Arma nevăzută diamantele domnişoarei bernetti

Pentru a doua oară, marchiza o îmbrăţişa, în timp ce colonelul, cu un aer gânditor, priză câteva fire de tabac.

— Se vor iubi prea mult, spuse el batjocoritor; în aceasta viitoare căsnicie săruturile vor fi cu dinţi, iar mângâierile cu gheare.

Valentine îşi încruntă puţin sprâncenele, după care zâmbi. Ea îşi regăsi vocea blândă şi spuse încet:

— Prieteni, dacă aţi putea vedea în adâncul sufletului meu, n-aţi mai glumi pe seama mea.

Apoi, adăugă şi mai încet:

— Este adevărat? Domnul Remy d'Arx m-a cerut de soţie? ,

— Este cât se poate de adevărat, draga mea, îi răspunse marchiza; credeai că facem glume pe seama ta? Doreşti timp de gândire? Ai nevoie de o zi sau douj ca să te gândeşti?

— Nu, spuse Valentine care se ridică, n-am nevoje de timp de gândire. Sunt hotărâtă.

Aceste cuvinte fură pronunţate cu un asemenea accent încât doamna de Ornans îl privi neliniştită pe colonel.

Acesta din urmă era extrem de liniştit.

— Ei bine! Comoara mea, dacă eşti hotărâtă spune-ne ce anume să-i transmitem domnului Remy care aşteaptă un răspuns, spuse colonelul.

— Ah! spuse Valentina a cărei emoţie îi gâtuia vocea. Domnul Remy aşteaptă răspunsul meu?

Ea ezită, după care spuse dintr-o suflare:

- Răspunsul îl voi transmite chiar eu.

PRIMA ÎNTREVEDERE

Marchiza rămase mută, neputând nici măcar s-o oprească pe domnişoara de Villanova care traversa deja salonul şi se îndrepta spre serele unde se afla domnul Remy d'Arx.

— Fugi! strigă marchiza când îşi mai reveni din uimire; sunt năucită! Copila asta mă va duce în pragul nebuniei? Valentine! Valentine! Măcar de m-ar auzi!

— Ciudată fată, spuse colonelul fără să se mişte. Marchiza reuşi cu greu să se ridice; ea se clătina şi tremura.

— Admir calmul vostru, spuse ea cu ciudă, dar mi-e imposibil să mă stăpânesc.

— Marchiză, răspunse colonelul, eu niciodată n-am avut nervi; şi chiar dacă aş fi avut cândva, s-au risipit de multa vreme.

— Dar nu se cade! strigă doamna d'Ornans în cul­mea agitaţiei; nu sunt o absurdă, dar de data aceasta

Valentine a întrecut orice măsură... O tânără de vârsta ei!

— Dragă marchiză, peste trei săptămâni va fi o femeie adevărată.

— Ce va face oare?

— Nu ştiu.

— Trebuie să fugim după ea.

— Vedeţi-vă de treabă. Nu pot decât să vă ofer braţul meu, căci sunteţi într-o stare de plâns, dar ne vom întoarce din nou la jocurile noastre. Ştiţi bine că mă pricep puţin şi la medicină, iar pe voi vă cunosc c« pe propriul meu buzunar. Vă recomand o linguriţă de peltea şi o ceaşcă de ceai cu lapte.

în timp ce vorbea, se ridică şi colonelul îi oferi braţul curtenitor marchizei care-l privea supărată.

— Prietenă dragă, reluă el, haide să vorbim deschis. Noi nu o mai putem naşte a doua oară, nu-i aşa? Este o fată elegantă, fină şi spirituală; sper să aibă şi un suflet bun; într-un cuvânt, ea va fi demnă de numele solului pe care l-aţi propus; dar ştiţi de unde am luat-o?

Am cunoscut o copilă încântătoare care a suferit de coree; în cele din urmă, s-a vindecat, dar n-a mai fost niciodată ca toată lumea.

