Arheologie

2.1.1. Cuneiformă:

Sumerienii au inventat scrierea cuneiformă la sfârşitul mileniului IV în.Hr. Akkadienii, un popor semitic, care cuceresc pe sumerienii, adoptă scrierea cuneiformă sumeriană, dar pentru limbajul semitic. În mileniul II limba akkadiană devine limba franca a lumii civilizate şi este folosită timp de aproximativ 1000 de ani, dar continuă să fie folosită pe scară redusă până în perioada Domnului Isus Hristos, când s-au scris ultimele documente în sistemul cuneiform. S-au format două dialecte: babilonean în sud şi asirian în nord. Amoriţii, care erau akkadienii din vest, au folosit şi ei acest sistem împreună cu popoarele canaanite. Limba dezvoltată de ei a fost aramaica, care a devenit limba franca a mileniului I î.Hr. Hitiţii, horiţii şi elamiţii, dintre nesemiţi, au adoptat scrierea sumeriană cuneiformă în care au scris multe din operele şi documentele lor.

Scrierea cuneiformă se realiza cu ajutorul unui obiect de scris, ascuţit, numit stilus cu care se apăsa adânc în tăbliţe de lut moale, apoi aceste tăbliţe erau arse în foc şi deveneau cărămizi foarte rezistente. Pictogramele erau formate printr-un fel de linii (cuie, de la latinescu „cuneus”- cuneiforme) verticale, orizontale şi oblice, aranjate într-o anumită formă. Ei au îmbunătăţit scrierea, oferind pictogramelor forme geometrice stilizate, mai târziu multe semne reprezentând silabe.

Documentul principal, care a oferit posibilitatea cunoaşterii şi descrifrării scrierii cuneiforme, a fost inscripţia lui Darius I. de la Behistune. Pe perete unei stânci din defileul de la Behistune este o inscripţie imensă, de 440 m.lungime. Ofiţerul englez Henry Rawlinson (1810-1895) reuşeşte să descrifreze această inscripţie în anul 1857, după o muncă de 20 de ani de copiere şi descifrare. Una din cele mai renumite documente în cuneiformă este Stela lui Hamurabii (circa 1750 î.Hr.), descoperită 1901 în Susa.

2.1.2. Hieroglifă

Egiptenii, care au dezvoltat o civilizaţie mare, diferită şi unică, au inventat un nou sistem de scriere: hieroglifă.Numele a fost dat de greci şi însemnează: încrustând texte sfinte. Scrierea hieroglifă constă din cuvinte pictate, silabe pictate şi litere pictate. Ei redau numai consoanele. În toată istoria lor, lungă de 3000 de ani, au dezvoltat trei variante: hieroglifă, hieratică şi demotică. Hitiţii din Anatolia au folosit şi dezvoltat o scrire hieroglifă, în paralel cu cea cuneiformă. Aceasta este cea mai nordică folosire a pictogramelor. Micenienii şi cretanii au folosit de asemenea o scrire pictografică, de la care s-a trecut la scrirea Linear-B.

Patru centre de civilizaţie au folosit scrirea în antichitatea veche: în răsărit- sumerienii, mesopotamienii au folosit cuneiforma, în partea de vest, canaaniţii vor folosi sistemul cuneiform, dar şi pe cel alfabetic, folosind semne cuneiforme; în nord – hitiţii (cuneiformă şi hieroglifă); în vest – cretanii şi micenienii, hieroglifele şi Linear A şi B. ; în sud – egiptenii sunt inventatorii hieroglifelor. În tot acest timp în documentele oficiale de comunicaţie internaţională se folosea limba akkadiană şi scrirea cuneiformă.

Cheia descrifrării hieroglifelor a revenit profesorului francez Jean F. Champolion (1822) după peste 20 de la descoperirea faimoasei Piatra de la Roseta, cu o scriere în trei limbi: hieroglifă, demotică şi greacă a aceluia text.

2.1.3. Alfabetică

Alfabetul a fost unul din cele mai mari triumfuri ale descoperirilor umane. Prin aceasta s-a uşurat scrierea şi transmiterea ideilor abstracte şi a conceptelor, s-a coborât cunoaşterea scrisului de la nivelul elitelor la masa mare a poporului şi s-a facilitat comunicarea între oamenii. Alfabetul a fost realizarea popoarelor din regiunea Canaanului, la mijlocul mileniului II. Herodot ne spune că alfabetul a fost preluat de greci de la fenicieni şi astfel a fost dus mai departe în tot bazinul Mediteranei. Autorii alfabetului sunt încă învăluiţi în mister, dar cert este, că nu aparţin marilor civilizaţii, mesopotamiene sau egipteană.

