Aristotel (Viaţa şi opera) Viaţa lui Aristotel

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 124.81 Kb.
tarix08.01.2019
ölçüsü124.81 Kb.

Aristotel (Viaţa şi opera)


  1. Viaţa lui Aristotel

Aristotel s-a născut în 384 î.H. (anul 1 al Olimpiadei a 90-a), în Stagira – oraş în peninsula Chalcis, la graniţa cu Macedonia (din acest motiv, Aristotel este supranumit Stagiritul). Tatăl său, medicul Nicomah, provenea dintr-o familie venită în regiune din Mesenia, în secolul VIII sau VII î. Hr. Nicomah era un om cultivat, medic al regelui Filip al Macedoniei şi autor a două lucrări literare. Mama sa, Phaetis, era din Stagira, lucru demonstrat şi prin retragerea pentru scurtă vreme (în 340 î.H) a lui Aristotel - când a fost atacat de duşmanii săi politici - pe o proprietate din Stagira, moştenire maternă.

Aristotel îşi incepe educaţia sub instruirea tatălui său, iar după ce rămâne orfan de ambii părinţi, sub directa îndrumare a rudei sale Proxenos.

La vârsta de 17 ani pleacă la Atena, unde timp de două decenii este membru al Academiei platonice, întâi ca elev, apoi ca profesor, până la moartea lui Platon (347 î.H). În această perioadă devine cunoscut ca autor a numeroase lucrări şi cursuri ţinute în cadrul Academiei. După moartea lui Platon, Aristotel trăieşte câtva timp în Assos (regatul Misia - Asia Mică), la curtea tiranului Hermias (cu a cărui nepoată, Pythias, se căsătoreşte) şi în Mytilane.

Apoi, în 343 î.Hr., Aristotel este chemat la Pella, la curtea regelui Filip al Macedoniei, ca să se ocupe de educaţia fiului acestuia, Alexandru. În scrisoarea în care regele îi propunea să fie educatorul fiului sau, scria: "Am un fiu, dar mulţumesc mai puţin zeilor că mi l-au dat, cât mai ales că ei au făcut ca el să se nască în timpul tău. Sper ca grija ta şi vederile tale îl vor face demn de mine şi de viitoarea sa ţară".

După ce Alexandru ajunge rege al Macedoniei (336 î.H) şi impune o pace între cetăţile greceşti, Aristotel se întoarce în Atena şi, împreună cu prietenul şi discipolul său Teophrast, întemeiază o şcoală filozofică proprie, numită "Lykeion" (Liceul) sau "peripatetica" (deoarece filozoful obişnuia să filozofeze plimbându-se cu elevii săi).

Gallius relatează că în această şcoală Aristotel ţinea dimineaţa conferinţe acromatice, destinate ascultătorilor mai avansaţi, iar după prânz conferinţe exoterice (retorice-populare) pentru publicul mare. Învăţătura exoterică se referea la studiile de retorică - la arta de a argumenta şi la ştiinţa politică. Învăţătura acromatică avea un obiect mai profund şi mai subtil - fizica şi problemele de logică .

Datorită familiei regale macedonene care l-a susţinut, Aristotel a reuşit să înfiinţeze o bibliotecă foarte bine dotată cu cărţi din toate domeniile ştiinţei epocii sale.

Pe plan familial, Aristotel se căsătoreşte de două ori. Prima soţie este Pythia, de la care a avut o fată ce purta numele mamei şi pe care, când îşi întocmeşte testamentul, o destinează ca soţie lui Nicanor, fiul lui Proxenos, primul său tutore - educator. Pythia, soţia, a murit, probabil imediat după întoarcerea lui Aristotel la Atena, în 335 î.H. sau, eventual, în timpul vreunei călătorii în această cetate. Asta se deduce din testamentul lui în care stabileşte ca osemintele primei soţii să fie aşezate în acelaşi mormânt cu ale sale, ceea ce poate să însemne că ele se aflau undeva în preajma Atenei. Cu a doua soţie (nenominalizată în documente), Aristotel are un băiat Nicoimachos, căruia îi dedică una din operele sale.