Valentine a trebuit să stea atâta timp departe d3e lume nu din cauza vreunei poveşti romantice -i datorită bolii ei. în definitiv, nu trebuie să ne plângem, ci trebuie să mulţumim soartei care ne-a scos în cale o minunată fiinţă, originală, cam voluntară, dar nu- i rău, căci în felul acesta va fi stăpână în casa ei; este o fată bună şi nu este mai ignorantă decât o altă fată ce vârsta ei; când vrea şi este în toane bune, Valentine poate

fi de o inteligenţă sclipitoare, şi în plus, este o fiinţă cinstită.

Bineînţeles, bineînţeles, spuse marchiza consolată de când este la mine a învăţat multe, iar în cercul nostru nu văd o altă fată cu care poate fi comparată. Dar această ultimă pornire a ei mi se pare de un tupeu!...

_ De altfel, ca tot ceea ce face ea. Ea merge direct la ţinta, precum animalele sălbatice. Acest gest al ei pe care voi îl consideraţi nepoliticos, nici nu va fi remar­cat. Mai înainte m-aţi întrebat: „Ce va face acum?" iar _eu v-am răspuns: „Nu ştiu"; dacă vreţi să mă credeţi, este purul adevăr. Nimic mai original decât aceste micuţe care ştiu să se descurce în situaţii mai speciale. Nu vă faceţi griji!

Cei doi ajunseseră în salon. Colonelul atinse cu degetul umărul masiv al vărului de la Saumur care avea în mână şase atuuri.

Marchiza îşi reluă locul la masa de joc şi câştigă, deşi ochii ei erau îndreptaţi spre sera unde se aflau Remy şi Valentine în mare conferinţă.

Deîndată ce colonelul se eliberă, fu abordat de dom­nul baron de Perriere.

— Ei bine! spuse el după ce-l salută cu respect, totul merge aşa cum doriţi, Tală?

-- Ştii foarte bine, răspunse bătrânul colonel, cu un aer îngâmfat, m-am născut într-o zodie bună şi am un noroc chior. Vom câştiga şi de data aceasta, dar este ultima mea afacere.

— Peste cincizeci de ani, răspunse Lecoq, vom vorbi despre ieşirea dumneavoastră la pensie. Să nu-mi purtaţi pică pentru ceea ce vă spun: adevăraţii maeştri

ai biliardului sunt cei care joacă bine şi în plus mai câştigă. Iată că a trecut deja de miezul nopţii. Doriţi să-mi daţi vreun ordin? '

• 
  Dragă Tulonezule, tu eşti cel ce urmezi după mine, răspunse colonelul, sprijinindu-se prieteneşte? umărul lui; am promis şi am jurat că tu îmi vei lua locul; când doreşti, pot să-ţi semnez. Am uitat sa te întreb pe cine ai ales să urmărească flagrantul delict de la numărul 6.
  

— Pe mine m-am ales, răspunse Lecoq; când este vorba să vă secondez, n-am încredere în nimeni decât în propria-mi persoană. De aici, mă voi duce direct în camera mea, de la numărul 6? care este vecină cu camera domnului Chopin, profesorul de muzică şi care are o voce ce te trezeşte din morţi. Contaţi pe mine. La primul strigăt al domnului Chopin, toată lumea din casă va fi în picioare.

Colonelul îi luă mâna şi i-o strânse.

— Dragul meu, spuse el emoţionat, să ştii că ne lucrezi pentru un ingrat şi la momentul potrivit vei primi dovada prieteniei mele sincere.

Se despărţiră, iar Lecoq părăsi palatul Ornans, spunându-şi:

— Dacă nu l-aş cunoaşte pe bătrânul vampir, aş crede orice mi-ar spune el.

Valentine intrase în seră cu un pas vioi şi hotărât şi se îndreptă direct spre Remy d'Arx; deseori copiilor li se întâmplă să se creadă stăpâni pe o situaţie dar, în ultimul moment, îşi dau seama că le lipsesc forţa şi cuvintele necesare.

Valentine era încă o copilă; când îl văzu pe tânărul magistrat care se ridică la apariţia ei, privind-o cu ochi emoţionaţi, ea se opri încurcată.

