Arcul de triumf

Eugénie se duse în silă să caute un pahar.

— Ăsta i degetar, protestă Veber. Dă ne un pahar cumsecade. Sau poate să ţi rupă mâna, lasă că l iau eu singur.

— Nu ştiu din ce cauză, domnule doctor Veber, declară Eugénie înţe­pată, de câte ori vine domnul Ravic, dumneavoastră...

— Bine, bine, o întrerupse Veber. Turnă un pahar de coniac.

— Uite, Ravic. Ce crede ea?

— N a întrebat nimic, zise Ravic. Are încredere în mine fără să mi pu­nă întrebări.

Veber ridică iute capul.

— Vezi? replică el triumfător. Ţi am spus că aşa are să fie.

Ravic goli paharul.

— Ţi a mulţumit vreodată un pacient când nu mai puteai face nimic pentru el?

— Foarte des.

— Şi a crezut orice?

— Desigur.

— Şi cum te ai simţit?

— Uşurat, zise Veber surprins. Extrem de uşurat.

— Mă simt ca şi când aş vomita. Ca un escroc.

Veber râse. Puse din nou sticla lângă el.

— Ca şi când aş vomita, repetă Ravic.

— E întâiul sentiment omenesc pe care îl descopăr la dumneata, zise Eugénie. Fără a ţine seamă, bineînţeles, de felul în oare te exprimi.

— Nu eşti un descoperitor, eşti o infirmieră, Eugénie, adeseori uiţi as­ta, zise Ravic.

— Chestiunea s a rezolvat, Ravic, nu i aşa?

— Deocamdată, da.

— Perfect. I a spus infirmierii azi dimineaţă că vrea să meargă la Flo­renţa, îndată ce iese din spital. Aşa că suntem asiguraţi. Veber îşi frecă mâinile. Doctorii de acolo n au decât, pe urmă, s o îngrijească. Nu mi pla­ce când cineva moare aici. Aşa ceva strică întotdeauna reputaţia sanato­riului.

Ravic sună la uşa apartamentului femeii care i făcu avortul lui Luci­enne. După câtva timp un om cu o înfăţişare sinistră deschise uşa. Se opri cu mâna pe clanţă când îl văzu pe Ravic.

— Ce vrei? mormăi el.

— Vreau să vorbesc cu madame Boucher.

— N are timp.

— N are importanţă. O să aştept. Omul era gata să închidă uşa. Dacă nu pot aştepta mă întorc peste un sfert de oră, spuse Ravic. Dar nu sin­gur. Cu cineva care cu siguranţă că va putea s o vadă.

Omul îl privi.

— Ce înseamnă asta? Ce doreşti?

— Ţi am spus. Vreau să vorbesc cu madame Boucher.

Omul stătu puţin pe gânduri. Aşteaptă, zise el şi apoi închise uşa.

Ravic studie vopseaua cafenie şi cojită a uşii, cutia de scrisori şi placa rotundă de email cu numele pe ea. Multă suferinţă şi teamă a trecut pe a­ici. Câteva legi fără sens care pun vieţile atâtora în mâinile unor şarlatani, în loc să fie încredinţate doctorilor. Câţi copii nu se pierd din vina acesto­ra? Oricine nu voia să aibă un copil, găsea un mijloc, legal sau nelegal. Cu singura deosebire că erau distruse, pe an, vieţile a câtorva mii de mame.

Uşa fu din nou deschisă.

— Eşti de la poliţie? întrebă omul nebărbierit.

— Dacă aş fi de la poliţie, n aş sta aici să aştept.

— Intră.

Omul îl conduse pe Ravic printr un coridor întunecos într o cameră încărcată cu tot felul de mobilă. O sofa de pluş şi câteva fotolii aurii, un covor, imitaţie de Aubusson, fel de fel de nimicuri şi tablouri pastorale pe pereţi.

În faţa geamului, pe un suport metalic, o colivie cu un canar în ea. Pe unde mai rămăsese câte un loc, erau bibelouri şi figurine.

Madame Boucher intră în odaie. Era îngrozitor de grasă şi purta un fel de chimono larg, care nu era tocmai curat. Era ca un monstru, dar fa­ţa i era netedă şi drăguţă, cu excepţia ochilor, care i se mişcau încontinuu

— Domnul? întrebă ea cu un aer aferat şi rămase în picioare. Ravic se sculă.

