Arhitectura sistemelor de calcul

Digital Data Storage (Derivată din DAT);

TRAVAN.

Ambele tehnologii derivă din caseta audio obişnuită, tehnologia Data Cartridge orientându-se spre îmbunătăţirea performanţelor casetei şi păstrând mişcarea liniară a benzii în raport cu capul magnetic; pe când tehnologia DDS foloseşte mişcarea elicoidală a benzii faţă de capete în două variante ale casetei (nemodificată în mod esenţial din punct de vedere constructiv): lăţimea benzii de 4mm ( dimensiunea casetei ca la audio) şi lăţimea benzii 8mm (dimensiunea casetei ca la video VHS).¹⁹

Nr. Crt.	Formatul casetei	Capacităţi de stocare
	DDS
1	de 90 m lungime	2 GB
2	de 120 m lungime	4 Gb
3	de lăţime 8mm	5 GB
	TRAVAN
4	casete de 3,5	400 MB şI 1.6 GB
	DC
5	casete de 5,25	13 GB

Tabelul nr.1I.1.1. Tehnologii de stocare a datelor pe casete magnetice
Tehnologia TRAVAN a fost adoptată deja de către firme de prestigiu din domeniu precum: Hewlett-Packard, Sony, Iomega s.a. Astfel, situaţia pieţei stramerelor (unităţile de stocare pe casete magnetice) este următoarea:

B. Dispozitive de memorare bazate pe principii fotoelectrice

1. Unităţi de disc de tip CD-ROM

Discul CD-ROM (Compact Disk Read Only Memory) este un suport pe care sunt înmagazinate datele prin mijloace optice, care poate fi citit şi care oferă o capacitate mai mare decât discurile magnetice (de exemplu 680 Mo, adică aproximativ 500000 de pagini de text sau de 70 de minute de muzică hi-fi sau combinaţii ale celor două.

Discul propriu-zis, folosit în calculatoare, deşi în aparenţă identic cu compact discul audio, este mult mai precis, conţinând în general date de provenienţă şi de natură diferită (de la date clasice la cele audio), fiind azi utilizat în prelucrări multi-media şi în aplicaţiile care necesită un volum însemnat de date. El este format dintr-un suport din policarbonat, cu diametrul de aproximativ 5", suportul fiind acoperit cu o peliculă metalică (de obicei oxid de aluminiu).

Înregistrarea informaţiilor se realizează cu o rază laser de joasă putere, care "arde" suprafaţa discului în porţiuni microscopice (analog principiului magnetizării). Citirea informaţiei de pe disc este o problemă de reflectare a unei raze laser de joasă putere de către stratul de aluminiu care la înregistrare a fost sau nu a fost ars. Un receptor deosebeşte zonele caracterizate printr-o reflectare puternică a luminii de cele în care lumina este reflectată slab sau deloc.

Diferenţa dintre modul de înregistrare pe discul magnetic şi cel de pe CD-ROM este că, în timp ce la primele, datele se înregistrează pe piste concentrice, la CD-ROM, sectoarele se înregistrează continuu (în formă de spirală).

Întrucât majoritatea aplicaţiilor multimedia care sunt comercializate sunt livrate pe discuri CD-ROM, unităţile de CD-ROM au devenit o componentă a calculatorului multimedia. Elementele din multimedia, cum ar fi filmele video şi sunetul, necesită spaţiu mult de stocare. Deoarece discurile CD-ROM îl au din belşug, ele au devenit cea mai cunoscută metodă de stocare de date pentru aplicaţiile multimedia.

Odată cu creşterea numărului de calculatoare ce au la bază microprocesorul Pentium, din ce în ce mai multe calculatoare sunt livrate cu unităţi CD-ROM ca echipamente standard. De cele mai multe ori, unităţile CD-ROM înlocuiesc vechile unităţi de dischete de 5,25" şi 3,5”.