În 1905, Sir Matheus Flinders Petrie a descoperit în peninsula Sinai, la Serabit el-Khadem, câteva inscripţii care conţineau 25-30 de semne pictograme. Aceste inscripţii aparţineau secolului al XV- lea î.Hr. În anul 1916 Sir Alen Gardiner a descifrat aceste inscripţii şi a remarcat că ele urmăreau sunete şi nu imagini, astfel avem de a face cu prima scriere alfaberică, care redă sunetele umane şi nu forma obiectelor. Prima inscipţie avea următoarele litere: lb-lt (le ba-alat) şi s-ar traduce: „pentru doamna,” nume favorit pentru zeitatea Aşera. Arheologul W.Albright a identificat între 23-27 de litere din acest text. Acest text şi altele din zonă a fost numit Scrierea proto-Sinaitică.

În alte localităţi din Canaan, printre care: Shechem, Gezer, Lachiş, Libna s-au găsit fragmente de scriere, în general pe ostraca, despre care se crede că sunt chiar mai vechi decât cele de la Sinai. Aceste texte au fost numite Scrierea Proto-Canaanită. Scrierile canaanite împrumută semne hieroglife şi cuneiforme, dar pentru a reda sunetele şi nu obiectele şi formează un alfabet simplificat de 27-29 de litere.

a) Scrierea feniciană reprezintă un pas înainte, conţine 22 de consoane. Prima scriere descoperită a fost sarcofagul regelui Ahiram din Biblos, pe care se află o inscripţie. Recent s-a găsit o nouă inscripţie pe un vas de bronz, în nordul Israelului, care se crede că aparţinea tot fenicienilor. Majoritatea oamenilor de ştiinţă cred că evreii au preluat alfabetul de la fenicieni, diferenţele între ei fiind minore, doar existenţa celor doi şin şi sin la evreii. Există însă şi alte păreri, că evreii au fost primii inventatori ai alfabetului, dar pentru nici una din ipotezele enunţate nu avem încă documente suficiente.
b) Scrierea ebraică şi aramaică aparţine aceluiaşi bagaj de moştenire culturală a Canaanului. A fost adoptată, după unii istorici, în sec.XII-IX în-Hr. Primele documente arheologice pentru scrierea ebraică sunt:

• 
  Calendarul de la Ghezer – datează din perioada lui Solomon (970-930) şi este socotit cel mai vechi document al scrierii ebraice. Este încrustat pe o stelă de piatră de calcar şi aminteşte principala activitate agricolă a fiecărei luni din an.
  
• 
  Stela Moabită – mijl sec. IX. A fost descoperită în Iordania în jurul anului 1875 şi este o scriere ebraică, folosită de moabiţi. Inscripţia de pe ea este o confirmare autentică a evenimentelor istorice raportate în 2 Împ. cap.3
  
• 
  Inscripţia de la Siloam (701) a fost scrisă pe zidul interior al tunelului lui Ezechia de către lucrătorii acestuia.
  
• 
  Mormîntul lui Şebna, din categoria: inscripţiile de pe morminte.
  
• 
  Sigilii, peste 100: „Baruc, fiul lui Neriia, scriitorul; Ghedalia fiul lui Ahicam...
  
• 
  Inscripţii pe fildeş: Rodia, „Sfinţenie preoţilor de la Templul Domnului”.
  
• 
  Ostraca şi inscripţiile de pe cioburile de vase, cele mai renumite fiind cele de la Arad şi de la Lachiş (în jurul anului 600), în număr de 18 ostraca.
  
• 
  Sulurile de argint de la Ketef Hinom - primul text biblic care fost găsit scris pe două suluri de argint, de dimensiuni mici, 11 x 3 cm, şi care conţine binecuvântarea Aaronică din Numeri 6,24-26. Este o dovadă clară că în sec.VII, de când aparţine acest document, cărţile lui Moise erau deja scrise şi binecunoscute.
  
• 
  Inscripţia de la Palatul lui Solomon găsită într-o piatră refolosită într-o construcţie bizantină care cuprindea reguli de comportament în Casa Domnului.
  
• 
  Lipsa inscripţiilor monumentale se datorează principiilor religiei ebraice de au nu face astfel de însemnări; „Să zideşti acolo un altar de pietre, dar să nu ridici fierul asupra lor” (Ex.20,25; Deut.27,5). Singura inscripţie amintită este de pe altarul de pe Muntele Ebal, făcută în tencuiala altarului, dar care s-a deteriorat în timp.
  