Aristotel conduce Lykeion timp de 12 ani (335-322 î.Hr.). Din pricina morţii lui Alexandru (323 î.Hr.), el este silit să plece din Atena, fiind acuzat - ca şi Socrate - de "asebie". Se spune că, cu această ocazie, el ar fi zis: "Nu voi mai da prilej atenienilor ca să păcătuiască a doua oară împotriva filozofiei". Lykeyon continuă să existe vreme de câteva secole după moartea lui Aristotel.

Refugiat la Chalkis în insula Eubeea, Aristotel moare după un an (322 i.Hr.). Asupra sfârşitului său au existat felurite versiuni printre autorii vechi. Unii spuneau că s-ar fi otrăvit de teama continuării unui proces, în care, deşi Aristotel era întemeietorul logicii, nu se putea apăra deoarece nu era ascultat de către instanţă; alţii - că s-ar fi aruncat în canalul Eurit care separă Eubeea de restul Greciei, disperat că nu poate să explice mareele, fenomen foarte sensibil în acest punct al Mediteranei. Cel mai probabil însă, se pare că Aristotel a murit de pe urma unei maladii stomacale, de care suferise toată viaţa .


  1. Opera lui Aristotel

Opera lui Aristotel are o istorie foarte interesantă. Aristotel şi-a lăsat manuscrisele prin testament lui Teofrast care - la rândul lui - le-a lă­sat unui oarecare Nelsus, un elev al lui Aristotel. Strabo istoriseşte că, pentru a le salva de furia de colecţionar a prinţului de Pergamon, opera aristotelică a trebuit să fie ascunsă într-o pivniţă umedă, unde a zăcut 13 ani; de acolo a fost adusă abia pe la 100 î.H. la Atena, iar de aici, prin Sulla, la Roma. Această relatare priveşte numai manuscrisele lui Aristotel, fiindcă în secolul al III-lea î.H. operele acestuia erau cu­noscute. În 50 î.H. a apărut la Roma o ediţie nouă a tuturor lucrărilor aristotelice, sub îngrijirea lui Andronicos din Rhodos. Această ediţie con­stituie temeiul tradiţiei aristotelice. Ea a apărut întâi în limba latină, cu un comentariu al arabului Averroes, în Veneţia (1489), apoi în limba greacă (1495). După aceea studiul filozofiei aristo­telice a fost neglijat până în secolul al XIX-lea, când începe să renască iarăşi. În acest secol, cea mai completă ediţie a operelor aristotelice o constituie ediţia Academiei de ştiinţe din Berlin, care a apărut în 5 vo­lume (1831-1870). Apoi a apărut marea ediţie a aceleiaşi Academii, a Comentariilor greceşti (Commentaria in Aristotelem Graeca) în 23 de volume şi 3 volume supliment. O altă ediţie a textelor aristotelice, înso­ţite de un aparat critic, a fost publicată în "Bibliotheca Teubeneriana".

Ce trebuie reţinut este vastitatea operei aristotelice, realizată într-o perioadă relativ scurtă. După caracteristica literară, această operă se îm­parte în trei mari grupe.

 1.  Lucrările editate de Aristotel însuşi. Acestea au o formă dialogică şi îşi au originea în epoca în care Aristotel aparţinea Academiei platonice. Din nefericire ele s-au pierdut, nemai rămânând decât câteva fragmente răzleţe.

 2.  Colecţii făcute cu ajutorul elevilor săi pentru a fi folosite ca material didactic în "Lykeion". Acestea cuprindeau domenii diverse. Este instructivă în această privinţă lucrarea  "Constitu­ţia ateniană" găsită şi editată în 1892 de Kaibel şi Wilamowitz, care n-ar fi decât o parte dintr-o operă monumentală ce purta titlul „Politeia”.