Discul CD-ROM (Compact Disc Read-Only Memory) reprezintă un mediu de stocare asemănător dischetelor, dar cu o capacitate de stocare mult mai mare. Avantajele utilizării CD-ROM sunt numeroase: capacitatea mare de stocare (până la 680 MB, adică echivalentul a 470 dischete HD de 3,5"), stabilitatea datelor (CD-ROM nu poate fi modificat, garantându-se astfel stabilitatea datelor pe disc). Dezavantajul lor constă în imposibilitatea scrierii ulterioare pe disc şi în viteza redusă de transfer: CD-ROM este de 20 de ori mai lent decât hard-discul, ceea ce explică de ce mulţi utilizatori nu au renunţat la suportul magnetic pentru date. Aceasta se datorează faptului că la CD-ROM capul de citire este mai greu decât capul magnetic. Este adevărat că viteza unităţilor CD-ROM a fost mărită permanent. Standardul MPC-1 prescria o viteză de transfer de 150 KB pe secundă, dar astăzi există şi unităţi care transferă informaţiile cu 1500 KB pe secundă.

CD-ROM utilizează standardul Compact Disk, astfel că utilizează aceleaşi echipamente pentru redare şi imprimare. De aici avantajul costului redus, tehnologia fiind deja dezvoltată. Iniţial lipsa unei standardizări făcea ca un disc să nu poată fi citit pe orice unitate. Actualmente, există un standard ISO adoptat, încă din 1987, denumit şi High Sierra, după numele grupului american care l-a propus.

Cele două caracteristici de bază care definesc o unitate CD-ROM sunt timpul de acces şi viteza transferului de date. Timpul de acces (access time) reprezintă numărul de milisecunde de care are nevoie unitatea pentru a găsi o cantitate de informaţie. Cu cât numărul este mai mic, cu atât unitatea este mai rapidă. Viteza transferului de date (data transfer rate) este viteza cu care o unitate CD-ROM poate prelua date de pe disc şi le transmite calculatorului. Cu cât numărul este mai mare, cu atât unitatea este mai bună. O unitate cu viteza normală are o viteză a transferului de date de 150 K pe secundă, una cu dublă viteză are 300 Kb/s, una cu triplă viteză 450 Kb/s, una cvadruplă 600 Kb/s, iar cele 6X, viteză sextuplă, de 900 Kb/s. În ultimul timp s-au realizat unităţi 24X.

O altă particularitate a unităţilor CD-ROM, pe care trebuie să o cunoaştem, este memoria tampon de date. O memorie tampon adecvată este importantă pentru menţinerea unui flux constant de circulaţie a datelor, dinspre unitatea CD-ROM, spre calculator. Aceasta previne pierderea de date şi "gâtuirile" din timpul în care calculatorul încearcă să ţină pasul cu fluxul de date. Dimensiunea minimă acceptabilă a memoriei tampon este de 64 Ko, putând ajunge până la 256 Ko sau chiar mai mult. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât unitatea CD-ROM va lucra mai repede şi mai eficient.

Unităţile CD-ROM nu lucrează la fel de rapid ca unităţile de disc, dar există metode pentru a le accelera, cum ar fi utilizarea unei interfeţe CD-ROM mai rapide sau a unui program utilitar pentru disk cache care stochează datele de pe disc utilizate recent în memoria RAM a calculatorului.

Una din cele mai frecvente utilizări a CD-ROM este distribuirea de documentaţii, manuale sau alte texte de dimensiuni foarte mari. Forma obişnuită de prezentare este cea de hypertext. Aceasta înseamnă posibilitatea de deplasare rapidă, în cadrul textului, de la o problemă, la altele, cu care se află în legătură. În felul acesta se uşurează regăsirea informaţiilor necesare. În programele multimedia, hypertextul este un cuvânt subliniat sau scris cu altă culoare. Dacă se excută un clic sau un dublu clic pe cuvântul respectiv, programul oferă informaţii suplimentare în legătură cu acesta. Există mai multe metode de a realiza conversia unui text obişnuit în hypertext, utilizând programe adecvate. Cele mai multe dintre ele se bazează pe SGML (Standardized General Markup Language) care permite marcarea unor zone de text pentru a indica salturile posibile²⁰.