2.2.1. Materiale de scris

1. 
   Piatra a fost unul din principalele materiale de scris. De regulaă s-au scris pe piatră inscripţiile monumentale, care comemorau faptele războinice ale regilor, viitoriile lor în războaie. Întâlnim astfel de inscripţii în Egipt. Sunt sute de metri pătraţi pe zidurile templelor, palatelor şi pe intrările principale cu astfel de inscripţii. De asemenea se găsesc pe zidurile unor piramide şi în interiorul mormintelor.
   

• 
  Stele de piatră, care erau ridicate în oraşele de reşedinţă sau în oraşele principale. Pe aceste stele sunt fie coduri de legi, precum Codul lui Hamurabi din Babilon; fie istoria poporului lor, precum Stela Moabită din sec. IX î.Hr.; fie consemnarea unor victorii în lupte, precum: Stela lui Mernefta, stela lui Seti I., Stela din Dan etc.
  
• 
  Unele inscripţii monumentale au fost scrise chiar pe stâncile munţilor, în defileele înguste, de-a lungul căilor de comunicaţii, ca să poată fi văzute şi citite de către trecători. Astfel de inscripţii sunt: Inscripţia de la Behistone.
  
• 
  Tablele legii: Nu putem trece, fără să amintim că prima înregistrare scrisă a Bibliei este pe două table de piatră, (Ex. 32,15.16; 34,1.29). Ele nu s-au descoperit încă, dar este foarte posibil că vor apare.
  

Declaraţiile E.G.White referitor la Tablele Legii:

„Când au terminat de vorbit pe Muntele Sinai, Hristos i-a dat lui Moise două table ale mărturiei, table de piatră, scrise de degetul lui Dumnezeu. Nimic din ce a fost scris pe aceste table nu poate fi şters. Înregistrarea preţioasă a legii a fost pusă în chivotul legământului şi continuă să fie acolo, ascunsă în siguranţă de familia umană. Dar la momentul hotărât de Dumnezeu El va scoate la lumină aceste table de piatră pentru a fi o mărturie pentru toată lumea faţă de dispreţul pentru poruncile Sale şi împotriva închinării idolatrice în sabatul contrafăcut.” (MS 122 – 1901)

„Sunt dovezi abundente pentru perpetuitatea legii lui Dumnezeu. Au fost scrise de degetul lui Dumnezeu, pentru a nu fi niciodată şterse, niciodată distruse. Tablele de piatră au fost ascunse de Dumnezeu pentru a reapare în marea zi a judecăţii, aşa cum au fost scrise de El.” (RH Marc 26, 1908)

„Când judecata va începe şi cărţile vor fi deschise şi orice om va fi judecat potrivit cu cele scrise în cărţi, atunci, tablele de piatră, ascunse de Dumnezeu pentru acele zile, vor fi prezentate lumii întregi ca un standard al neprihănirii. Bărbaţii şi femeile vor vedea că ascultarea faţă de legea perfectă a lui Dumnezeu, constituie condiţia lor pentru mântuire. Nimeni nu va fi scuzat pentru păcate. Prin principiile neprihănirii prezentate de lege, oamenii vor primi sentinţa de viaţă sau de moarte.” (RH 28 Jan, 1909)

b. Tăbliţe de lut

Sumerienii şi mesopotamienii au folosit în principal tăbliţele de lut. Se scria atunci când erau moi, apoi se uscau şi se ardeau în cuptor, astfel s-au păstrat foarte bine. S-au găsit biblioteci cu zeci de mii de tăbliţe la Ninive, Mari, Nuzi, RaşŞamra, Ur şi multe alte localităţi antice. Corespondenţa oficială din mileniul II dintre regi, cetăţi se făcea pe astfel de tăbliţe de lut. Cea mai cunoscută şi faimoasă este colecţia de scrisori de la Tel el Amarna, din Egipt din perioada 1375-1350. În jur de 360 de tăbliţe de lut s-au găsit, multe din ele descriind corespondenţa dintre regii canaaniţi şi faraonul egiptean din preajma cuceririi ţării. Nu avem dovezi despre existenţa tăbliţelor de lut în afara scrierii cuneiforme.

c.Scrieri pe metal
S-a folosit mai rar scrierea pe metal. S-au găsit arme, precum suliţe, cuţite pe care erau încrustate anumite cuvinte. S-au găsit două suluri de argint, de dimensiuni mici, 2 până la 3 cm lăţime şi 10 -12 cm lungime, pe care au fost scrise texte biblice. La Qumram s-a descoperit un sul de cupru, care a fost rulat şi care cuprindea o listă cu alte obiecte importante care au fost ascunse în acel loc. Acest sul a creiat foarte multă discuţie în jurul său. S-au scris pe bronz, plumb şi argint, în general pe obiecte, precum farfurii, obiecte de poboabă. Cel mai vechi manuscris biblic este scris pe două suluri mici de argint şi datează din jurul anului 600 î.Hr.