în ochii lui Remy se putea observa starea tensionată a acestuia; se putea citi neliniştea provocată de o aşteptare înelungă, dar şi o uimire adevărată. Această uimire o îngheţă pe curajoasa Valentine.

Cuvintele pe care ar fi dorit să le pronunţe îi yburară din minte şi rămaseră câteva secunde unul în faţa celuilalt, el intrigat, iar ea căutându-şi în zadar prezenţa de spirit care o caracteriza.

- Aş fi fost mai înţeleaptă dacă n-aş fi venit, spuse ea în sfârşit; probabil că mă veţi judeca aspru.

- Eu! se bâlbâi Remy, în timp ce-şi împreună mâinile. Din acel cuvânt simplu şi din gestul tânărului răzbătea o dragoste profundă.

Valentine îşi întinse mâinile spre Remy, şoptind:

__Aveam atâtea lucruri să vă spun!... Credeam că mă dispreţuiţi.

— Eu! repetă Remy cu o voce abia inteligibilă.

— Niciodată nu mi-aţi vorbit, credeam că mă evitaţi... Remy, cu mare efort, răspunse:

— Domnişoară să ştiţi că nu v-aţi înşelat; am luptat cu mine însumi, cu toată energia şi disperarea!

— De ce? întrebă ea, cu blândeţe.

O privire minunată se strecură printre genele ei ple­cate.

Remy răspunse:

— Din primul moment mi-am dat seama că nenorocirea vieţii mele este aici.

— Dar de ce? repetă Valentine cu vioiciune.

— Cineva îmi şoptea: nu vei fi iubit.

— Numai din cauza .asta? şopti Valentine care schiţă un zâmbet. Vorbiţi-mi deschis, numai din cauza asta?

Fiindcă răspunsul tânărului întârzia, ea nerăbdătoare:

— Deci, nu m-aţi recunoscut? Remy o privi stupefiat.

— Sunt sigur că nu v-am mai văzut niciodată, s el, înainte de acea seară când doamna marchiză prezentat. '

— înainte! repetă domnişoara de Vilanove cu un _a cent ciudat în voce.

După o mică pauză, ea adăugă încet:

— Iar de atunci?

Remy îşi făcea inventarul amintirilor.

— Dacă nu ghiceşti de prima dată, reluă ea, p_e ^ ton vioi, trebuie să renunţi. Domnule d'Arx va vdj ajuta, cu atât mai mult cu cât va fi şi o ocazie să-mi plătesc o datorie: o tânără singură, noaptea, într-m cartier pustiu...

— Pe chei, în apropierea grădinii botanice! spuse Remy care avea senzaţia că visează. Este oare cu putinţă?

— Da, pe chei, lângă grădină. Tânăra purta un voal pe care studenţii vroiau să i-l smulgă; ea vroia să ajungă la trăsura care o aştepta la câţiva metri depărtare, dar nebunii de studenţi îi barau drumul Din fericire, un trecător auzi strigătele... trecătorul era un tânăr care, în general, este timid cu femeile, dar devine un adversar de temut în faţa pericolului. El se năpusti asupra acelor studenţi ca un trăsnet, iar tânăra necunoscută abia avu timp să îngaime câteva cuvinte de mulţumire.

— Bănuiesc că eraţi chiar dumneavoastră! spuse încet Remy.

Trebuie să mă credeţi, domnule d'Arx, şi din sufletului vă mulţumesc şi vă permit să mă

Întrebaţi de ce eu, domnişoara de Villanova, am avut nevoie de ajutorul dumneavoastră la acea oră şi în acel loc

- Nu eraţi cu nimic obligată să faceţi aluzie la un Ciment care era foarte departe de gândurile mele.

- Vă înşelaţi, reluă Valentine cu o voce gravă; după părerea mea, este o mare onoare şi fericire să fii cutată de un om ca dumneavoastră. Am dorit să aflaţi ăspunsul din

propria-mi gură pentru a vă spune nu numai cât preţ pun pe prietenia dumneavoastră, dar şi pentru a vă explica motivele unui refuz necesar care-mi umple sufletul de tristeţe.

Figura lui Remy deveni de o paloare cadaverică şi

ducându-şi mâna în dreptul inimii spuse:

__Am trăit cu presentimentul propriei mele nenorociri!

El se lăsă să alunece într-un jilţ, iar Valentine se aşeză lângă el, spunând:

— Domnule d'Arx, îmi este inposibil să devin soţia dumneavoastră!

Tânăra spuse acest lucru cu o asemenea voce, încât pe magistrat îl trecură fiori reci şi o privi cu ochi speriaţi, în schimb, privirea ei era calmă şi senină precum

cea a îngerilor!

— Ah! spuse ea fără pîc de orgoliu şi cu un zâmbet cald, nu despre asta-i vorba; sunt o tânără cinstită şi pot să jur că aş fi şi o soţie cinstită şi credincioasă, dar m afară de aceste lucruri care depind de mine, toate celelalte lucruri care mă privesc ridică o serie de

probleme şi nesiguranţă. Haideţi! Nu mă mai priviţi aşa; trecutul meu, pe care-l veţi cunoaşte, ar înspăimânta un bărbat care ocupă poziţia voastră i-ar distruge cariera? viitorul lui... -

— Un cuvânt, un singur cuvânt! o întrerupse Remy cu pasiune; iubiţi pe alt bărbat?

— Da, răspunse Valentine.

Ea adăugă obosită:

— Dacă n-ar fi fost aşa, sigur v-aş fi iubit pe dumneavoastră.

Remy îşi plecă capul; ea îl privi tristă, apoi î] întrebă:

— Vreţi să fiu sora voastră?

— Dumnezeule! spuse magistratul cu durere în glas, lăsaţi-mă! Nu vedeţi cât sufăr!

— Acestea fiind spuse, resimt cu tărie rana pe care v-am provocat-o, dar n-aş vrea să ne despărţim astfel, domnule d'Arx; există un nu ştiu ce invizibil care ne uneşte. V-am spus că mâine mă veţi cunoaşte mai bine: doresc acest lucru. Eu vă cunosc fără ştirea voastră; ştiu că v-aţi dedicat întreaga tinereţe unei misterioase opere de răzbunare: îi urmăriţi pe asasinii tatălui vostru... Ah! se întrerupse ea; în sfârşit vă treziţi: aţi tresărit.

Ochii lor se întâlniră; niciodată Remy d'Arx n-o văzuse mai frumoasă.

Ea continuă:

— Aveţi o inimă mare, şi o inteligenţă uimitoare; aţi făcut investigaţii excelente, dar ei ştiu să fugă şi să se ascundă precum vulpea îşi şterge urmele cu coada. Cine ştie? Dacă nu pot fi dragostea voastră, poate voi fi răzbunarea voastră.

Remy o contemplă cu pasiune.

- Îi ştiţi pe cei pe care-i caut? întreba el.

Ea răspunse:

- Cunosc cel puţin unul.

- Numele lui! Strigă tânărul magistrat.

-Ea puse un deget în dreptul buzelor.

Nu aici spuse ea aproape şoptit; am vorbit şi aşa prea mult în această casă în care pereţii au urechi. Mâine trebuie neapărat să ne întâlnim; vreţi sa-mi acordaţi o întrevedere?

• 
  Unde! întrebă Remy.
  
• 
  La dumneavoastră.
  
• 
  La mine? repetă tânărul magistrat. Vom fi singuri, reluă domnişoara de Villanova pe un ton hotărât, începând cu ora şase sa fiţi lângă uşa. vedeţi domnule Remy d'Arx, adăugă ea ridicandu-se în timp ce zâmbetul ei frumos era plin de melancolie; sunt o fată ciudată şi nu mă veţi regreta prea mult. Pe mâine seară! Voi fi la dumneavoastră la ora şase.
  

PRIMA DRESOARE

Iată o poveste asemănătoare cu cea a Caterinei, împărăteasa Rusiei.

Jean-Paul Samayoux, primul dresor al reginei Por-tugaliei şi inventatorul prafului insecticid împreună cu menageria sa în oraşul Saint-Brieuc, din departamen­tul C6tes-du- Nord.

De curând îi murise soţia, care era o femeie cu barbă, prezicătoare şi ursuză.

Saint-Brieuc este un oraş mohorât şi tăcut, încon­jurat de un ocean de varză', locuitorii săi sunt blânzi şi neprihăniţi precum legumele pe care Ie cultivă, dar dispreţuiesc fleacurile şi nu merg niciodată la spectacol.

în zadar animalele feroce ale lui Jean-Pa Samayoux răgeau în circul ridicat în mijlocul pieţii oraşului; în zadar, Jean-Paul enumera în porta-voce admiraţia şi prietenia diverşilor suverani ai Europei manifestate faţă de el; băncile unsuroase ale circului rămâneau goale, iar după trei zile nu vânduse încă nici măcar o pungă cu acel praf insecticid.

După cum se ştie, un necaz nu vine niciodată singur. În timp ce îşi împacheta cu tristeţe bagajele pentru a pleca în căutarea unor aşezări mai ospitaliere, i se rupse osia de la căruţă. Trebuia să ridice cu forţa braţelor căruţa pentru a înlocui piesa ruptă.

Tean-Paul încarcă, însă tristeţea provocată de văduvie şi de însuccesul din acel oraş îl vlăguise de putere; nici ajutorul unui soldat binevoitor nu se soldă cu un succes mai mare, ci dimpotrivă.

Tocmai atunci trecea prin piaţă o tânără, cu un coş pe care-l purta în creştetul capului: un coş cu varză atât de înalt şi de lung încât avea aspectul unui munte

care merge.

Tânăra se opri pentru a se interesa de motivul acelei adunări; după ce-i privi, cu milă, pe soldat şi pe Jean-Paul Samayoux, ea îşi aşeză coşul pe caldarâm, trecu, între cele .două roţi şi, dintr-o singură încercare, săltă căruţa pe care o susţinu atâta timp cât fu necesar pentru înlocuirea osiei.

Samayoux ar fi putut să-i ofere bani, e drept puţini, căci conţinutul casetei lui se subţiase considerabil; preferă, însă, să-i ofere inima şi mâna lui.

Fără această întâmplare, tânăra, pe nume Bastienne, ar fi trăit şi ar fi murit printre verzele ei.

Jean-Paul după ce se căsători cu ea în faţa lui Dum­nezeu, o boteză Leocadie, îi dădu ei bluza scurtă şi împodobită cu paiete a defunctei şi o numi prima dresoare a principalelor curţi ale Europei.

Căsătoria lor fu exemplară; Leocadie, deşi avea o forţă extraordinară era şi fată frumoasă şi o dată cu ea, în casa lor pe roţi, pătrunse veselia şi norocul.

Ea îl făcu pe Jean-Paul atât de fericit încât la sărbătorirea lui Ludovic-Filip, din 1832, el jucă rolul bărbatului colos, oferind publicului un spectacol deosebit de atrăgător a celor 150 de kg de grăsime băgate cu ghiotura sub pielea unui om. Cât despre Leocadie, ea se lupta fără nici un fel de armă cu ursul şi cu o uşurinţă deosebită ţinea tigrul pe umeri.

Ei îi plăcea să se antreneze în orele libere, iar Samayoux o însoţea totdeauna cu plăcere.

în acele momente, ei dădeau adevărate reprezentaţii, în care loviturile de maestru aplicate însă cu prietenie, contribuiau la sporirea stimei reciproce, celor doi soţi.

într-o seară, după masă, Samayoux îi sugeră nevestei să facă nişte exerciţii de forţă cu ghiulelele.

Se amuzau ca doi îndrăgostiţi, iar Leocadie, razant din toată inima, aruncă o ghiulea atât de bine încă: Jean-Paul căzu scoţând un geamăt de animal.

Această ultimă lovitură marcă sfârşitul partidei Jean-Paul nu se mai ridică. Murise pur şi simplu.

Leocadie fu cea mai contrariată, căci nu aruncase ghiuleaua cu nici un scop, aşa cum ea însăşi declară în faţa tuturor colegilor de circ. Ea cheltui o avere pentru înmormântare, iar justiţia nu se amestecă deloc îi această tragică întâmplare, întrucât se dovedise ca sărmanul Samayoux îşi sfărâmase capul din caua) râsului.