— Am venit în numele lui Lucienne Martinet. I ai făcut un avort.

— Prostii! răspunse îndată femeia, cu desăvârşire calmă. Nu cunosc pe nici o Lucienne Martinet şi nu fac avorturi. Probabil că ai greşit sau ţi a spus cineva o "minciună.

Ea se purtă ca şi cum chestiunea fusese lămurită şi era gata să plece. Dar nu pleca. Ravic aştepta. Ea se întoarse.

— Altceva?

— Avortul n a reuşit. Fata a avut hemoragii grave şi putea să moară. A trebuit să se opereze. Am operat o eu.

— E o minciună! izbucni deodată madame Boucher. E o minciună! Şoricioaicele astea! Înnebunesc căutând să găsească pe cineva să le scoată din încurcătură şi pe urmă bagă pe alţii în belea. Dar, lasă, că i arăt eu! Şoricioaicele astea! Avocatul meu va aranja totul. Sunt cunoscută şi mi plătesc taxele şi am să văd eu dacă o astfel de târfă neobrăzată, care um­bla pe aici...

Ravic o privea fascinat. Expresia nu i se schimbase în timpul izbucni­rii. Faţa îi rămăsese netedă şi plăcută — numai gura îi era adâncită şi fră­mântată.

— Fata vrea foarte puţin, o întrerupse el pe femeie. Nu vrea decât ba­nii pe care ţi i a plătit.

Madame Boucher râse.

— Banii? Când am primit eu bani de la ea? Are vreo chitanţă?

— Sigur că nu. Dumneata n ai să dai chitanţe.

— Fiindcă n am văzut o niciodată! Şi cine are s o creadă?

— Are martori. A fost operată la sanatoriul doctorului Veber. Diagnos­ticul a fost clar. Există un raport în această privinţă.

— Puteţi să aveţi o mie de rapoarte! Unde spune că eu m am atins de ea? Sanatoriu! Doctorul Veber! E fantastic. O asemenea nenorocită să meargă într un spital elegant! N ai altceva mai bun de făcut?

— Ba da. Ascultă. Fata ţi a plătit trei sute de franci. Poate să te urmă­rească pentru despăgubiri.

Uşa se deschise. Omul sinistru intră.

— Ce nu merge, Adela?

— Nimic. Urmărire pentru despăgubiri? Dacă merge la tribunal are să fie şi ea condamnată. În primul rând ea, fiindcă a cerut să i se facă un a­vort. Că eu sunt aceea care i l am făcut, trebuie dovedit. Asta n are cum.

Omul sinistru rânji.

— Calmează te, Roger, spuse madme Boucher. Poţi să pleci.

— Brunier e afară.

— Foarte bine. Spune i să aştepte... Ştii...

Omul se înclină şi plecă. În urma lui rămase un miros puternic de co­niac. Ravic adulmecă.

— E un coniac vechi, zise el. Cel puţin de vreo treizeci, patruzeci de ani. Norocos om acela care bea aşa ceva, atât de devreme după masă.

Madame Boucher îl privi o clipă, cu gura căscată. Apoi îşi strânse bu­zele.

— Aşa i. Bei un păhărel?

— De ce nu?

În ciuda grăsimii ei ajunse la uşă foarte repede şi în linişte.

— Roger.

Omul sinistru intră.

— Ai băut iarăşi din coniacul ăla bun! Nu minţi.

— I am dat lui Brunier. M a silit să beau cu el.

Madame Boucher nu răspunse. Ea închise uşa şi luă un pahar oval din bufet. Ravic îl privi cu dezgust.

Avea gravat pe el un cap de femeie. Madame Boucher turnă şi puse paharul în faţa lui, pe faţa de masă împodobită cu păuni.

— Pari un om de înţeles, domnule zise ea.

Ravic nu i putea refuza un anumit respect. Nu era de fier, cum îi spu­sese Lucienne; era mai rău — de cauciuc. Fierul se poate sparge. Dar cau­ciucul nu. Argumentul ei împotriva daunelor era clar.

— Operaţia dumitale n a reuşit, spuse el. A avut consecinţe serioase. Aceasta ar trebui să fie pentru dumneata un motiv suficient ca să restitui banii.