3. 
   Lemnul
   

Tăbliţe de lemn erau folosite pentru scris, mai ales în lumea greco-romană, de regulă pentru notări publice, care erau apoi şterse şi tabla se folosea din nou. O astfel de însemnare a fost scrisă pe crucea Domnului Hristos: Isus Nazarineanul, Regele Iudeilor ea a fost scrisă în ebraică, greacă şi latină. Tot pe astfel de tăbliţe se scriau calităţile sclavilor care erau vânduţi în piaţa publică. Nu s-au păstrat astfel de inscripţii.

3. 
   Ostraca
   

Unul din cele mai comune materile de scris din antichitate au fost chioburile de vase sparte, numite ostraca Ele se găseau din belşug şi erau păstrate pentru a se înregistra pe ele mesaje scurte, liste de obiecte sau lucruri, alte însemnări cu caracter temporal. Se foloseau ca nişte scrisori care se trimeteau de la o cetate la alta. Astfel de ostraca sunt acum de o mare importanţă, deoarece ne oferă o imformaţie preţioasă despre viaţa din antichitate. Cele mai renumite ostraca sunt: Ostraca de la Lachiş, 18 bucăţi, care datează din jurul anului 586 î.Hr. Ostraca de la Arad, ostraca din Ierusalim, ostraca de la Samaria.

3. 
   Papirusul
   

Papirusul a fost principalul material de scris al antichităţii. El era produs din tulpina moale a unei plante (papirus) din Egipt, fără nici un ingredient chimic, de aceea a fost foarte stabil în timp şi foarte bun pentru scris. Este cunoscut încă din Mileniul III. î.Hr. din timpul Dinastiei a VI-a, aproximativ 2400 î.Hr. Papirusul era asemenea unei foi de hârtie, în epoca imperilă romană s-a impus o standardizare a acestor foi, numindu-se carta regală. Sulurile erau formate, de regulă, din 20 de astfel de foi, lungi de 3 m, dar se cunosc şi suluri cu lungimea de 14 m. (Papirus Harris de la Britsh Museum).

Papirusul devine materia primă pentru scris după anul 663 î.Hr. când egiptenii se eliberează de ocupaţia de scurtă durată a perşilor şi intră în legături strânse cu grecii. Papirusul devine materia primă de export a Egiptului. În unele timpuri egiptenii au impus un embargou pentru exportul de papirus, datorită concurenţei culturale cu alte popoare din jur în ce priveşte scrierea de cărţi. Comerţul cu papirus se făcea prin Fenicia. Fenicienii aduceau papirusul din Egipt, centrul pentru un astfel de comerţ fiind la Biblos, (Gebal în Biblie) iar de aici era exportat mai departe în Grecia. Cuvântul grecesc pntru papirus este biblos, de la oraşul fenician care îl exporta. Astfel cuvântul a însemnat în primă instanţă numele oraşului, apoi materialul de scris, papirusul- biblos, iar în ultimă variantă, numele oricărei cărţi, care era compusă din multe astfel de foi, biblos – pluralul. În final numele de Biblie s-a împământenit pentru Sfânta Scriptură, sau Cartea Cărţilor.

Evreii, la fel ca toate popoarele din jur au folosit papirusul pentru scrierea cărţilor lor şi a cărţilor profeţilor în special.O carte astfel scrisă pe un sul de papirus era rulată, legată cu un şnur, iar apoi sigilată cu o bucată de lut, pe care se aplica sigiliu copistului. S-au găsit arhive cu astfel de suluri, dar numai sigiliile din lut s-au păstrat, deoarece materilul de scris, papirusul a ars, sau a fost degradat. O astfel de arhivă cu 53 de sigilii s-a găsit în Ierusalim şi datează din perioada lui Ieremia, imediat înainte de distrugerea Templului în anul 586 î.Hr.

g. Pergamentul

Materialul rival al papirusului pentru scriere a fost pergamentul. Există două variante ale acestui material: pieile de animale, curăţite, finisate şi uscate, şi pergamentul propiu zis, care însemna tăbăcirea pieilor de animale tinere, miei, iezi, etc. pentru a deveni moi, fine şi foarte stabile în timp. Pergamentul de cea mai bună calitate se numea velum. Sunt dovezi despre folosirea pergamentului de foarte timpuriu: în Iuda era folosit încă din jurul anului 750 î.Hr., unul din manuscrisele ebraice găsit în peştera de Muraba,at din bazinul Mării Moarte, fiind pe pergament. Sunt documente asirieni pe pergament din anul 721.