3.  Lucrări pur ştiinţifice. Acestea s-au păstrat în întregime şi au forma unor prelegeri, având adesea neglijenţe sti­listice şi exprimări obscure, explicabile prin moartea neaşteptată a autorului, care l-a împiedicat de a le da o formă finală. Aceste scrieri se împart în:

a)   Scrieri cu caracter logic ce au fost adunate în epoca bizantină sub titlul Organon (unealta spirituală). Aici sunt grupate: 

- Categoriile (moduri ale existentului);

- Analitica priora (despre silogisme) şi Anali­tica posteriora (despre argumente, definiţii şi împărţiri);

- Peri arimineias (De interpretatione, despre principiu şi judecată);

- Topica (un fel de îndreptare pentru arta de a discuta, precum şi o colecţie a sofis­melor, pe care Aristotel le combate, descoperindu-le erorile logice).

 b) Scrieri din domeniul ştiinţelor  naturii: Fizica (în 8 cărţi), Despre cer (4 cărţi), Despre naştere şi dispariţie (2 cărţi), Meteorologie (4 cărţi), Despre suflet (3 cărţi), Istoria mare a animalelor (10 cărţi) şi asa-zisa Parva naturalia.

c)   Scrieri etice. Opera principală este Etica Nichomachiana (în 10 cărţi), numită aşa după Nicoimachos, fiul lui Aristotel. Eudemos, un elev al lui Aristotel, a preluat această etică care s-a afirmat sub numele de Etica Eudemica. În afară de aces­tea, mai este cunoscută o a treia etică, prelucrare a ce­lorlaltor două anterioare, cunoscută sub numele de Etica mare (Magna moralia). Aristotel a mai scris şi o lucrare de etică practică sau aplicată, cu titlul Politica (în  8 cărţi), care a rămas neterminată. Tot aici se mai poate aminti un dialog "Eudemos", care s-a pierdut.

 d) Scrieri din domeniul esteticii: Retorica (în 3 cărţi) şi Poetica.

 e) Scrieri cu caracter filozofic general: Metafizica (în 14 cărţi).

 

3. Logica aristotelică

Aristotel este considerat a fi părintele logicii ca ştiinţă, iar cele 6 scrieri de logică ale sale (Categoriile, Despre interpretare, Analitica Primă, Analitica Secundă, Topica, Respingerile Sofistice), reunite mai târziu în Organon, sunt considerate a fi primul tratat de logică.

Ca un detaliu interesant, ceea ce înţelegem astăzi prin Logică aristotelică, Aristotel ar fi numit Analitică. Pentru logică, el folosea termenul de Dialectică. Este posibil ca multe din lucrările atrubuite lui Aristotel să nu fi fost autentice, pentru că cea mai mare parte a lor au fost editate de elevi şi colaboratori ai săi. Aceste lucrări au fost aranjate în forma actuală (6 cărţi) cam prin secolul 1 î.H. Înafara lor mai există un volum al lui Aristotel referitor la logică, inclus în a patra carte din Metafizică.


3.1. Termeni

În logica aristotelică, o propoziţie este formată dintr-un subiect şi un predicat. Un subiect sau un predicat este numit termen. Subiectul are ataşată o proprietate cantitativă, iar el împreună cu această proprietate se numeşte subiect gramatical. Un subiect poate fi universal sau particular. De exemplu, “Toate planetele” este un subiect gramatical universal, pe când “Unele planete” este un subiect gramatical particular.

Proprietatea cantitativă a unui subiect este particulară când caracterizează o submulţime a mulţimii subiecţilor. Predicatele pot fi numai universale; orice construcţie gramaticală este numită predicat gramatical.

De exemplu:

Unii greci sunt oameni puternici.

Aici “greci” este subiect, “Unii greci” este un subiect gramatical particular, “oameni” este predicat, “sunt oameni puternici” este predicat gramatical.