— Dumneata dai banii înapoi dacă un pacient moare în urma opera­ţiei?

— Nu. Dar câteodată nu luăm deloc bani de operaţie. De exemplu, de la Lucienne.

Madame Boucher îl privi.

— Vezi, atunci de ce atâta caz? Ar trebui să fie bucuroasă.

Ravic îşi ridică paharul.

— Madame, zise el, respectele mele. Nu se poate obţine nimic de la dumneata.

Femeia puse încet sticla pe masă.

— Domnule, mulţi au încercat până acum. Dar dumneata pari om de înţeles. Crezi că treaba asta e plăcută? Sau că toţi banii sunt ai mei? Poli­ţia primeşte aproape o sută de franci din aceşti trei sute de franci. Crezi că aş putea să lucrez altfel? Unul din ei stă acuma afară, ca să capete bani. Trebuie să i momesc, să i momesc mereu; altfel nu merge. Îţi spun aici, singură, între noi doi, şi dacă ai vrea să te foloseşti cumva de asta, aş nega şi poliţia nu te ar lua în seamă. Crede mă.

— Te cred.

Madame Boucher îi aruncă repede o privire. Când văzu câ nu vorbise cu ironie, ea apropie un scaun şi se aşeză lângă el. Mişcase scaunul ca pe o pană, pe lângă grăsime părea să aibă şi o mare putere. Ea umplu paha­rul cu coniacul rezervat poliţiştilor.

— Trei sute de franci pare o grămadă de bani — dar mai sunt şi alte cheltuieli afară de poliţie. Chiria — bineînţeles mai mare pentru mine, de­cât pentru altcineva — rufe, instrumente — pentru mine de două ori mai scumpe ca pentru alţii — comisioane, mită — trebuie să fiu în relaţii bune cu orişicine — apoi băuturi, cadouri de Anul Nou şi de onomastici pentru funcţionari şi nevestele lor — e ceva domnule! Câteodată aproape că nu mi mai rămâne nimic.

— Nu te am întrebat despre asta.

— Atunci ce?

— Că pot să se întâmple cazuri cum a fost cu Lucienne.

— Nu li se întâmplă niciodată aşa ceva doctorilor? întrebă madame Boucher.

— În orice caz, nu aşa de des.

— Domnule... Ea se ridică. Eu sunt cinstită. Spun fiecăreia din fetele care vin pe aici ceea ce i se poate întâmplă. Şi niciuna din ele nu pleacă. Mă imploră să le ajut. Plâng şi sunt deznădăjduite. S ar sinucide dacă nu le aş ajuta. Ce scene îngrozitoare au avut loc aici! Se tăvălesc pe covor şi mă imploră! Vezi colţul bufetului unde placajul este sfàrâmat? O doamnă foarte bine a făcut o în disperare. Am ajutat o. Vrei să vezi ceva? Uite, kilo­grame de marmeladă de prune pe care mi le a trimis ieri... Din pură recu­noştinţă, deşi a plătit. Am să ţi mai spun ceva, domnule. Vocea madamei Boucher se ridică şi deveni mai plină — poţi să mă numeşti avorţionistă — alţii mă numesc binefăcătoarea şi îngerul lor.

Ea se sculase. Chimonoul cădea majestuos în juru i. Canarul din co­livie începu să cânte, ca la comandă. Ravic se ridică în picioare. Avea sen­zaţia unei melodrame. Dar ştia, de asemenea, că madame Boucher nu exa­gerase.

— Foarte bine, zise el. Acum plec. Pentru Lucienne n ai fost chiar o bi­nefăcătoare.

— Ar fi trebuit s o fi văzut înainte! Ce mai vrea? E sănătoasă — copi­lul s a dus — e tot ce a vrut. Şi n a fost nevoită să plătească spitalul.

— N are să mai poată avea niciodată un copil.

Madame Boucher nu ezită decât o clipă.

— Cu atât mai bine, declară ea, fără să tresară. Atunci va fi foarte că­utată, stricata asta mică.

Ravic înţelese că nu mai era nimic de făcut.

— Au revoir, madame, zise el. Discuţia cu dumneata a fost interesan­tă.

Ea se apropie de el. Ravic ar fi vrut să evite să i întindă mâna. Dar ea nu intenţiona lucrul acesta. Îşi micşorase vocea şi vorbea pe ton confiden­ţial.

— Eşti înţelegător, domnule, mult mai înţelegător decât alţi doctori. E păcat că dumneata nu...

Ea ezită şi l privi încurajatoare.

— Câteodată e nevoie, în anumite cazuri, de un chirurg priceput şi în­ţelegător. Ar putea fi atunci de mare folos.

Ravic nu se împotrivi. Voia să audă mai mult.

— N are să te supere cu nimic, adăugă madame Boucher. Numai în cazuri speciale. Ea îl studia ca o pisică care pretinde că iubeşte păsărelele. Printre ele sunt câteodată şi cliente foarte bine — bineînţeles plata e tot­deauna înainte şi — suntem asiguraţi, complet asiguraţi în ce priveşte po­liţia. Ai putea pune deoparte câteva sute de franci. Îl bătu pe umăr. Un om arătos ca dumneata... Luă în mână sticla, cu un zâmbet larg. Ei, ce zici?

— Mulţumesc, zise Ravic şi o opri să mai toarne. Nu mai vreau. Nu mai pot să rămân. Refuzase în silă, căci coniacul era excelent. Sticla n a­vea etichetă şi, desigur, provenea dintr o pivniţă particulară de primul or­din. Am să mă gândesc la chestiunea cealaltă. Am să mai vin o dată pe a­ici. Aş vrea să ţi văd instrumentele. Poate să ţi dau vreun sfat în privinţa asta.

— Am să ţi arăt instrumentele când mai vii. Apoi ai să mi arăţi actele dumitalae. Încredere pe încredere.

— Mi ai şi arătat o oarecare încredere.

— Nicidecum. Madame Boucher zâmbi. Nu ţi am făcut decât o propu­nere, pe care o pot nega oricând. Nu eşti francez, asta se cunoaşte, deşi vorbeşti bine franţuzeşte. Nici nu arăţi a francez. Eşti probabil un refugiat. Ea surâse mai larg şi l privi cu răceală. Lumea n are să aibă încredere în dumneata, are să ţi ceară diploma franceză pe care n o ai. Afară în hol aş­teaptă un reprezentant al poliţiei. Dacă vrei, n ai decât să mă denunţi chiar acum. N ai s o faci. Insă, poţi să te mai gândeşti la propunerea mea. N ai să mi dai numele şi adresa dumitale, nu i aşa?

— Nu, zise Ravic, simţindu se bătut.

— Mi am închipuit că nu. Madame Boucher arăta acum întocmai ca o pisică enormă şi bine hrănită. Au revoir, monsieur. Să ţi aduci aminte de propunerea mea. M am gândit adesea şi înainte, să lucrez cu ajutorul unui doctor refugiat.

Ravic surâse. Ştia cauza. Un doctor refugiat va fi complet la discreţia ei. Dacă se întâmplă ceva, el va fi vinovatul.

— Am să mă gândesc, spuse el. Au revoir, madame.

Merse pe întuneric de a lungul coridorului. În dosul unei uşi auzi pe cineva gemând. Îşi închipui că odăile erau aranjate ca nişte cabine cu pa­turi. Femeile stăteau acolo înainte să plece acasă.

Un om slab, cu mustaţă scurtă şi cu piele măslinie şedea în hol. Îl stu­die pe Ravic cu multă atenţie. Roger stătea lângă el. Pe masă era o stic­lă din coniacul cel vechi. Încercă instinctiv s o ascundă când îl văzu pe Ra­vic. Apoi rânji şi lăsă mâna în jos.

— Bonsoir, docteur, zise el şi şi arătă dinţii pătaţi. Părea să fi ascultat la uşă.

— Bonsoir, Roger. Lui Ravic i se păru potrivit să fie familiar. Acea fe­meie indestructibilă l a transformat în răstimp de jumătate de oră, din­tr un duşman, într un complice. Şi acum simţea o uşurare să nu fie prea ceremonios cu Roger, care, totuşi, avea în el ceva surprinzător de omenesc.

La capătul scării întâlni două fete. Căutau de la o uşă la alta.

— Domnule, întrebă una din ele cu hotărâre. Madame Boucher locu­ieşte aici?

Ravic ezită. Ce rost ar avea să le spună ceva? N avea să ajute la ni­mic. Tot aveau s o găsească. Dealtfel nu putea să le dea nici o altă indica­ţie.

— La etajul trei, este o placă pe uşă.

Cadranul luminos al ceasului strălucea în întuneric ca un soare mic, de metal. Era cinci dimineaţa. Joan trebuia să vină la trei. Mai era posibil să vină. Poate că fusese prea obosită şi se dusese direct la hotelul ei.

Ravic se strădui să adoarmă din nou. Dar nu putea. Mult timp răma­se treaz, privind tavanul pe care, la intervale regulate, alergau fâşiile roşii ale reclamelor electrice de pe acoperişul din faţă. Se simţea gol şi nu ştia de ce. Ca şi cum căldura trupului i s ar fi scurs încet, prin piele, ca şi cum sângele lui ar fi vrut să se sprijine de ceva ce nu era acolo şi se prăbuşea mereu, mereu, într un gol. Îşi încrucişă mâinile sub cap şi rămase liniştit. Acum ştia că aşteaptă. Şi ştia că nu numai conştiinţa lui o aşteaptă pe Joan Madou — dar şi mâinile lui, vinele lui, şi o dragoste ciudat de străină de el. Se sculă, îşi puse haina de casă şi se aşeză lângă geam. Simţi pe pie­le căldura stofei de lână. Haina era veche, o avea de mai mulţi ani. Dormi­se cu ea în timpul refugiului, se încălzise cu ea în timpul nopţilor reci din Spania, când, mort de oboseală, se întorcea de la spitalul de campanie la barăci. Joana, fetiţa de doisprezece ani, cu ochi îmbătrâniţi ca de optzeci de ani, murise învelită în ea, într un hotel distrus din Madrid — cu singu­rele dorinţi de a purta o rochie dintr o asemenea lână moale şi de a uita cum fusese răpită mama ei şi strivit în picioare tatăl ei.

Privi împrejur. O cameră, câteva valize, câteva lucruri, o mână de cărţi citite şi răscitite — un om are nevoie de foarte puţine lucruri ca să trăiască. Şi e bine să nu se obişnuiască cu multe lucruri, când viaţa nu e sigură. Trebuie să fie pregătit de plecare în orice zi. De aceea trăia singur — când eşti pe drumuri nu trebuie să ai nimic care să te lege. Lucrurile ţi se pot lua oricând, sau vei fi nevoit să le părăseşti. Nu trebuie să ai nimic care să te lege. Nimic care să ţi strângă inima. Aventura — şi nimic mai mult. Privi patul. Rufăria şifonată şi decolorată. N avea importanţă că aş­tep­ta. Aşteptase de multe ori câte o femeie. Dar simţea că aşteptase în alt fel, simplu, limpede şi brutal. Câteodată chiar şi cu o dragoste nelămurită, ce învăluieşte dorinţa în argint, dar nu în felul în care aştepta acum. Ceva se strecurase în el, fără să bage de seamă. Îi cuprinde inima? Îl emoţionea­ză? De când s a întâmplat asta? Oare răsare din nou ceva din uitare, din adâncimile albastre, oare din nou suflă peste el, ca o adiere de livadă, pli­nă de mentă, cu un şir de plopi la orizont şi cu miros de pădure în aprilie? Nu voia să posede nimic. Nu voia să fie posedat. Era mereu gata de ducă.

Se sculă şi începu să se îmbrace. Trebuie să rămână independent. To­tul începe cu mici dependenţe. La inceput nu le iei în seamă. Şi, apoi, deo­dată, eşti prins în lanţul obişnuinţei. Obişnuinţa pentru care există o mul­ţime de nume — dragostea este unul din ele. Nu trebuie să te obişnuieşti cu nimic. Nici măcar cu un trup.

Nu încuie uşa. Dacă Joan va veni nu l va găsi. Va putea rămâne, dacă va vrea. O clipă se gândi să lase un bilet. Dar nu voia să mintă, nici nu vo­ia să spună unde se dusese.

Se întoarse pe la ora opt dimineaţa. Umblase prin frig, pe stradă, în lumina zorilor şi se simţea calm şi destins. Dar cum se opri în faţa hotelu­lui simţi din nou tensiunea.

Joan nu era acolo. Ravic se asigură că nu aşteptase nimeni. Dar odaia i se păru mai goală ca de obicei. Privi împrejur, căutând un semn al trece­rii ei pe acolo. Nu găsi nimic. Sună camerista.