Pergamentul era folosit pentru cele mai importante scrieri, precum cărţile profeţilor sau lucrările marilor clasici ai antichităţii. Numele materialului vine de la oraşul Pergam din Asia Mică. Datorită embargoului de papirus impus de regii ptolemei, Eumenes din Pergam a inventat prelucrarea specială a pieilor de animale tinere, care a dus la obţinerea pergamentului – material de scris din Pergam. Acest material este mai durabil decât papirusul. Toate sulurile Bibliei, până în prezent, sunt scrise pe astfel de material, pregătit cu multă grijă de către oameni special instruiţi.

2.3.1. Periodicizarea arheologiei:

Spre deosebire de istorie, unde avem date exacte, în arheologie nu se pot fixa astfel de date, de aceea se lucrează cu ere arheologice. Aceste ere arheologice sunt determinate de cunoaşterea şi folosirea diferitelor metale în viaţa omului. S-a constatat că cel mai vechi metal descoperit şi folosit a fost cupru, de aceea epoca în care obiectele erau din cupru şi din piatră s-a numit „epoca pietrei şi a cuprului (calcolitic)”, apoi omul a inventat aliajul de cupru şi cositor, numit bronz, iar perioada cât a folosit acest metal s-a numit „epoca bronzului”. Următorul metal inventat şi folosit a fost fierul, iar perioada a fost „epoca fierului”. Această periodicizare nu este „prea ştiinţifică”.

Clasificarea istoriei după criteriile materialelor: epoca pietrei, neoliticul, calcolitic, bronzului, fierului, perioada clasică este de origine evoluţionistă şi nu reflectă exact adevărul istoric. Această teorie presupune o evoluţie a istoriei umane de la o stare primitivă spre civilizaţie, noi afându-ne în prezent undeva în vârful piramidei. Acest fapt nu este în totul adevărat. Au existat şi există încă diferite faze ale societăţii şi dezvoltării umane care merg în paralel, în timp ce unii oameni sunt în epoca ciberneticii, alţii trăiesc în „epoca de piatră”. Este foarte probabil ca acest lucru să fi fost valabil şi în trecut, în timp ce avem un sit din epoca „neoliticului”, pentru care nu avem nici un document scris, nici o dovadă tipologică sau stratigrafică pentru a-i dovedi vechimea, în altă zonă, nu prea departe să avem un tel cu o civilizaţie a bronzului, atestată documentar şi precis identificată. Nu există nici un argument pentru a susţine o diferenţă de mii de ani între cele două sit-uri, ele pot fi foarte bine contemporane.

2.3.2. Muzeul celor trei epoci:

Christian Jurgensen Thomsen - Metoda generală de a împărţi istoria în perioade arheologice specifice aparţine lui Christian Jurgensen Thomsen (1788 – 1865), organizatorul primului muzeu de arheologie preistorică, intitulat „Muzeul naţional al Danemarcei”.²¹ În 1816 a fost ales să facă o rearanjare a Muzeului Naţional Danez din Copenhaga. A fost confruntat cu o problemă dificilă, cum să expună artefactele descoperite în diferite situri din ţară? Mai întâi a observat şi a împărţit obiectele după natura lor: cele din piatră deoparte şi le-a expus într-o cameră, cele de bronz în altă cameră şi cele de fier în a treia cameră, astfel s-a creat o anumită ordine., fără ca aceasta să aibă vreo legătură cu vechimea obiectelor. Muzeul său a avut un mare succes, aşa că din 1819 s-a decis deschiderea lui pentru public, o dată pe săptămână, joia de la orele 11 -13. Interesul a crescut şi a fost nevoie ca muzeul să fie mutat în clădiri din ce în ce mai mari, până s-a mutat în palatul regal şi la moartea lui Thomsen a ajuns la 27.000 de piese în colecţie. Abia în 1836 el a scris o carte, intitulată „Ghidul arheologiei nordului”, care a avut o mare trecere şi fost tradusă în multe limbi. De la o simplă catalogare a pieselor după natura materialului s-a ajuns la stabilirea unor ere arheologice, fapt care nu are suport ştiinţific.