Subiectele şi predicatele se pot interschimba (un subiect dintr-o propoziţie poate fi predicat în alta). Astfel

Unii oameni puternici sunt greci.

este de asemenea o propoziţie.

Pentru a asigura această posibilitate de interschimbare, Aristotel exclude din logica sa termenii singulari.


Termeni singulari:

Exemple de termeni singulari pot fi “Socrate”, “Platon”, “Xenocrate”. Termenii singulari nu pot avea proprietăţi cantitative universale; nu se poate spune de exemplu “Toţi Platon” (Platon este considerat ca individ unic). Aristotel a enunţat dicotomia: “Unele lucruri sunt universale, altele sunt individuale” ca un element de bază al logicii, detaliind: “Un lucru este universal dacă poate fi folosit şi drept predicat pentru mai mulţi subiecţi, iar un lucru este individual dacă nu poate fi utilizat ca predicat”.

În consecinţă, toţi termenii singulari – şi deci toate propoziţiile singulare – sunt ignorate de logica aristotelică (fapt considerat de logicieni ca un punct slab al acestei construcţii).
3.2. Propoziţii

Aşa cum am spus mai sus, o propoziţie este formată din doi termeni: un subiect gramatical şi un predicat gramatical. De asemenea, o propoziţie are două proprietăţi: calitate şi cantitate. Calitatea unei propoziţii este afirmativă (predicatul este afirmat de către subiect) sau negativă (predicatul este negat de către subiect). Deci vor exista două tipuri de propoziţii: afirmative şi negative.

Cantitatea unei propoziţii este universală sau particulară; deci există propoziţii universale şi propoziţii particulare.

Din combinarea lor, în logica aristotelică există patru tipuri de propoziţii:



Cod

Cantitate

Calitate

Exemplu



universal

afirmativ

Toţi oamenii sunt muritori.



universal

negativ

Nu toţi oamenii sunt nemuritori.



particular

afirmativ

Unii oameni sunt slabi.



particular

negativ

Unii oameni nu sunt cinstiţi.

Codurile A, E, I, O provin din vocalele cuvintelor latine affirmo şi nego. Pentru a le ţine minte se foloseau versurile (scrise în latină):

Asserit A, negat E, verum generaliter ambo;
Asserit I, negat O, sed particulariter ambo.

Alte tipuri de propoziţii nu există în logica aristotelică.

O tabelă care compară propoziţiile din logica modernă a predicatelor cu propoziţiile din logica aristotelică:


Cod

Cantitate

Calitate

Propoziţie

Notaţie actuală

Asp

Universal

Afirmativ

Toţi S sunt P



Esp

Universal

Negativ

Nici un S nu este P



Isp

Particular

Afirmativ

Unii S sunt P



Osp

Particular

Negativ

Unii S nu sunt P



Codurile diferă puţin de cele din tabela anterioară, iar S şi P marchează subiectul, respectivul predicatul propoziţiilor.
Pătratul opoziţiilor:

Relaţia dintre propoziţii îm logica aristotelică este analizată sugestiv folosind un pătrat al opoziţiilor. Două propoziţii cu acelaşi subiect şi acelaşi predicat sunt opuse dacă diferă prin cel puţin unul din cele două atribute ale lor. De exemplu: “Toţi oamenii sunt muritori.” şi “Unii oameni sunt muritori.” sunt propoziţii opuse.

Există mai multe tipuri de propoziţii opuse. Astfel:


  • Două propoziţii sunt alternative dacă ele diferă numai prin atributul calitate (de exemplu: “Toţi S sunt P” şi “Unii S sunt P”).

  • Două propoziţii universale sunt contrare dacă diferă numai prin atributul calitate (de exemplu: “Toţi S sunt P” şi “Nici un S nu este P”).

  • Două propoziţii particulare sunt sub-contrare dacă dacă diferă prin atributul calitate (de exemplu “Unii S sunt P” şi “Unii S nu sunt P”).