— Aş vrea micul dejun, zise el.

Ea privi. Nu spuse nimic. Nu voia să i pună întrebări.

— Cafea şi cornuri, Eva.

— Foarte bine, domnule Ravic.

Privi patul. Dacă Joan ar fi venit, nu s ar fi culcat într un pat mototo­lit şi gol. Curios, ce mort devine tot ce este în legătură cu trupul, când ori­ce entuziasm dispare — un pat, rufăria, chiar şi o baie. E respingător când nimic nu mai are viaţă. Aprinse o ţigară. Şi a închipuit, probabil, că fusese chemat să vadă un pacient. Dar atunci ar fi putut să lase un bilet. Deoda­tă se crezu un idiot. Dorea să fie independent, dar nu reuşea să fie decât nesocotit.

Nesocotit şi nebun, ca un tânăr de optsprezece ani, care vrea să şi do­vedească lui însuşi ceva. Era mai multă dependenţă în asta, decât în fap­tul de a fi aşteptat.

Fata îi aduse micul dejun.

— Acum pot să fac patul? întrebă ea.

— De ce acum?

— În caz c aţi vrea să mai vă culcaţi. Se doarme mai bine într un pat proaspăt făcut.

Ea îl privi fără să exprime nimic.

— A fost cineva aici? întrebă el.

— Nu ştiu. Am venit abia la şapte.

— Eva, zise el. Ce senzaţie ai când ai de făcut o duzină de paturi stră­ine, în fiecare dimineaţă?

— E foarte bine, domnule Ravic. Atâta timp cât lumea nu vrea nimic altceva... Dar sunt totdeauna unii care vor mai mult. Deşi bordelurile sunt atât de ieftine la Paris...

— De dimineaţă nu se poate merge la bordel, Eva. Şi unii locatari se simt deosebit de robuşti dimineaţa.

— Da, mai ales bătrânii. Ea dădu din umeri. Pierzi bacşişul dacă n o faci, asta i tot. Apoi, unii se plâng mereu după — că odaia nu i curată, sau că eşti nepoliticoasă. Sigur că de ciudă. N ai ce face. Aşa e viaţa.

Ravic scoase o bancnotă din buzunar.

— Să ţi facem, astăzi, viaţa puţin mai uşoară, Eva. Cumpără ti cu as­ta o pălărie. Sau o jachetă de lână.

— Da.

Ea îl privi.

— Doamna este o doamnă foarte bine, spuse ea. Doamna care vine a­cum pe aici.

— Încă o vorbă şi ţi iau banii înapoi. Ravic o împinse pe Eva afară pe uşă. Bătrânii libidinoşi te aşteaptă. Nu i dezamăgi. El se aşeză la masă şi începu să mânânce. Dejunul nu avea un gust prea bun. Se sculă şi conti­nuă să mănânce în picioare. Aşa părea mai gustos.

Soarele atârna roşu, deasupra acoperişurilor. Hotelul se deştepta. Bă­trânul Goldberg de la etajul de jos îşi începu concertul de dimineaţă. Tuşea şi ofta ca şi cum ar fi avut cel puţin şase plămâni. Refugiatul Weisenhoff deschise geamul şi fredona un marş. La etajul de sus se dăduse drumul la apă. Uşile erau trântite. Ravic se întinse. Noaptea trecuse. Se isprăvise cu corupţia întunericului. Se hotărî să rămână singur câteva zile.

Afară, vânzătorii de ziare strigau noutăţile zilei. Incidente la frontiera cehoslovacă. Trupe germane la graniţa sudetă. Pactul de la München pri­mejduit.

11
Băiatul nu ţipa. Privea doctorii. Era prea ameţit ca să mai simtă vreo durere. Ravic se uită la piciorul zdrobit.

— Câţi ani are? o întrebă el pe mamă.

— Ce? zise femeia fără să înţeleagă.

— Câţi ani are?

Femeia, cu broboadă pe cap, îşi mişcă buzele. Piciorul! spuse ea.

— Piciorul! L a călcat un autocamion.

Ravic îi ascultă inima.

— A fost bolnav?

— Piciorul! spuse femeia. Piciorul!