Primul metal care a fost folosit de om a fost cuprul, el se găsea din belşug în multe zăcăminte şi putea fi extras destul de uşor prin topirea minereului. Un timp oamenii au folosit unelte doar din cupru şi piatră, de aceea epoca s-a numit a cuprului şi a pietrei, (gr. Calcolitic). Bronzul este un aliaj de cupru şi 5-10% zinc(cositor), materialul rezultat este mult mai rezistent, mai tare şi mai eficient. Realizarea acestui aliaj presupunea cunoştiinţe mai avansate, cuptoare speciale, care să ajungă la temperaturi înalte şi cele două metale: cupru şi cositorul. Cositorul se găsea doar în Afganistan, ceea făcea să fie foarte greu de transportat şi foarte scump. Realizarea bronzului a necesitat o dezvoltare deosebită a societăţii: transporturi, extracţie, comerţ, cunoştiinţe tehnice. Folosirea bronzului corespunde cu începutul perioadei literate, adică inventarea scrisului şi în zonele de maximă dezvoltare: Mesopotamia şi Egipt. Pe teritoriul Canaanului bronzul apare mai târziu, cu aproximativ 1000 de ani, pe la începutul mileniului II, dar arheologii folosesc şi pentru Canaan numerotarea cu Epoca Bronzului tot de la prima lui descoperire.

Cele trei ere nu reprezintă şi ordinea istorică obligatorie, ele nu s-au dezvoltat în mod obligatoriu după această ordine. Aceaşi părere o au şi autorii lucrării citate: „Noul sistem are şi limitările lui; în particular, nu ne permite să precizăm datări precise pentru situri sau artefacte preistorice.”²² Pornind de la nevoia unei soluţii logice de organizare a materialului, metoda celor trei sisteme a avut succes şi a fost repede copiată în toată Europa, devenind mai apoi un sistem istoric de calcul a evenimentelor, care se potrivea perfect cu noua teorie a evoluţiei, de curând în ascensiune. Au fost introduse noi sub-ere şi sistemul a devenit general valabil, folosit şi astăzi în arheologie. Astăzi, după ce ştiinţa arheologiei are la îndemână numeroase metode de datare, mult mai precise, a reuşit să aşeze în fiecare epocă tipul de ceramică, de arme, de alte categorii de obiecte, cu mult mai multă precizie.

Astfel trecerea de la o epocă (sau subepocă) la alta, se face după natura materialului cultural găsit în sit. Oridecâte ori materialul prelucat se schimbă în formă, conţinut, model, culoare, arheologii trag o linie şi spun că trecem în altă epocă, în felul acesta erele arheologie sunt definite de schimbarea materialului cultural şi nu de criterii arbitrare. Când ajungem în epoca clasică, erele nu mai sunt fixate prin schimbarea materialului cultural, ci de date istorice precise, care au determinat schimbare importantă în societate, precum: anul 722, este anul căderii Regatului de Nord a lui Israel, deportarea lor, se schimbă şi materialul cultural în sit, dar nu lent, ci brusc, într-un an fixat de istorie şi nu de arheologie, la fel va fi cu Iuda în 586, Imperiul Persan în 331, î.Hr, etc.

Perioadele preneolotice şi neolotice nu doresc să le iau în calcul. În arheologia biblică avem astfel următoarele perioade:

1.Calcolitic(cupru-piatră) 4300-3300

2.Bronzul timpuriu I. 3300-3050

3.Bronzul t. II.-III. 3050-2300

4.Bronzul t. IV. Intermediar 2300-2000

5.Bronzul mijlociu II A 2000-1800

6.Bronzul mij. II B.C. 1800-1550

7.Bronzul târziu I. 1550-1400

8,Bronzul târziu II.A.B. 1400-1200

9.Epoca Fierului I.A.B. 1200-1000

10.Ep. Fierului II.A. 1000-925

11.Ep. Fierului II.B. 925-720

12.Ep. Fierului II. C. 720-586
Fiecărei perioade îi corespunde un anumit tip de ceramică, care a fost bine definit în cărţi specializate pentru ajutorul arheologilor pe şantierele de cercetare. Metale respective nu constituie elementul exact al separării acestor epoci, dar în epoca respectivă metalurgia era cunoscută şi se exploata acel tip de metal.