  • Două propoziţii sunt contradictorii dacă diferă prin ambele atribute (de exemplu: “Nici un S nu este P” şi “Unii S sunt P”. Sau: “Toţi S sunt P” şi “Unii S nu sunt P”).

Aceste relaţii de opoziţie sunt reliefate prin următoarea diagramă (prezentată în Stanford Encyclopedia of Philosophy: Traditional Square of Opposition):

Construcţia nu a fost realizată de Aristotel; ea a fost prezentată prima oară în secolul II A.D. de Boetius, folosind direct definiţiile lui Aristotel.


Propoziţii singulare:

În logica aristotelică nu există propoziţii singulare. Propoziţii cum ar fi “Socrate este un om” nu pot fi prezente aici. Deci construcţia



Toţi oamenii sunt muritori.

Socrate este om.

Deci Socrate este muritor.

nu a fost niciodată elaborată (sau acceptată) de Aristotel, ea nefiind un silogism aristotelic.


3.3. Silogisme:

Un silogism aristotelic este format din două ipoteze (premise) şi o concluzie care rezultă ca un caz particular din aceste ipoteze. Atât premisele cât şi concluzia sunt propoziţii de tipul A, E, I, O.

Teminologie (definită de Aristotel): :


  • Ipotezele conţin un termen comun, numit termen mijlociu. Ceilalţi termeni ai ipotezelor sunt numiţi termeni extremi.

  • Predicatul concluziei este un termen major, iar subiectul concluziei este un termen minor.

  • Ipoteza care conţine termenul minor se numeşte premiză minoră; similar, ipoteza care conţine termenul major se numeşte premiza majoră.

Un exemplu:

Premiza majoră

Toţi oamenii sunt muritori.

Premiza minoră

Toţi grecii sunt oameni.

Concluzia

Deci toţi grecii sunt muritori.

Aici termenul “muritori” este major, “grecii” – minor, iar “oameni” este termenul mijlociu.


Ordinea prezentării ipotezelor nu este importantă pentru Aristotel; Jan Lukasiewicz arată însă că unele deducţii filozofice care nu se pot explicate raţional a condus pe unii comentatori ai operei aristotelice la concluzia că premiza majoră trebuie să fie prima, premiza minoră a doua, iar concluzia – ultima.
Aristotel împarte silogismele în două categorii:

  • Silogisme perfecte “care nu necesită nimic altceva atunci când sunt enunţate pentru a trage concluzia”.

  • Silogisme imperfecte: “necesită una sau mai multe propoziţii care sunt consecinţe ale termenilor, dar nu au fost enunţate ca ipoteze”.

Silogismele perfecte nu sunt demonstrabile; în logica aristotelică ele sunt luate ca axiome şi folosite ulterior – cu operaţia de conversie - pentru a demonstra silogismele imperfecte.


Conversia:

Conversia este procesul de inter-schimbare a subiectului cu predicatul dintr-o propoziţie, păstrând calitatea.



Sunt două tipuri de conversie:

  • conversia simplă, unde atributul cantitate este neschimbat, şi

  • conversia morfologică (per accidens), unde atributul cantitate este schimbat de la universal la particular.

Nu toate conversiile sunt valide, iar unele conversii nici nu există. Prezentăm un tabel al conversiilor posibile din logica aristotelică:


Propoziţie originală

Conversie simplă

Conversie morfologică

Toţi S sunt P



nevalidă

 

Unii P sunt S



Nici un S nu este P



Nici un P nu este S



Unii P nu sunt S



Unii S sunt P



Unii P sunt S



Nu există

 

Unii S nu sunt P



Nevalidă

 

Nu există

 


Observaţii:

  1. Aristotel acceptă conversia morfologică Asp  Ips dar nu şi o conversie simplă Asp  Aps, spunând: “termenii unei afirmaţii trebuie să fie convertibili, dar nu universal ci numai particular”. Mai mult, el dă un exemplu de conversie corectă: “Dacă tot ce este plăcut este bun, atunci ceva bun trebuie să fie plăcut”.