Ravic se ridică. Inima băiatului bătea repede, ca o pasăre, dar nu se auzea nici un zgomot îngrijorător. În timpul anesteziei îl supraveghe pe bă­iatul care arăta gălbejit şi rahitic. Trebuia să înceapă imediat. Piciorul rupt era plin de noroiul de pe stradă.

— Îmi veţi tăia piciorul? întrebă băiatul.

— Nu, spuse Ravic fără să creadă.

— Mai bine să l tăiaţi, decât să rămână ţeapăn.

Ravic privi cu atenţie chipul precoce. Nu văzu totuşi nici un semn de durere.

— Vom vedea, spuse el. Acum trebuie să te adormim. E foarte simplu. Nu trebuie să ţi fie teamă. Să stai liniştit.

— Un minut, domnule. Numărul este FO 2019. Vreţi să l notaţi pen­tru mama?

— Ce? Ce, Jeannot? întrebă mama, tresărind.

— Am observat numărul. Numărul maşinii. FO 2019. L am văzut a­proape de mine. Avea o lumină roşie. A fost vina şoferului.

Copilul începu să respire cu greutate.

— Societatea de asigurări trebuie să plătească... Numărul...

— L am notat, spuse Ravic. Fii calm. Am scris tot. Îi făcu semn lui Eugénie să i dea anestezicul.

— Mama trebuie să se ducă la poliţie. Societatea de asigurări trebuie să plătească. Picături mari de sudoare îi apărură deodată pe faţă, de parcă l ar fi plouat.

— Dacă mi tăiaţi piciorul trebuie să plătească mai mult decât dacă rămân ţeapăn.

Ochii îi erau cufundaţi în nişte cearcăne învineţite ce i ieşeau de sub piele. Copilul scânci şi încercă, repede, să mai spună ceva.

— Mama nu se pricepe, ajutaţi o. Nu putu să continue. Începu să geamă, trist, cu gemete înăbuşite, ca şi cum un animal torturat ar fi fost doborât în el.

— Cum e lumea afară, Ravic? întrebă Kate Hegstroem.

— Ce doreşti să ştii, Kate? Mai degrabă gândeşte te la ceva mai plă­cut.

— Mă simt ca şi cum aş fi aici de săptămâni întregi. Orice altceva e a­tât de îndepărtat... Ca şi eum s ar fi scufundat.

— Lasă să rămână scufundat pentru câtva timp.

— Nu. Altfel mi e teamă că odaia asta e cea din urmă şi că potopul se apropie de fereastră. Ce se petrece afară, Ravic?

— Nimic nou, Kate. Lumea continuă să se pregătească pentru sinuci­dere şi, în acelaşi timp, se amăgeşte singură despre ce e de făcut.

— Va fi război?

— Oricine ştie că va fi război. Ceea ce nu ştie e când. Fiecare aşteaptă o minune. Ravic zâmbi.

— N am văzut niciodată până acum atât de mulţi politicieni ca în pre­zent, care să creadă atâta în minuni, în Franţa şi în Anglia. Şi niciodată atât de puţin, ca în Germania.

Un timp ea rămase tăcută.

— Când te gândeşti că ar fi cu putinţă, spuse ea după aceea.

— Da, pare atât de imposibil să se întâmple vreodată... Tocmai fiindcă unii îl consideră atât de imposibil, nu se apără împotriva lui. Te doare ce­va, Kate?

— Nu aşa de tare, ca să nu pot să suport. Îşi potrivi perna sub cap. Mi ar place să scap de toate astea, Ravic?

— Da, răspunse el fără convingere. Cui nu i ar place?

— Când am să ies de aici am să mă duc în Italia. La Fiesole. Am acolo o casă veche şi liniştită cu o grădină. Vreau să rămân un timp acolo. Va fi încă rece. Un soare mai voalat şi senin. La amiază, primele şopârie pe pe­reţii dinspre sud. Seara, clopotele Florenţei. Şi noaptea, luna şi stelele pe după chiparoşi. În casă sunt cărţi şi un cămin mare, de piatră, cu bănci împrejur. Grătarele pentru lemne sunt aşezate în aşa chip, încât poţi pune pe ele un pahar. Aşa se încălzeşte vinul roşu... Fără lume. Numai o pere­che de servitori bătrâni, care să ţină lucrurile în ordine.