau ca doi câini străini cărora le-ar fi plăcut să îşi arate colţii unul celuilalt, dar care în schimb îşi zâmbeau, vrând-nevrând. Dar despre femeie nu era chiar aşa de sigur.

Micul dejun a fost servit în dormitoare; Clifford nu şi-a mai făcut apariţia până la prânz, iar sufrageria era puţin mohorâtă. După cafea, Michaelis, cu sufletul neliniştit şi răutăcios, se întreba ce ar putea să facă. Era o zi frumoasă de noiembrie; frumoasă pentru Wragby. Se uit către parcul acela melancolic. Dumnezeule! Ce loc!

Îşi trimise servitorul să întrebe dacă putea să facă ceva pentru doamna Chatterley: se gândise să facă o plimbare cu maşina la Sheffield. Răspunsul veni: era invitat, dacă doreşte, să meargă până la doamna Chatterley în camera de zi.

Connie avea o cameră de zi la etajul al treilea, ultimul al porţiunii centrale a casei. Camerele lui Clifford erau la parter, fireşte. Michaelis se simţea flatat de faptul că fusese invitat sus, chiar în salonul doamnei Chatterley. Îl urmă orbeşte pe servitor… Nu obişnuia să bage nimic în seamă, şi nici să ia contact cu locurile pe unde trecea, în camera ei a aruncat totuşi o privire vagă împrejur la copiile nemţeşti destul de bune după Renoir şi Cezanne.

— Este foarte plăcut sus aici, zise el cu un zâmbet bizar, de parcă l-ar fi durut să zâmbească arătându-şi dinţii. E o dovadă de înţelepciune să urcaţi chiar aici, până sus.

— Da, aşa cred, zise ea.

Camera ei era singura veselă, modernă din casă, singurul loc din Wragby unde personalitatea ei era vreun pic dezvăluită. Clifford n-o văzuse niciodată, iar ea chemase doar foarte puţină lume sus.

Acum ea şi Michaelis stăteau de o parte şi de cealaltă a focului şi vorbeau, îl întrebă despre el, despre mama şi tatăl lui, despre fraţii lui… Despre alţi oameni care îi stârniseră ei curiozitatea, iar când mila îi fu trezită era destul de lipsită de sentimentul de apartenenţă la o anumită clasă socială. Michaelis vorbi deschis despre el, destul de deschis, fără afectare, pur şi simplu dezvă-luindu-şi sufletul lui amar, indiferent, de câine fără stăpân, afişând apoi o undă de mândrie răzbunătoare în succesul său.

— Dar de ce eşti o pasăre atât de singuratică? Îl întrebă Connie, iar el se uită din nou către ea, cu privirea aceea a lui plină, castanie, iscoditoare.

— Unele păsări aşa sunt, răspunse el. Apoi, cu o undă de ironie familiară adăugă: dar, hai să vedem, despre tine ce zici? Nu eşti şi tu într-un fel tot o pasăre singuratică?

Connie, puţin speriată, se gândi la asta câteva clipe, iar apoi spuse:

— Doar într-un fel! Nu întru totul, ca tine!

— Eu sunt întru totul o pasăre singuratică? Întrebă el cu zâmbetul lui ca un soi de rictus, de parcă l-ar fi durut o măsea; era atât de sucit, iar ochii lui erau de o melancolie atât de perfect imperturbabilă, ori stoică, sau deziluzionată, ori temătoare.

— De ce? Zise ea, rămasă puţin fără suflare uitându-se către el. Eşti, nu-i aşa?

Ea simţi o atracţie irezistibilă care venea dinspre el, o atracţie care o făcu aproape să-şi piardă cumpătul.

— Oh, să ştii că ai dreptate, zise el întorcându-şi capul şi privind într-o parte, în jos, cu acea stranie imobilitate a unei vechi rase care abia mai supravieţuieşte în zilele noastre. Tocmai acesta a fost lucrul care a făcut-o pe adevărat pe Connie să îşi piardă putinţa de a-l vedea detaşat de ea.

Privi în sus către ea cu o privire plină care vedea totul, înregistra totul, în acelaşi timp, copilul care plângea prin noapte striga din pieptul lui către ea într-un fel care îi afecta direct pântecul.

— E foarte drăguţ din partea ta să te gândeşti la mine, zise el laconic.