În mod evident acest tip de disc poate fi utilizat numai în domenii în care este necesar să se transporte cantităţi mari de date ce nu sunt supuse modificărilor. Printre aceste domenii se numără bibliotecile (pentru cataloage şi referinţe), finanţele (pentru baze de date), industriile constructoare de maşini (pentru manuale de service), informatica (pentru distribuirea softului şi a documentaţiilor) precum şi piaţa bunurilor de larg consum (pentru jocuri video sau computer).²¹

Standarde comerciale pentru compact discuri

Spre deosebire de CD-Player-ul audio care redă fără probleme orice CD audio, unităţii CD-ROM nu îi este indiferent ce disc citeşte, cu toate că în exterior toate discurile arată la fel, cu excepţia Photo-CD-ului, uşor de recunoscut după culoarea sa aurie. Dacă driver-ul nu este compatibil cu standardul unui compact disc, atunci el va fi imposibil de citit.

· Red Book - CD-ul audio ca iniţiator de standarde

CD-ul audio a apărut ca rezultat al cooperării între Sony şi Philips, fiind specificat în 1982 în Cartea Roşie (Red Book). Datele imprimate, pe acest tip de disc, sunt digitale, şi nu analogice ca în cazul discurilor de vinil sau a discurilor laser analogice.

În Cartea Roşie se specifică formatul datelor existente, tipul procesului de citire, cât şi viteza cu care este citit discul. Transmisia de date a fost standardizată la 150 KB/sec, această valoare fiind folosită şi astăzi.

· Yellow Book

Cartea Galbenă cuprinde datele tehnice pentru CD-ROM. Pentru o mai mare siguranţă a datelor, s-a introdus pe lângă metoda de corecţie a erorilor, folosită în tehnica audio CIRC (Cross Interleaved Reed -Solomon Code), un nou nivel de corectură, denumit LEC (Layered Error Correction). Astfel, posibilitatea de apariţie a unei erori se reducea la raportul de unu la un milion. Cartea Galbenă are ca standard de viteză de transfer a datelor tot 150 KB/sec, o valoare care s-a dovedit în scurt timp insuficientă, citirea discurilor făcându-se foarte încet. Ca urmare, au fost lansate pe piaţă drivere cu viteză dublă, triplă, cvadruplă sau sexdruplă. Pentru păstrarea compatibilităţii cu Cartea Roşie, producătorii au trebuit să adapteze cititoarele pentru recunoaşterea CD-urilor audio şi reducerea ratei de transfer, la valoarea standard.

· CD-ROM/XA

Standardul CD-ROM/XA (EXtended Architecture) este o dezvoltare a standardului Yellow Book şi a fost elaborat de Sony, Philips şi Microsoft. El a apărut ca o necesitate impusă de noile tehnologii multimedia care au nevoie concomitent de date program şi date audio-video. Această tehnică foloseşte metode speciale de scriere ce permit o sincronizare aproape perfectă a imaginii cu sunetul. La secvenţe AVI (Audio-Video Interleaved) se combină, înainte de memorare, informaţiile de imagine şi sunet, reuşind astfel sincronizarea celor două componente. În plus, standardul în cauză, sprijină formatul de comprimare audio ADPCM care extinde capacitatea unui CD la mai multe ore de informaţie muzicală.

· Green Book reuneşte standardele prevăzute de constructori care asigură rularea CD-ROM-urilor pe dispozitive CD-I.