  2. Conversiile Esp  Eps şi Esp  Ops sunt corecte. Iată demonstraţia lui Aristotel pentru conversia simplă Esp  Eps:

Dacă nici un B nu este A, atunci nici un A nu poate fi B. Dacă un A (să spunem C) ar fi B, atunci nu ar mai fi adevărat că nici un B nu este A (pentru că C este B).

  1. Arată conversia simplă Isp  Ips şi dă numeroase exemple de conversii nevalide. Celebru este exemplul lui Aristotel că particularul negativ nu admite conversie simplă (Osp nu se transformă în Ops): “Dacă unele animale nu sunt oameni, asta nu înseamnă că unii oameni nu sunt animale”.

  2. Pentru ca o conversie morfologică să fie validă, trebuie să existe o ipoteză suplimentară: aceea că în universal discursului există cel puţin un element. Multe atacuri şi controverse referitoare la logica aristotelică se bazează pe această problemă: ce se întâmplă dacă universal discursului este vid.


Cele patru figuri:

Poziţia termenului mijlociu în premise conduce la aşa numitele figuri. Figurile definesc aşezările posibile ale termenului mijlociu într-un silogism. Dacă notăm cu M termenul mijlociu, cu P termenul major şi cu S termenul minor, există patru variante posibile, definite prin 4 figuri:




 

Figura 1

Figura 2

Figura 3

Figura 4

Premisa majoră

















Premisa minoră

















Concluzia
















Figura 1 este deducţia (conform gândirii aristotelice), cea mai apropiată de raţionamentul natural. Deci ea va genera numai silogisme perfecte.

De remarcat că Figura 4 nu a fost definită explicit în lucrările lui Aristotel, deşi acesta a acceptat raţionamente deductibile din această figură. Figura 4 este numită adesea figura Galeniană, deoarece se pare că cel care a folosit-o primul a fost Galenus (131 – 201 A.D.).
3.4. Reprezentări silogistice:

Reprezentarea unui silogism este o secvenţă de propoziţii şi concluzii. Figurile asociate unei reprezentări compun un silogism. Silogismele valide, cu figurile şi reprezentările asociate sunt strânse în tabelul:




Figura 1

Figura 2

Figura 3

Figura 4

































 

 





 

 



 

Tabela următoare dă reprezentările silogistice valide derivate din Figura 1. Aşa cum s-a afirmat anterior, aceste silogisme sunt perfecte.




Formă

Menmonică



Barbara



Celarent



Darii



Ferio

Deşi toate sunt silogisme perfecte, pentru Aristotel cele mai clare sunt Barbara şi Celarent. Silogismele Darii şi Ferio sunt deduse abia în ultima sa lucrare.

Mnemonica dă reprezentările valide, prin vocalele din cuvântul care reprezintă silogismul. Astfel, Barbara semnifică AAA, Celarent – EAE, Darii – AII şi Ferio - EIO.

Deci, din informaţia că Barbara este un silogism din Figura 1, se deduce imediat forma sa.

Acest silogism se poate scrie:

Dacă toţi M sunt P


şi toţi S sunt M

atunci toţi S sunt P.

unde plasările lui M, P şi S corespund Figurii 1:


Premisa majoră

M

P

Premisa minoră

S

M

Concluzia

S

P

Pentru a memora din ce figură este derivată fiecare reprezentare silogistică, logicienii din Evul Mediu au construit versuri. De exemplu:



Barbara, Celarent, Darii, Ferio - que prioris.
Cesare, Camestres, Festino, Baroko, secundae.
Tertia Darapti, Disamis, Datisi, Felapton,
Bocardo, Ferison habet. Quarta insuper addit
Bramantip, Camenes, Dimaris, Fesapo, Fresison.

