Arcul de triumf

— Asta i interesant. Daisy zâmbi politicos şi fără nici cel mai mic in­teres. N ar fi dus la nimic, continuă ea calmă, dacă Louis n ar fi făcut o scenă îngrozitoare. Îşi ieşise complet din fire. Acum locuieşte la Crillon. Ni­cky vrea să divorţeze. Amândoi aşteptă probe. Ea se lăsă pe scaun, plină de aşteptare. Ce spuneţi?

Kate Hegstroem îl privi repede pe Ravic. El examina un fir de orhidee, aflat pe masă, printre cutiile de pălării şi un coş cu struguri şi piersici — floare albă, ca un fluture cu inimă desfrânată, pătat cu roşu.

— E de necrezut, Daisy, zise ea. Într adevăr, de necrezut!

Daisy îşi savură triumful.

— Sunt sigură că asta n ai fi putut o ştii dinainte, nu i aşa? îl întrebă ea pe Ravic.

El puse cu grijă floarea înapoi în vasul îngust de cristal.

— Nu, sigur că nu.

Daisy dădu din cap, satisfăcută, luându şi geanta şi mănuşile.

— Trebuie să plec. Am întârziat. Louise are un cocktail party. Vine mi­nistrul ei. Sunt fel de fel de şoapte în privinţa asta. Ea se sculă. Apropo, Ferdy şi Marthe s au despărţit din nou. Ea i a trimis înapoi toate bijuterii­le. De data asta pentru a treia oară. Şi l mai impresionează încă. Sărmanul nebun. Crede că este iubit pentru ochii lui. Îi va da totul înapoi şi încă o bi­juterie pe deasupra. Ca de obicei. El nu ştie — dar ea şi a ales numai ce­ea ce ar vrea să aibă de la Ostertag. El totdeauna cumpără de acolo. O bro­şă cu rubine; cu pietre mari, pătrate, cele mai bune sang de pigeon. E deş­teaptă.

O sărută pe Kate Hegstroem.

— La revedere, puişorule. Acum eşti oarecum la curent. Nu poţi să ieşi mai curând de aici? Ea se uita la Ravic.

El prinse privirea lui Kate Hegstroem.

— Nu chiar acum, zise el, din păcate.

O ajută pe Daisy să şi pună haina. Era un vizon negru fără guler. O haină pentru Joan, se gândi el. Daisy era foarte bine, subţire, delicioasă, cu un nas mic şi încheieturi fragile, dar fără sex appeal.

— De ce nu vii să iei ceaiul cu Kate? zise ea. Nu sunt decât câteva per­soane miercurea; aşa că putem flecări nestingheriţi. Operaţiile mă inte­resează foarte mult.

— Cu plăcere.

Ravic închise uşa în urma ei şi se întorse.

— Frumoase smaralde, zise el.

Kate Hegstroem râse.

— Da, aşa era viaţa mea, înainte, Ravic. Poţi înţelege aşa ceva?

— Da. De ce nu? E minunat, cu condiţia s o poţi face. Te apără împo­triva multor lucruri.

— Nu pot s o mai înţeleg. Ea se sculă şi se îndreptă, cu grijă, spre pa­tul ei.

Ravic zâmbi.

— N are nici o importanţă unde trăieşti, Kate. Unele locuri sunt mai plăcute decât altele, dar nu e niciodată important. Singurul lucru impor­tant e ce faci acolo.

Ea îşi întinse picioarele ei lungi şi frumoase peste pat.

— Totul este atât de nelogic, zise ea, când ai stat în pat câteva săptă­mâni şi poţi din nou, să umbli...

Ravic luă o ţigară.

— Nu trebuie să mai stai aici, dacă nu vrei. Poţi să stai la Lancosta, dacă îţi iei o infirmieră.

Kate Hegstroem clătină din cap.

— Voi sta aici până când voi putea călători. Aici sunt mai protejată îm­potriva nenumăratelor Daisy.

— Dă le afară când mai vin, zise Ravic. Nimic mai obositor decât s a­sculţi flecăreli.

Ea se întinse cu grijă în pat.

— Ai să crezi, e o mamă minunată, în ciuda flecărelilor ei. Îşi creşte minunat cei doi copii.