După o lună de zile, Leocadie compuse un bocei tragico-comic pe marginea acelei întâmplări, pe care-l interpreta singură, acompaniindu-se la chitară, căci

tânăra foarte talentată. După şase săptămâni, ea declara cu oarecare amărăciune în glas: Joc de mâini, joc de şmecheri; şi el ar fi putut să-mi facă acelaşi lucru. Ce prostie!

Între timp, se consolase în acelaşi mod precum împărateasa Ecaterina a Rusiei, despre care am vorbit deja. Înzestrată cu o sensibilitate rar întâlnită, ea îşi lăsă inima în voia soartei şi nu dori să-şi lege destinul unui alt soţ.

- S-ar putea întâmpla vreun accident, spunea ea, şi lucru îţi dă mare bătaie de cap. în urma acestei înţelepte hotărâri, pe la ea defilară o mulţime de prim-miniştri care nu se numeau nici Poniatoski, nici Orloff, nici Potemkin, dar care jucând aproximativ acelaşi rol, veneau şi plecau în funcţie de capricioasa sa inimă.

Imperiul era din ce în ce mai prosper şi, în sep­tembrie 1838, o reîntâlnim pe doamna văduvă Samayoux instalată cu circul său, pe terenul care se învecina cu piaţa Walhubert, unde urma să se con­struiască gara Orleans.

Circul său părea un palat în mijlocul barăcilor din împrejurimi, iar de-o parte şi de alta erau două afişe imense care anunţau că animalele din Grădina Zoologică erau inofensive în comparaţie cu animalele feroce şi ciudate ale văduvei Samayoux, prima dresoare, prima somnambulă şi prima cântăreaţă a curţii Portugaliei şi ţărilor din Nord la un loc. Era aproximativ ora nouă seara. Câţiva saltimbanci încercau să facă reclamă pentru a atrage publicul încăpăţânat care nu obişnuia să acest cartier îndepărtat.

La intrarea în rulota doamnei Samayoux era un afiş mare care anunţa un mare spectacol pentru locuitori Parisului, pentru călătorii străini şi pentru elevii de la diversele colegii.

Interiorul circului era pustiu şi liniştit; toată trun avea liber, cu excepţia paznicilor care dormeau în faţa cuştilor animalelor.

O lumină strălucea prin ferestrele rulotei, iar din exterior se putea remarca silueta atletică a Leocadiei.

Interiorul rulotei avea un aspect destul de original care merită descris.

Acesta semăna, datorită plafonului foarte jos şi a proporţiilor rulotei, cu cuşetele de pe vapoarele care navighează pe Sena şi în care de multe ori se pot vedea familii numeroase mâncând, dormind şi făcând menajul în locuri în care majoritatea muncitorilor parizieni ar refuza să doarmă, de frică să nu se as­fixieze.

Rulota lui Leocadie era puţin mai mare şi foarte originală: exista o oarecare .pretenţie de lux şi un soi de expunere vanitoasă a unor obiecte ce se aflau într-o dezordine de nedescris.

Era salon, căci două fotolii din lemn de acaju se aflau de-o parte şi de alta a unei canapele din lemn pic­tat, acoperită cu o frumoasă husă din Persia, im­primată cu ramuri şi flori.

. Era şi bucătărie după cum lăsa să se înţeleagă maşina de gătit pe care sfârâia o cratiţă acoperită.

Era şi dormitor: se vedea un pat mic care părea neîncăpător pentru stăpâna' casei, rochiile mai mult sau mai puţin uzate şi noptiera cu accesoriile de rigoare.

Era şi sufragerie, căci masa era pusă pentru două persoane.

Pe lângă toate acestea mai era şi cabinet de toaletă după cum dovedea oala de noapte, chiuveta, pieptenele, periile şi alte ustensile şi mai intime. Ca şi când înghesuiala n-ar fi fost suficient de mare, întrtr-un spaţiu atât de strănut, din tavan atârna o sfoară pentru rufe, pentru haine vechi cu paiete, pentru legume, fructe, sticle, cizme, încălţăminte de femeie, o chitară şi o umbrelă.