CD-I (CD-Interactive) se referă la utilizarea datelor multimedia într-un proces interactiv. CD-I este unul din cele mai puternice sisteme multimedia, prin posibilităţile efectuării unei multitudini de operaţii interactive, cum ar fi crearea, prin opţiuni, a unui propriu scenariu de film. Sunt eliminate problemele de sincronizare prin intercalarea semnaleleor audio şi video pe o singură pistă. CD-I face apel la tehnici foarte sofisticate de comprimare a imaginilor pentru a putea stoca imagini animate, foarte consumatoare de spaţiu. Algoritmul de comprimare este denumit Full Motion Video (FMV). Acest algoritm permite CD-I să afişeze până la 72 minute de imagini animate pe întreg ecranul.

· Orange Book defineşte standardele care reglează realizarea de discuri magnetice ce pot fi şterse sau reînregistrate.

· ISO 9660 este standardul de dezvoltare folosit în organizarea directoarelor şi a fişierelor, astfel încât să poată fi accesibile pe mai multe tipuri de calculatoare (PC şi Macintosh).

· MPC şi MPC2 sunt marcaje pe discurile CD-ROM ce reprezintă un certificat de garanţie eliberat de Multimedia PC Marketing Council.

Ca urmare a dezvoltării tehnologice continue, capacitatea de 650 Mo a unui CD-ROM nu mai este suficientă, principalul motiv fiind faptul că animaţiile tridimensionale şi secvenţele video consumă mult spaţiu pe disc. De unde, crearea unui nou format, DVD (Digital Versatile Disk- discul video digital), bazat pe tehnologia video digitală.

Un DVD arată ca un CD: este un platan argintiu, având un diametru de 4.75 inch (120 mm) şi o gaură în centru. Ca şi în cazul CD-ului, datele sunt înregistrate pe o traiectorie spiralată formată din mici cavităţi, discurile fiind apoi citite cu ajutorul unei raze laser. Înalta capacitate a DVD-urilor s-a obţinut prin crearea unor cavităţi mai mici, îndesarea spiralei, precum şi prin înregistrarea datelor pe patru straturi, câte două pe fiecare faţă a discului. Există atât discuri cu 2 straturi, cât şi cu petru straturi (cele cu două feţe) care oferă o capacitate de 17 GB (fiecare strat are 4.7 Go). Într-un singur strat DVD încape un film de 135 minute.

Cititoarele DVD pentru microcalculatoare se multiplică. După Toshiba, este rândul lui Hitachi să propună un model (GD 1000 cu un timp de acces de 190 ms şi o rată de transfer de aproximativ 1400 Ko/s). Se aşteaptă modelele firmelor Panasonic şi Matsushita. Din păcate, primele aparate prezentate nu sunt decât cititoare şi nu înregistratoare. Se poate pune deci întrebarea: De ce interesul pentru aceste produse? Rămâne să le utilizăm ca simple cititoare de CD-ROM de înaltă capacitate? Până în prezent, nici un editor nu a propus un program de aplicaţii în acest format. Fără a socoti că specificaţiile tehnice ale utilizării sale în informatică sunt departe de a fi clare: Ce format de înregistrare trebuie utilizat? Care este compatibilitatea cu sistemele de operare şi cu programele de aplicaţii existente? Să adăugăm că preţul acestor aparate nu pledează în favoarea lor. Hitachi anunţă, de exemplu, că preţul cititorului său va fi de aproape 3 ori mai mare decât al unui cititor CD-ROM 8x. Numeroşi sunt cei ce se întreabă de ce promotorii DVD-ului informatic au ales să înceapă cu livrarea doar a cititoarelor, în condiţiile în care un cititor-înregistrator ar fi prezentat mai mult interes.

2. Unităţi WORM

Discurile WORM (Write Only Read Many) seamănă cu discurile CD-ROM, cu deosebirea că aici înregistrarea o face utilizatorul pe calculatorul sau. Se folosesc pentru arhivări; datele odată înregistrate nu pot fi schimbate sau şterse.