Detaliind, reprezentările silogistice din Figura 2 (deduse din al doilea vers) sunt listate în tabelul următor (de menţionat că toate sunt silogisme imperfecte):


Formă

Mnemonică



Cesare



Camestres



Festimo



Baroco

Deoarece sunt imperfecte, ele trebuie demonstrate. Iată cum demonstrează Aristotel validitatea silogismului Cesare:



1.

Fie M predicatul comun din cele două premise. Acestea sunt

Nici un N nu este M



Premiza majoră

2.

respectiv

Toţi O sunt M



Premiza minoră

3.

N nu va aparţine nici unui M

Nici un M nu este N



Deoarece conversia simplă

Esp  Eps este validă.



4.

Deci N nu va aparţine nici unui O.

Nici un O nu este N



Cu liniile 2 şi 3, totul se reduce la silogismul Celarent, care este o axiomă.

Deci Cesare este o reprezentare silogistică validă.


Raţionamentul ilustrat mai sus este numit reducere; premisele şi concluzia unui anumit argument sunt transformate într-un silogism din Figura 1, deducând de aici că argumentul este valid.
Reprezentările silogistice din Figura 3 sunt listate mai jos; de asemenea, şi acestea sunt imperfecte.


Formă

Mnemonică



Darapti



Felapton



Disamis



Datisi



Bocardo



Ferison

Mnemonicele conţin mai multă informaţie decât simpla reprezentare silogistică. Astfel:



  1. Mnemonicele din Figurile 2 - 4 au ca primă literă B, C, D sau F, indicând prin aceasta reprezentarea silogistică din Figura 1 la care se reduce silogismul pentru a-i demonstra validitatea (de exemplu Felapton se va reduce la Ferio).

  2. Dacă un `c' urmează după un `o', atunci demonstraţia se face prin reducere la absurd. Jan Lukasiewicz arată că sunt două astfel de silogisme (Bocardo şi Baroco) care nu sunt demonstrate corect de Aristotel. Detalii se găsesc în: Jan Lukasiewicz , Aristotle's Syllogistic, From the Standpoint of Modern Formal Logic, capitolul 17.

  3. Dacă un `s' (sau `p') urmează după prima sau a doua vocală, atunci propoziţia corespunzătoare acestei vocale suportă, în cursul demonstraţiei, o conversie (simplă sau morfologică).

  4. Dacă un `s' (sau `p') urmează după ultima vocală, atunci concluzia se obţine printr-o conversie (simplă sau morfologică) din concluzia silogismului din Figura 1 folosit în operaţia de reducere.

  5. Apariţia literei `m' indică o rearanjare a premiselor, pentru a respecta ordinea: premisă majoră, premisă minoră, concluzie.

Reprezentările silogistice din Figura 4 sunt:



Formă

Mnemonică



Bramantip



Camenes



Dimaris



Fesapo



Fresison

Şi acestea sunt toate imperfecte.


Demonstrarea validităţii silogismelor imperfecte poate fi dată folosind regulile asociate mnemonicelor.

Să exemplicăm aceasta cu silogismul Dimaris. Vocalele sale sunt I, A, I; deci se va demonstra silogismul Ipm & Ams  Isp.

Deoarece Dimaris începe cu litera D , se efectuează o reducere la silogismul Darii din Figura 1. Litera `s’ după ultima vocală indică o conversie simplă a concluziei silogismului Darii. În plus, litera `m’ indică o reordonare a premiselor.

Detaliile demonstraţiei sunt:




1.

Unii P sunt M

Ipm

Premiză

2.

Toţi M sunt S

Ams

Premiză

3.

Unii P sunt M

Ipm

Se repetă linia 1 pentru a reordona premizele

4.

Unii P sunt S

Ips

Se folosesc liniile 2, 3 şi axioma Darii

5.