Leocadie Samayoux, mare cât o baniţă, dar foarte sprintenă şi vioaie, părea în elementul ei în toată acea harababură. Acum era o femeie în jur de treizeci şi cinci, patruzeci şi doi de ani, a cărei figură destul de bărbătească păstra încă urme de frumuseţe.

Tenul său strălucea de prospeţime, deşi machiajul era cam strident, iar ochii săi mici râdeau cu o francheţe comunicativă.

Deşi în acel moment îndeplinea sareinile unei femei de casă şi ale unei bucătărese, costumul pe care-l purta nu era lipsit de eleganţă: avea un jupon de lână roşie care pocnea pe şoldurile sale robuste, o bluză scurtă de catifea neagră cusută cu paiete îi încorseta pieptul bogat, iar în părul negru şi frumos avea un colier de perle false.

Două personaje, care ocupau puţin loc, se mai aflau împreună cu ea în rulotă şi adulmecau cu poftă mirosul care venea de la cratiţă. Amândouă per­sonajele aveau cam aceeaşi vârstă, în jur de patruzeci de ani şi acelaşi aspect sărăcăcios; aici se oprea asemănarea dintre cele două personaje.,

Unul dintre ei în picioare lângă uşă, zâmbea şi-şi aranja pe tâmple două şuviţe de păr blond şi soios.

Purta o redingotă verde, lipsită de nasturi, o pereche de pantaloni în carouri cu găuri în genunchi şi cizme fără toc ale căror vârfuri ascuţite se întorceau în sus,

în mâna stângă, cu unghii lungi şi murdare, avea o pălărie gri ale cărei boruri erau lăsate în jos.

El purta toate aceste zdrenţe cu o mândrie naivă, iar, faţa lui plată şi urâtă exprima o infăţişare copilărească.

El îşi cambra orgolios picioarele musculoase, iar surâsul pe care i-l adresă doamnei Samayoux s-ar fi potrivit mai curând pe buzele lui Don Juan.

Celălalt personaj, îmbrăcat într-un pantalon negm lucios, îşi ascundea picioarele, iar pieptul viguros îi ieşea în evidenţă de sub vesta cu mâneci negre.

Un şorţ cu bretele, ca cel pe care-l poartă infirmierele, îi completa costumaţia.

Acesta din urmă stătea umil pe un scaun de bucătărie şi pusese lângă el o tolbă de scamator care părea să conţină un obiect destul de voluminos.

— Sunt la datorie, spunea Leocadie care mergea de la maşina de gătit la masă; aştept pe cineva la a cărui vizită ţin foarte mult. Fiecare cu ideile lui, nu-i aşa?

— Cu siguranţă, răspunse „elegantul" cu pălărie gri.

Bărbatul umil cu aspect de infirmieră adăugă blând:

— Aşa cum se cuvine.

• 
  în plus, reluă Leocadie, n-am senzaţia că am putea face vreo afacere împreună, fiindcă trupa este completă. Este drept că nu câştigăm sute de mii, dar eu îi respect foarte mult pe artişti şi nu v-am închis uşa în nas; nu puteţi spune că văduva Samayoyx vaâ-a trimis la plimbare fără să vadă ce vă poate pielea.
  
• 
  Cum vă numiţi şi cu ce vă ocupaţi?
  
• 
  Vorbeşte tu primul, Amedee spuse modest omul cu tolba.
  

Dandz-ul îşi trecu mâna peste fetrul uzat al pălăriei gri şi răspunse:

• 
  Numele meu este Similor, destul de cunoscut la Paris, iar prenumele este Amedee după cum va spus colegul meu. Am toate brevetele pentru dansul de salon, pentru mânuitul bastonului, cât şi pentru rolul de june prim de comedie.Am ochi buni, pot atrage femeile şi pot face avanscenă.
  

Leocadie lăsăse coada cratiţei şi îl privea cu gura deschisă.