Din acest motiv, pentru orice fişier care se modifică se înregistrează o nouă versiune. În felul acesta, dacă un fişier are mai multe versiuni, timpul de acces poate să nu fie convenabil. Modul fizic de înregistrare este asemănător cu al discurilor CD-ROM. Informaţiile pe discuri, faţă de cele magnetice sunt mai bine protejate deoarece atât discul cât şi unitatea sunt foarte rezistente. De asemenea volumul de date care se pot memora este sensibil mai mare decât în cazul discurilor magnetice.

În concluzie, putem spune că discurile optice au practic capacităţi nelimitate. Unele estimări, indică posibilitatea ca discurile optice să ajungă la o capacitate de 10²¹ caractere, ceea ce este un volum inimaginabil de date.

CD-R (Compact Disc Recordable) depăşeşte principala lacună a CD-ROM-ului (Compact Disc Read Only Memory): imposibilitatea de a înregistra date. Este posibilă, astăzi, realizarea unui disc în format CD-ROM cu ajutorul unui gravor. CD-ROM-ul astfel produs este un CD-R. El aparţine suporturilor de tip WORM (Write Only Read Many), ale căror caracteristici au fost definite în Orange Book. Ieri material de excepţie prin preţul său (4000 $ în 1994), rezervat mai ales comunicaţiilor sau marilor întreprinderi norocoase, gravorul de CD-ROM sau CD-R-ul devine, astăzi, accesibil pentru mai puţin de 1000 $. El constituie pentru orice întreprindere o soluţie de ales pentru stocarea documentară sau pentru prezentarea multimedia a produselor întreprinderii. Durata de viaţă estimată pentru un CD produs industrial, prin presaj, este de 25 de ani, în timp ce cea a unui CD produs după tehnologia CD-R, de 100 de ani.

CD-R este tot un disc compact. Dar aşa cum îl arată şi numele (CD-R = CD-Recordable, adică CD-ul care poate fi înregistrat), conţinutul său poate fi înscris de către beneficiarul care dispune de o unitate corespunzătoare. După care, fostul CD-R devine CD-ROM pe care îl poate citi orice unittae. Avantajul său constă în faptul că informaţia stocată pe el poate fi stabilită de către beneficiar. In aceleşi timp citirea informaţiei făcându-se tot prin detectarea modificărilor în fasciculul de laser reflectat, unităţile CD-R pot să utilizeze şi discuri CD-ROM.

Discurile au aceiaşi parametri ca şi cele CD-ROM: diametrul de 5,25 inch şi capacitate de 550MB sau 650Mb. CD-urile înregistrabile tind să devină cel mai confortabil şi mai ieftin supot pentru salvarea şi transportul fişierelor. Datorită posibilităţilor de stocare a unui volum mare de date şi a costurilor reduse, acest tip de suport pare să tindă să înlocuiască dischetele, benzile magnetice şi cartuşele magnetice în multe aplicaţii de transport şi arhivare a fişierelor.

Termenul de CD-R face referinţă la o tehnologie şi nu la un format. Într-adevăr, este posibil să gravăm, la fel de bine, un CD-Audio, un CD-I, un Photo-CD, un CD-ROM sau un Video-CD, graţie tehnologiei CD-R. Doar natura învelişului diferă: CD-R se recunoaşte după culoarea sa aurie, în timp ce CD-ROM-ul propriu-zis este argintiu. Operaţiunea de gravare este, prin ea însăşi, mult mai delicată decât înregistrarea unei dischete. Un CD-R poate fi realizat în mai multe sesiuni. Totuşi, nu toate gravoarele de CD-ROM permit gravarea în multi-sesiune.

Monosesiune: CD-ul este creat într-o singură trecere. Dacă înregistrarea nu ocupă decât 170 Mo din cei 600, restul spaţiului este pierdut.

Multisesiune: CD-ul este gravat în mai multe sesiuni. Procedeul este mai practic, dar sunt sacrificaţi în jur de primii 14 Mo pentru ca CD-ul să regăsească fişierele sale în diferite sesiuni.

Ca soft pentru realizarea de gravări: Easy Cd Pro, Corel CD Creator.

Producerea unui CD-ROM, care se impune din punct de vedere economic atunci când se depăşeşte limita a 50 de exemplare, necesită recurgerea la o industrie cu investiţii costisitoare. În timp ce un CD-ROM este presat plecând de la un master, CD-R-ul este un CD înregistrabil o singură dată, cu ajutorul unui gravor de CD. El poate fi, apoi, recitit ca orice alt CD. După tipul de informaţii gravate şi, mai ales, după formatul de organizare logică a sectoarelor ales la înregistrare, putem avea un CD-Audio, un CD-ROM, un Video-CD, un CD-I sau un Photo-CD.

Particularităţile CD-R-ului au fost definite în 1990 de Philips şi Sony. Cum CD-R nu poate fi gravat decât o singură dată, este prevăzută posibilitatea de a înscrie mai multe sesiuni. Fiecare sesiune are propriul Lead-in, zona sa de programe şi propriul Lead-out. La lectura unui CD, cititorul începe totdeauna cu citirea indexului care se găseşte la începutul discului. Dacă acesta lipseşte sau este deteriorat, discul nu este recunoscut. Dacă indexul nu conţine decât adresele unei părţi a pistelor, doar aceste piste vor putea fi citite. Alegerea între mono şi multi-sesiune trebuie făcută încă de la început, pentru ca indexul să poată lua în consideraţie această indicaţie. Se poate întreprinde o nouă gravură atunci când s-a terminat înscrierea unei prime sesiuni şi dacă rămâne loc pe disc pentru alte sesiuni. Prima pistă a fiecărei sesiuni trebuie să conţină un fişier sistem ISO 9660.

OSTA (Optical Storage Technology Association) a definit un standard comun de scriere incrementală pe pachete destinat a facilita procedura de înregistrare a datelor pe CD-ROM-uri, care va conserva compatibilitatea acestora cu cititoarele actuale. Acest standard va determina creşterea pieţei mondiale a gravoarelor de CD-ROM, estimată de constructori la patru milioane de unităţi în 1997, faţă de 0.2 în 1995. La mai puţin de 500 $, preţ estimat de OSTA pentru 1997, "înregistratorul de CD va deveni cititorul de CD-ROM de mâine", după Cornelius Klik, preşedintele asociaţiei. Va trebui să se dispună în acelaşi timp şi de funcţia de ştergere, în anul 1997 fiind aşteptată lansarea CD-E (CD-ROM pentru ştergere).

Principalele domenii de utilizare ale CD-urilor înregistrabile sunt :

1. 
   proiectarea de soft;
   
2. 
   distribuirea de date (în special audio sau imagine);
   
3. 
   radiologie;
   
4. 
   publicistică.
   

Printre avantajele enorme pe care le oferă tehnologia CD-R, se numără:

• 
  bază uriaşă de utilizatori (estimat la 25 de milioane de unităţi);
  
• 
  suport ieftin;
  
• 
  unităţi cu preţuri accesibile;
  
• 
  tehnologia surclasează rivalii;
  
• 
  suport pentru sesiuni multiple(pot fi înregistrate în mai multe sesiuni multiple)²²
  

CD-E este un disc compact de pe care informaţia poate fi ştearsă. (CD-E = CD Eraseable). El permite citirea scrierea şi ştergerea dupa dorinţă. Aceste discuri folosesc tehnologia schimbării de fază.

Au apărut şi unităţi CD-Rewritable.