— Se poate întâmpla, spuse Ravic, fără să fie impresionat.

Kate Hegstroem zâmbi. Trase cearşaful peste ea.

— Un spital este aidoma unei mănăstiri, spuse ea. Înveţi să preţuieşti iarăşi lucrurile simple. Plimbarea. Respiraţia. Priveliştea.

— Da. Fericirea ne înconjoară. N avem decât s o luăm.

Ea se uită la el. — Cred, într adevăr, lucrul ăsta.

— Şi eu, Kate. Numai lucrurile simple nu ne dezamăgesc niciodată. Şi în ceea ce priveşte fericirea, nu există o astfel de limită.

Jeannot stătea întins în pat, cu un vraf de prospecte răspândite pe cearşaful lui.

— De ce nu aprinzi lumina? întrebă Ravic.

— Pot să văd încă destul de bine. Am ochi buni.

Prospectele conţineau descrieri de picioare artificiale. Jeannot le obţi­nuse cum putuse. El îi arătă lui Ravic un picior de lemn splendid colorat. Ravic aprinse lumina.

— E cel mai scump, spuse Jeannot.

— Nu, e cel mai bun, răspunse Ravic.

— Dar e cel mai scump. Voi explica societăţii de asigurare că trebuie să l capăt. Societatea de asigurare îl va plăti. Vreau şi un picior de lemn şi bani.

— Societatea de asigurări are şi ea medici care te pot înşela, Jeannot.

Băiatul se îndreptă în pat.

— Crezi că n au să mi ia un picior?

— Ba da. Poate că nu pe cel mai scump. Dar bani nu ţi vor da.

— Atunci îl iau şi l vând numaidecât. Desigur că nu cu preţul lui în­treg. Crezi că douăzeci la sută ar fi de ajuns? Poate că pot vorbi cu propri­etarul magazinului înainte. Ce i pasă societăţii de asigurare dacă iau sau nu piciorul? Ei sunt datori să plătească; altceva nu i interesează, nu?

— Sigur că nu. Poţi să încerci.

— S ar ridica la o sumă destul de bună. Am putea cumpăra comptoa­rul şi mobilierul pentru o mică patiserie, cu banii ăştia.

Jeannot zâmbi şiret.

— Un picior ca ăsta, cu încheietură, este un obiect scump. Lucru de precizie. E straşnic.

— A venit cineva de la societatea de asigurări pe aici?

— Nu, nu încă în privinţa piciorului şi a daunelor. Numai în privinţa operaţiei şi a spitalului.

Infirmiera veni cu cina. O puse pe masă lângă Jeannot. Băiatul nu spuse nimic până plecă ea.

— Îţi dă mult de mâncat aici, declară el apoi. N am mâncat niciodată aşa de mult. Nici nu pot să termin toate astea. Mama vine totdeauna şi mă­nâncă restul. E de ajuns pentru noi amândoi. În felul ăsta face econo­mic. Camera, oricum, costă foarte mult aici.

— Asta plăteşte societatea de asigurare. N are importanţă unde eşti.

Un zâmbet lumină chipul băiatului.

— Am să i vorbesc doctorului Veber. Îmi va da zece la sută. Va trimite nota de plată societăţii de asigurare. Ei plătesc; dar el îmi va da zece la su­tă.

— Eşti practic, Jeannot.

— Trebuie să fii practic când eşti sărac.

— Aşa i. Ai dureri?

— La piciorul pe care nu l mai am.

— Nervii mai există totuşi.

— Ştiu. E nostim. Să ai dureri în ceva ce nu mai există. Poate că suf­le­tul piciorului meu e încă acolo. Jeannot zâmbi sarcastic. Făcuse o glu­mă. Luă capacul de pe farfuriile cu mâncare. Supă, pui, legume, budincă. Asta i ceva pentru mama. Îi place puiul. N avem prea des acasă. Se lăsă comod pe spate. — Uneori mă trezesc noaptea şi mi se pare că trebuie să plătim chiar noi toate astea. Asta numai noaptea; în primul moment. Apoi mi amintesc că stau întins aici oa şi fiul unui om bogat şi am dreptul să cer orice, că pot să sun infirmierele şi ele trebuie să vină şi alţii plătesc pen­tru toate astea. E minunat, nu?

