şi iubeşte mahalaua în literatura română* Florina-Elena Pîrjol
Universitatea din Bucureşti
Facultatea de litere
florina_pirjol@yahoo.com Rezumat Mahalaua a fost şi rămâne un spaţiu aproape închis: cu înfăţişarea, obiceiurile, ritmul şi limba lui. Între graniţele fragile ale acestui microunivers delicvescent, „hoţul” este un personaj central, chiar dacă, prin natura sa nomadă şi de paria, nu aparţine niciunui spaţiu, nu se supune niciunei reguli. Limba hoţilor este, în mod evident, un puternic indicator identitar: nu suntem ceea ce mâncăm, nici ceea ce iubim, ci ceea ce/cum spunem că mâncăm sau iubim. Argoul manglitorilor, şuţilor, teşcarilor, şutitorilor, milogilor, pungaşilor sau, pur şi simplu, al escrocilor şi al şmecherilor este sursa perfectă pentru definirea unei categorii marginalizate, cu pitorescul şi patosul ei. Sexul şi mâncatul – două pulsiuni primare, pe care le putem echivala psihanalitic – dau măsura adevăratei vieţi a acestor excluşi social, iar limbajul ce descrie aceste instincte, consumate frugal, sau, din contra, savurate boiereşte, cu multă pasiune, merită o analiză amplă sau chiar un studiu separat. Pentru că, din punct de vedere antropologic, sociologic, psiholingvistic, subiectul e uriaş, ne-am limitat pentru această analiză a argoului hoţilor la un decupaj strict literar, cele câteva romane celebre care s-au ocupat de mahala: Calea Văcăreşti (1933), de I. Peltz, Maidanul cu dragoste (1933), de G.M. Zamfirescu şi Groapa (1957), de Eugen Barbu.