3. Unităţi Floppy Optice

Unităţile floppy optice utilizează dischete speciale de dimensiunea unei dischete de 3.5" şi au capacităţi de 21 Mo. Aceste unităţi pot scrie şi citi de pe 1.44 Mo. Acest tip de disc are mai multe piste (755) decât discul flexibil şi poziţionarea pe aceste piste se face optic.

4. Videodiscuri

Aceste discuri se mai numesc şi Discuri Optice Numerice (DON). Ele provin din domeniul televiziunii şi se prevede că vor înlocui magnetoscoapele clasice. Unităţile unor astfel de sisteme pot înregistra/citi informaţii sub controlul calculatorului sau independent. Unii autori prezintă variante de discuri optice care pot fi reutilizate prin scriere, aceasta considerându-se principala deosebire faţă de CD-ROM. Aceste video-discuri sunt însă scumpe şi sunt pe cale de a fi înlocuite cu CD-ROM-uri.

3. 
   Tehnici mixte - Unităţi magneto-optice
   

Aceste unităţi folosesc o combinaţie a tehnicii de înregistrare magnetică şi a laserului pentru a stoca date pe discuri de 5.25 inci şi 3.5 inci conţinute în cartuşe. Aspectul unui disc magneto-optic şi modul în care acesta este realizat sunt asemănătoare cu cele ale unui disc CD-ROM.

La înregistrare, discurile optice poziţionează raza laser pe o pistă îngustă, iar în locul unde raza laser încălzeşte pista este aplicat un semnal magnetic. Doar suprafaţa încălzită de raza laser va recepţiona semnalul magnetic. La citire unitatea funcţionează optic, raza laser citind datele memorate pe disc.

Unităţile magneto-optice au timp mediu de acces de aproximativ 30 ms şi au o capacitate de memorare de 600 Mo şi chiar mai mult.

Suporturile de stocare magneto-optice (MO) oferă un mediu ideal de extindere a capacităţii de stocare a PC-urilor, staţiilor de lucru sau serverelor. Formatul discurilor MO de 3.5” furnizează o capacitate de stocare de 640 MB/disc (128, 230, 540 sau 640 MB), având aceeaşi dimensiune ca şi un floppy disc. Există şi unităţi de 3,5” ultrasubţiri destinate integrării lor în notebook-uri. Dacă este necesară o capacitate mai mare, discurile MO de 5.25” pot oferi maxim 2.6 GB, cu o rată de transfer de 4.3 MB/sec.

Tonomate magneto-optice - pentru liniile de stocare automate cu un acces la cantităţi imense de date sunt disponibile tonomatele MO. Acestea conţin discuri şi dispozitive de citire/scriere multiple. Capacitatea de stocare a discurilor MO de 5.25” se situează între 15.6 GB (6 discuri) până la 670 GB (256 discuri), iar în cazul discurilor de 3,5” este de 22 GB (35 discuri). Tonomatele MO conţin unităţi multiple de citire/scriere în scopul reducerii timpului de acces la date. Deseori, tonomatele sunt conectate la file server, dar ele pot fi găsite şi la staţiile de lucrul client sau de sine stătătoare.

Tehnologia discurilor magneto-optice are o mulţime de avantaje în comparaţie cu discurile de stocare magnetice şi discurile hard amovibile. Ele oferă o siguranţă temeinică a datelor la un preţ pe megaoctet scăzut. Fabricanţii de discuri MO garantează stocarea datelor peste 30 ani. Prin rezistenţa la şocuri, aceste discuri sunt transportabile, fără să fie necesară asigurarea unor condiţii speciale. Discurile MO sunt mai robuste decât suporturile CD-ROM, fiind încapsulate într-o carcasă solidă pentru protejarea suportului de stocare. Mai mult, discurile MO pot fi rescrise în cazul în care apare o eroare, în timp ce suportul CD-ROM trebuie înlocuit şi rescris în întregime. Sunt puţin sensibile la perturbaţii externe având o viteză de citire/scriere superioară CD-ROM-urilor.