— Da, răspunse Ravic. Minunat.

Stătea în sala de examinare de la Osiris.

— Mai e cineva acolo? întrebă el.

— Da, spuse Léonie. Yvonne. E ultima.

— Trimite o. Eşti în regulă, Léonie.

Yvonne avea douăzeci şi trei de ani, trupeşă, blondă, cu un nas mare, mâini scurte şi picioare lungi. Se mişca leneş în odaie şi şi scoase rochia de mătase pe care o purta.

— Acolo, spuse Ravic. Acolo sus.

— Nu se poate aici? întrebă ea.

— Nu. De ce?

În loc să răspundă, Yvonne se întoarse în tăcere şi şi arătă spatele. Era acoperit de vânătăi. Primise o bătaie straşnică de la cineva.

— Sper că ţi a plătit bine clientul pentru asta, spuse Ravic. Nu i glu­mă.

Yvonne clătină din cap.

— Nici o centimă, doctore. N a fost un client.

— Atunci e nostim. Nu ştiam că te amuză.

Yvonne clătină din cap iarăşi, cu un zâmbet satisfăcut şi misterios. Ravic observă că o distra situaţia. Se simţea importantă.

— Nu sunt o masochistă, spuse ea. Era mândră că ştia cuvântul.

— Atunci ce e? O ceartă?

Yvonne aşteptă o secundă.

— Dragoste, spuse ea şi şi întinse umerii cu voluptate.

— Era gelos?

— Da. Yvonne strălucea.

— Te a durut rău?

— Aşa ceva nu doare. Se aşeză încet, cu atenţie. Ştii, doctore, că ma­dame Rolande la început nu voia să mă lase să lucrez? Numai o oră, i am spus eu; încercă numai o oră! Ai să vezi! Şi iată că acum, am mult mai mult succes cu vânătăile astea pe spate.

— De ce?

— Nu ştiu. Sunt tipi foarte curajoşi în chestia asta. Îi excită. În ulti­mele trei zile am câştigat cu două sute de franci mai mult. Cât crezi c au să ţină?

— Cel puţin două săptămâni.

Yvonne plescăi din limbă.

— Dacă va continua aşa să pot să mi cumpăr o blană.

— Dacă nu durează destul, prietenul tău poate să ţi vină uşor în aju­tor cu o altă bătaie straşnică.

— N are s o facă, spuse Yvonne repede. Nu i genul ăsta. Nu e un tip calculat! N o face decât din pasiune. Când are el chef. Altfel, pot să l rog în genunchi şi n ar face o.

— Caracter. Ravic se uită în sus. Eşti gata, Yvonne. Se ridică singură.

— Atunci lucrul poate să înceapă. Un bătrânel mă aşteaptă de pe a­cum pe scări. Un om cu o barbă cenuşie şi ascuţită. Totdeauna vine după vizitele astea. Să fie primul, fiindcă vrea să fie asigurat. I am arătat lovitu­rile. E nebun după ele. Visează la ce ar putea păţi bătrâna lui nevastă. Izb­ucni într un râs limpede ca un clopoţel. Doctore, lumea e nostimă, nu i aşa?

Ieşi leneş, afară din odaie.

Ravic puse deoparte lucrurile pe care le folosise şi trecu la fereastră. Întunericul atârna cenuşiu şi argintat deasupra clădirilor. Copacii goi se ridicau, prin asfalt, spre cer, ca nişte mâini negre ale morţii. Avusese şi el odată astfel de mâini în tranşeele săpate în pământ. Deschise fereastra şi privi afară. Ceasul ireal, şovăind între ziuă şi noapte. Ceasul iubirii în ho­te­lurile mici — pentru acei ce erau căsătoriţi şi şi prezidaseră cu demnitate familiile lor. Ora aperitivelor. Ora în care pământul îşi prinde propria i ră­suflare. Ora în care italiencele, în partea de jos a Lombardiei, şi începuseră să spună felicissima notte. Ora disperării şi a făuririi visurilor.

Închise fereastra. Deodată odaia păru prea întunecoasă. Umbrele flu­turau şi se culcau prin colţuri tăcute. Sticla de coniac pe care o adusese Rolande strălucea  pe masă ca un topaz lustruit. O clipă Ravic rămase ne­mişcat, apoi coborî.

Patefonul cânta şi odaia mare era puternic luminată încă de pe acum. Fetele stăteau pe scăunelele lor pluşajte, în două şiruri, în cămăşile lor scurte de mătase roz. Aveau toate sânii goi. Clienţii doreau să vadă ce cumpărau. Vreo şase sosiseră, cei mai mulţi negustori de vârstă mijlocie. Erau experţi prudenţi; ei ştiau când avea loc examinarea şi veneau la ora asta ca să fie siguri că nu se aleg cu vreo boală. Yvonne era cu bătrânelul ei. Omul stătea la o masă cu un Dubonnet în faţă. Ea stătea lângă el, cu un picior pe scaun, şi bea şampanie. Primea zece la sută de fiecare sticlă. Omul trebuia să fie nebun ca să cheltuiască atâta. Numai străinii făceau astfel. Yvonne ştia lucrul ăsta.

— Mai vrei un calvados? întrebă Ravic.

Joan făcu semn că da.

— Da, mai dă mi unul.

Chemă pe chelner.

— Ai un calvados mai vechi?

— Nu e bun?

— Ba da. Dar poate mai ai încă unul în pivniţă.

— Voi vedea.

Chelnerul merse la biroul de casă, unde proprietăreasa adormise cu pisica ei. După aceea dispăru printr o uşă de sticlă în odaia unde se afla, printre cunoştinţele sale, proprietarul. După un timp chelnerul se întoarse cu un aer important şi studiat şi coborî în pivniţă, fără să l privească pe Ravic.

— Se pare că merge.

Chelnerul se întoarse cu o sticlă, pe care o ţinea în braţe ca un copil. Era o sticlă murdară; nu una dintre sticlele pitoresc încrustate pentru tu­rişti, ci una murdară, ce sta în pivniţă de ani de zile. O deschise prudent, scoase dopul şi apoi aduse două pahare mari.

— Domnule, spuse el către Ravic şi turnă câteva picături.

Ravic luă paharul şi mirosi parfumul, se lăsă pe spate, şi dădu din cap. Chelnerul imită solemn încuviinţarea şi umplu pe trei sferturi pahare­le.

— Îneearcă l, spuse Ravic către Joan.

Ea sorbi o dată şi puse paharul jos. Chelnerul o urmărea. Privi spre Ravic, mirată.

— N am mai băut niciodată aşa ceva, spuse ea şi bău a doua oară. Nu se bea — se soarbe numai parfumul.

— Exact, doamnă, spuse chelnerul satisfăcut. Aţi ghicit.

— Ravic, spuse Joan, e primejdios ceea ce faci. După un asemenea calvados n am să mai beau altul.

— Ba da, vei mai bea şi altele.

— Dar mă voi gândi la acesta.

— Straşnic. Te face romantică. Un calvados romantic!

— Dar atunci n au să mi mai placă celelalte.

— Dimpotrivă. Ţi se va părea chiar mai bun. Va fi un calvados cu fă­găduinţa altuia. Numai faptul acesta îl va face mai puţin obişnuit.

Joan râse.

— E absurd, ştii şi tu.

— Fireşte că e absurd. Dar trăim din absurdităţi. Nu din pâinea anos­tă a faptelor. Altfel, cum am mai iubi?

— Ce legătură are cu dragostea?

— Multă.ÎIi asigură continuarea. Altfel n am iubi de cât o dată şi am îndepărta pe oricare, altă dată. Dar aşa, regretul după cel pe care l am iu­bit, sau pe care l am părăsit, devine o chemare către un altul. Când pierzi pe cineva mai înainte de a l avea pe deplin, eşti totdeauna îndemnat spre un altul. Ademenirea iluziei.

Joan îl privi.

— Găsesc că e groaznic să vorbeşti astfel.

— Şi eu.

— N ar trebui. Nici chiar în glumă. Faci din miracol o farsă.

Ravic nu răspunse.

— E ca şi cum ai fi obosit şi te ai gândi să mă părăseşti.

Ravic o privi cu o dragoste reînnoită.

— Nu e nevoie să te gândeşti la lucrul ăsta, Joan. Când o să ajungem acolo, tu vei fi cea care mă vei părăsi. Nu eu pe tine. E mult mai probabil.

Ea trânti paharul pe masă.

— Ce absurditate! N am să te părăsesc niciodată. Ai de gând să mi vorbeşti iarăşi astfel?

"Ochii aceştia, se gândi Ravic. Ca şi cum ar arde lumini în ei. O stră­lucire blondă, roşietică, întocmai ca o izbucnire furtunoasă."

— Joan, spuse el, nu vreau să vorbesc în nici un fel. Îţi voi spune po­vestea valului şi a stâncii. E o poveste veche. Mai veche decât noi. Ascultă. A fost odată un val ce s a îndrăgostit de o stâncă înconjurată de mare, să spunem în golful Capri. Valul spumega şi se rotea împrejurul stâncii, o să­ruta zi şi noapte, o îmbrăţişa cu braţele lui albe, o privea, o uda şi o implo­ra să vină după el. O iubea şi se spărgea spumegând în jurul ei şi astfel o surpa pe nesimţite, până când, într o zi, ea a ţipat, complet sfărâmată şi i a căzut în braţe.

El luă puţin calvados.

— Şi? întrebă Joan.

— Şi, deodată, n a mai fost nici o stâncă cu care să se joace, pe care să o iubească, la care să viseze. Era doar o îngrămădire de pietre în fundul mării, cufundată în ea. Valul s a simţit dezamăgit şi întristat şi a plecat să caute altă stâncă.

— Şi? Joan îl privi bănuitoare. Ce nseamnă asta? Ar fi trebuit să ră­mână o stâncă.

— Valul spune totdeauna astfel. Dar lucrurile care se mişcă sunt mult mai tari decât cele neschimbătoare. Apa e mai tare decât stânca.

Ea făcu un gest de nerăbdare.

— Ce legătură au toate astea cu noi? E numai o poveste fără sens. Îţi râzi iarăşi de mine. Când o să se ntâmple asta, ai să mă părăseşti, sunt si­gură.

— Ăsta, spuse Ravic râzând, îţi va fi ultimul cuvânt când vei pleca, îmi vei arăta că eu te am părăsit. Ai să găseşti motive — şi eu le voi crede — şi vei câştiga procesul în faţa celui mai vechi tribunal din lume: natura.

Chemă chelnerul.

— Putem cumpăra sticla asta de calvados?

— Vreţi s o luaţi cu dumneavoastră?

— Exact.

— Domnule, e împotriva regulilor noastre. Nu vindem sticle întregi.

— Întreabă patronul.

Chelnerul se întoarse cu un ziar. Era Paris Soir.

— Patronul va face o excepţie, explică el, pe când punea dopul la stic­lă şi o înfăşură în Paris Soir, din care rupsese prima pagină şi o vârâse în buzunar. Poftim, domnule. Trebuie s o păstraţi la loc rece şi întunecat. E din pivniţa bunicului patronului.

— Bun. Ravic plăti. Luă sticla de pe masă şi se uită la ea. Soarele şi albastrul cerului ce au copt un măr într o grădină veche din Normandia, vin cu noi. Avem nevoie de ele! O furtună bântuie undeva, în lume.

Ieşiră în stradă. Începuse să plouă. Joan se opri.

— Ravic. Mă iubeşti?

— Da, Joan. Mai mult decât crezi.

Se strânse lângă el.

— Uneori nu s ar părea.

— Dimpotrivă. Altfel nu ţi aş fi spus astfel de lucruri.

— Mai bine mi ai spune altele.

El privi ploaia şi zâmbi.

— Dragostea nu este un lac în care celălalt se poate oglindi totdeau­na, Joan. Dragostea are fluxul şi refluxul ei. Naufragii, cetăţi scufundate, caracatiţe, furtuni, cufere cu aur şi cu perle. Dar perlele zac în adâncuri.

— Nu ştiu nimic din toate astea. Dragoste înseamnă să fii al altuia. Pentru totdeauna.

"Pentru totdeauna, se gândi el. Vechea poveste. Când uneori nu poate dăinui nici chiar o clipă..."

Tremurând ea îşi încheie haina.

— Aş vrea să fie vară, spuse ea. Niciodată n am aşteptat o atât de mult ca anul acesta.

Îşi luă rochia de seară din garderob şi o puse pe pat.

— Cât o urăsc uneori. Totdeauna aceeaşi rochie neagră! Totdeauna acelaşi local! Totdeauna acelaşi lucru!

Ravic se uită spre ea. Nu spuse nimic.

— Nu înţelegi? întrebă ea.

— O, da.

— De ce nu mă duci departe de aici, iubitule?

— Unde?

— Oriunde.

Ravic despachetă sticla de calvados şi scoase dopul. Apoi aduse un pahar şi îl umplu.

— Haide, spuse el. Bea.

Ea clătină din cap.

— N ajută la nimic. Uneori poţi să bei şi e n zadar. Uneori nimic nu te poate ajuta. Nu vreau să mă duc acolo, la idioţii aceia, astă noapte.

— Rămâi aici.

— Şi atunci?

— Telefonezi că eşti bolnavă.

— Ce folos, dacă va trebui să mă duc mâine. Va fi chiar mai rău a­tunci.

— Poţi fi bolnavă câteva zile.

— E acelaşi lucru. Ea îl privi. Ce i de făcut? Ce i cu mine, Ravic? E ploaia? E întunericul umed? Uneori parc ai fi închis într un coşciug. Du­pă amiezile cenuşii, care mă năbuşă... Le uitasem câtva timp, eram fericită cu tine în restaurantul acela mic — de ce trebuie să vorbesc de lucruri ca­re nu mai sunt şi n au să mai fie? Nu vreau să ştiu şi s aud nimic despre toate astea. Mă întristează şi mi trezesc imagini pe care nu vreau să le văd, şi care mă neliniştesc. Ştiu că nu poţi pricepe asta, dar mă doare. Mă doa­re, şi atunci vine ploaia şi vine întunericul. Nu poţi înţelege toate astea. Tu eşti tare.

— Tare? repetă Ravic.

— Da.

— De unde ştii?

— Tu nu te temi.

— Nu mai am de ce să mă tem. Nu i acelaşi lucru, Joan.

Ea n asculta ce spune. Se plimba cu paşi mari prin odaia prea mică. Mergea totdeauna ca şi cum îi sufla un vânt nevăzut în faţă.

— Aş vrea să plec departe de toate astea, spuse ea. Departe de hotelul ăsta, de localul ăla de noapte, cu ochi lacomi, departe de toate. Se opri. Ra­vic! Trebuie să ducem viaţa asta? Nu putem trăi ca ceilalţi oameni care se iubesc? Nu putem fi împreună şi avea în jurul nostru lucruri care să ne aparţină, nu putem avea seri liniştite şi sigure, în locul acestor valize, a­cestor zile pustii şi acestei camere de hotel unde te simţi străin?

Faţa lui Ravic era de nedescifrat. Aşadar a sosit şi momentul acesta. Îl aşteptase câtva timp.

— Ne vezi tu, acum, pe noi astfel, Joan?

— De ce nu? Altă lume are toate astea! Căldură, lucruri comune, câ­teva odăi unde dacă închizi uşa neliniştea se duce şi nu se strecoară pe lângă pereţi, ca aici.

— Vezi într adevăr lucrul ăsta? întrebă Ravic.

— Da.

— Un apartament mic şi curat, o curăţenie de burghezi cuminţi. O si­guranţă meschină pe marginea unui abis. Vezi într adevăr asta?

— Poţi să i spui foarte bine şi altfel, spuse ea neîncrezătoare. Ceva ca­re să nu arate atâta dispreţ. Când cineva e ndrăgostit numeşte altfel lu­cru­rile acestea.

— Tot acelaşi lucru rămâne. Vezi într adevăr asta? Nici unul din noi nu e făcut pentru asta.

Ea se opri.

— Eu sunt.

Ravic zâmbi. În zâmbetul lui era dragoste, ironie şi o umbră de triste­ţe.

— Nici tu nu eşti, Joan, spuse el. Tu chiar mai puţin decât mine. Dar nu e singurul motiv. Mai e şi un altul.

— Da, răspunse ea cu amărăciune. Ştiu.

— Nu, Joan. Nu ştii. Dar am să ţi spun. E mai bine aşa. N ai să mai crezi ce ai crezut acum.

Ea stătea în faţa lui.

— Să trecem repede peste asta, spuse el. Şi nu mai pune multe între­bări după aceea.

Ea nu răspunse. Chipul îi era gol de orice expresie. Avu deodată înfă­ţi­şarea de mai înainte. El îi luă mâinile.

— Stau ilegal în Franţa, spuse el. N am acte. Âsta i adevăratul motiv. Iată de ce nu voi putea niciodată să închiriez un apartament. Nici nu mă pot căsători cu cea pe care o iubesc. E nevoie de identitate şi de dovezi pen­tru asta. Nu le am. Nici nu mi e îngăduit să lucrez. Trebuie s o fac clandestin. N am să pot trăi niciodată altfel.

Ea se uită la el.

— E adevărat?

El dădu din umeri.

— Sunt mii de oameni care trăiesc la fel. Sunt sigur că şi tu ştii asta. Oricine ştie asta în zilele noastre. Eu sunt unul dintre ei. Zâmbi şi i lăsă mâinile. Un om fără viitor, după cum spune Morosow.

— Da, dar...

— M am descurcat chiar foarte bine. Lucrez, trăiesc, te am pe tine — ce înseamnă câteva mici neplăceri?

— Şi poliţia?

— Poliţia nu şi bate prea mult capul cu lucrurile astea. Dacă se n­tâm­plă să mă prindă, voi fi doar deportat, asta i tot. Dar nu e probabil. A­cum du te şi telefonează la local că nu vii. Seara asta va fi numai a noas­tră. Toată. Spune le că eşti bolnavă. Dacă vor cere certificat, pot să l iau de la Veber.

Ea nu plecă.

— Deportat, spuse ea, ca şi cum ar fi înţeles cu mare greutate. Depor­tat? Din Franţa? Şi atunci ai să fii departe?

— Pentru câtva timp, doar.

Nu părea să l audă.

— Departe! repetă ea. Departe! Şi ce am să fac eu atunci?

Ravic zâmbi.

— Da, spuse el. Ce ai să faci tu atunci?

Ea stătea acolo, sprijinindu se în coate, ca paralizată.

— Joan, spuse Ravic. Sunt aici de doi ani şi nu s a Sntâmplat nimic.

Faţa ei rămase aceeaşi.

— Şi dacă are să se întâmple, totuşi?

— Atunci am să mă întorc curând. O săptămână sau două. O călăto­ri­e, nimic mai mult. Şi acum cheamă localul.

Ea se ridică, ezitând.

— Ce am să spun?

— Că ai bronşită. Vorbeşte ca şi cum ai fi răguşită. Se duse spre tele­fon. Apoi se ntoarse repede.

— Ravic...

El se desfăcu uşor.

— Haide, spuse el. Uită. E o adevărată binecuvântare. Ne scuteşte să devenim rentieri ai dragostei. Păstrează dragostea curată — rămâne doar flacăra — şi n o transforma într un cuptor pentru bucătăria familiei. Acum du te şi telefonează.

Ea luă receptorul. El o privea în timp ce ea vorbea. La început nu pu­nea suflet, se uita încă la el ca şi cum ar fi trebuit să fie arestat imediat. Apoi începu treptat să mintă, uşor şi cu nepăsare. Apoi minţi mai mult de­cât era nevoie. Faţa i se înviora şi oglindea durerea de gât pe oare o descri­a. Vocea îi deveni mai obosită, răguşită şi din când în când era întreruptă de tuse. Nu se mai uita la Ravic, privea drept înainte şi era în întregime absorbită de rolul ei. O urmărea în tăcere şi apoi bău cu sete din pahar. "Nici un complex, se gândi el. O oglindă ce poate reflecta minunat — dar nimic altceva."

Joan puse jos receptorul şi şi netezi părul.

— Au crezut tot.

— Ai jucat straşnic.

— Mi au spus să stau în pat. Şi că, dacă nu mi trece nici mâine, să mai rămân.

— Vezi! Se ngrijesc şi de ce are să fie mâine!