— De ce să nu mă gândesc la tine? Exclamă ea, reuşind să adune abia destulă putere cât să rostească lucrurile acestea.

El slobozi şuieratul ironic, iute al unui râs.

— Ah, în felul acela!… Pot să-ţi ţin mâna pentru o clipă? Întrebă el dintr-o dată fixându-şi ochii asupra ei cu o putere aproape hipnotică şi trimiţând către ea o chemare care îi stârni tulburare chiar în pântec.

Ea se uită cu ochi mari la el, uluită şi ţintuită locului şi l-a văzut cum a îngenuncheat alături de ea, i-a strâns picioarele în mâini şi şi-a îngropat faţa în poala ei rămânând nemişcat. Ea era cât se poate de vlăguită şi uluită privind în jos cu soi de mirare către ceafa oarecum tandră a gâtului său simţind cum faţa lui îi apăsa coapsele. Cu toată consternarea ei arzătoare n-a putut să se abţină să nu-şi pună mâna cu tandreţe şi compasiune pe grumazul lui, iar el simţi un fior adânc.

Apoi privi în sus către ea cu chemarea aceea tulburătoare în ochii lui plini, strălucitori. Era complet incapabilă să-i reziste. Din pieptul ei ţâşnea drept răspuns o dorinţă imensă către el; trebuie să-i dea totul, orice.

Era un amant ciudat şi foarte blând, foarte blând cu această femeie, care tremura incontrolabil şi, totuşi, în acelaşi timp detaşată, conştientă, atentă la fiecare zgomot din exterior.

Pentru ea nu mai conta nimic în afară de faptul că i s-a dăruit lui. Şi în cele din urmă încetă să mai tremure şi se întinse destul de nemişcată, chiar nemişcată. Apoi cu degete fără vlagă, pline de compasiune ea mângâie capul aşezat pe pieptul ei.

Atunci când se ridică îi sărută mâinile amândouă, apoi amândouă picioarele încălţate cu papucii ei de velur şi, în tăcere, se duse în capătul încăperii, unde rămase cu spatele către ea. Câteva minute a fost linişte. Apoi s-a întors şi s-a apropiat din nou de ea, care rămăsese în vechiul ei loc de lângă foc.

— Şi acum bănuiesc că mă urăşti! Zise el liniştit, inevitabil. Ea se uită către el cu repeziciune.

— De ce te-aş urî? Întrebă ea.

— Majoritatea o fac, zise el, şi apoi continuă: Adică o femeie ar trebui să o facă.

— Acesta este ultimul moment când ar fi cazul să te urăsc, zise ea cu ranchiună.

— Ştiu! Ştiu! Aşa ar trebui să fie! Eşti îngrozitor de bună cu mine… Strigă el simţindu-se jalnic.

Ea se întrebă de ce trebuia ca el să se simtă jalnic.

— De ce nu te aşezi din nou? Zise ea. El aruncă o privire către uşă.

— Şir Clifford! Zise el, nu cumva o să… N-o să fie?… Ea făcu pauză o clipă să se gândească.

— Poate! Zise ea. Şi se uită către el. Nu vreau să ştie Clifford, nici măcar să bănuiască. L-ar răni foarte mult. Dar nu consider că e ceva greşit, tu aşa crezi?

— Greşit! Dumnezeule, nu! Doar că eşti prea bună, infinit de bună cu mine… E copieşitor pentru mine.

El se întoarse pe o parte, iar ea văzu că în curând o să înceapă să plângă cu sughiţuri.

— Dar nu e nevoie ca Clifford să ştie, nu-i aşa? Imploră ea. L-ar răni prea tare. Iar dacă el n-o să afle niciodată, dacă n-o să bănuiască niciodată, nu facem nimănui nici un rău.

— De la mine! Zise el aproape cu sălbăticie, n-o să afle nimic de la mine! O să vezi dacă află. Eu să mă dau de gol! Ha! Ha! Râse el sec, cinic, la un astfel de gând. Ea îl urmărea uimită. El o întrebă:

— Pot să-ţi sărut mâna şi să plec? O să dau o fugă până la Sheffield, cred, şi o să iau prânzul acolo, dacă se poate, şi o să mă întorc pentru ceai. Pot să fac ceva pentru tine? Pot să mă asigur că nu mă urăşti? Şi că nici n-o să mă urăşti? Încheie el cu o notă disperată de cinism.