Unii S sunt P

Isp

Conversie simplă a liniei 4



4. Încheiere

O discuţie despre viaţa şi – mai ales – opera lui Aristotel poate continua în mai multe articole. Am prezentat aici numai o mică deschidere, încercând o abordare cât mai generală asupra logicii aristotelice. Evident, se poate continua cu detalieri despre paradoxurile acestei logici, despre criticile care se aduc (şi care au condus la alte abordări axiomatice ale logicii), despre transpuneri ale acestei logici în diverse domenii – filozofie, etică, matematică etc etc.

Pentru articolul de faţă am folosit lucrările:


  1. Yann Lamontagne – Aristotelian Logic, Planet.Math.org

  2. Stanford Encyclopedia of Philosophy: Traditional Square of Opposition

  3. Stanford Encyclopedia of Philosophy: Aristotle's Logic

  4. Wikipedia: Aristotelian Logic

  5. Wikipedia: Term Logic

O sursă a operelor lui Aristotel (traduse în engleză) poate fi http://classics.mit.edu
Bibliografie extinsă (fără a fi completă):

1. A.,Dumitru - Istoria logicii, E. D. P, Bucureşti, 1975, p331-339

2. I. Didilescu, P. Botezatu - Teoria clasică şi interpretările moderne, E.D.P, Bucureşti, 1976

3.  M. A. Marica, Logică generală, Ed.Muntenia, Constanţa, 2005

4. M. Florian - Logică şi epistemologie, Ed.Antet,Oradea, 1996

5. N. Ionescu - Curs de istorie a logicii, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1993

6. *** Probleme de logică, Ed. R.S.R, Bucureşti, 1968

7.  *** Logica,sub redacţia lui D.P.Gorski, P.V.Tavanet, Ed.Ştiinţifică,Bucureşti, 1957

8. Constantin Noica, Pentru o interpretare a categoriilor la Aristotel, Ed.Academiei. Bucureşti, 1968

9. Anton Dumitriu, Logica lui Aristotel, în Istoria logicii, Ed.Tehnică, Bucureşti, 1993

10. Alberto Jori, Aristotele, ed. Bruno Mondadori, Milano 2003.

11. Sorin Vieru, Începuturi de semantică logică la comentatorii antici ai "Categoriilor" , Ed. Academiei, Bucureşti, 1972

12. Mircea Florian, Cosmologia elenă în "Revista de filozofie", nr.1,2,3/1929

13. Elena Anghel, Substanţă şi devenire la Aristotel, în "Revista de filozofie", nr.2/1995

14. Gheorghe Vlăduţescu, Experienţă şi inducţie la Aristotel, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975

15. W.Windelband, Istoria filozofiei greceşti, Ed. Moldova, Iaşi, 1995

16. Martin Heidegger, Despre esenţa şi conceptul lui ΦYΣΙΣ, în "Repere pe drumul gândirii", Ed.Politică, Bucureşti, 1988

17. The Internet Encyclopedia of Philosophy: Aristotle. http://www.utm.edu/research/iep/a/aristotl.htm

18. Lukasiewicz, Jan: Aristotle's Syllogistic, From the Standpoint of Modern Formal Logic. Clarendon Press. Oxford, 1951

19. Parry, William T., Hacker, Edward A.: Aristotelian Logic. State University of New York Press. Albany, 1991

20. Parsons, Terence: Stanford Encyclopedia of Philosophy: Traditional Square of Opposition. http://plato.stanford.edu/entries/square/

21. Rose, Lynn E.: Aristotle's Syllogistic. Charles C Thomas Publisher, Springfield, 1968

22. Smith, Robin: Stanford Encyclopedia of Philosophy: Aristotle's Logic http://plato.stanford.edu/entries/aristotle-logic/

23. Wikipedia: Aristotle. http://en.wikipedia.org/Aristotle



24. Wikipedia: Aristotelian Logic. http://en.wikipedia.org/Aristotelian_logic

Dostları ilə paylaş:
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə