Arma nevăzută diamantele domnişoarei bernetti

dată, ai ghicit?

— Am ghicit, răspunse judecătorul, a cărui voce deveni fermă, că Maestrul Fracurilor Negre joacă un rol deosebit. Cu tot curajul lui, nu va câştiga.

Colonelul se redresă.

Majoritatea marilor actori nu se află pe scena teatrelor; în privirea sa care exprima o imensă durere, se putea observa şi ceva extrem de maiestuos.

— Sunt un exilat, spuse el încet; fără să ştii, loveşti într-o rană cumplită: am avut un frate, iar tu mă obligi să dezonorez memoria celui ce nu se mai află printre noi!

— Cum!... strigă judecătorul, pretindeţi că...

— Nefericirea mea este un fapt împlinit, \\ întrerupse bătrânul cu o autoritate ciudată, iar ameninţarea ta te va zdrobi. Te întreb pentru ultima oară, Remy, ai ghicit? Gândeşte-te la date; Valentine are optsprezece ani şi avea trei ani când a văzut figura acelui bătrân care semăna cu a mea... iar în ziua în care această scenă lugubră i se întipări în mintea ei de copil, ea fusese martora unei tragedii .şi mai sinistre. Ea n-a scris acest lucru, dar mi-a destăinuit mie marea tragedie. Nici acum nu ghiceşti?

Ochii lui Remy se închiseră.

— Ai ghicit! continuă bătrânul. Ea asistase la o crimă, ce crimă? Familia ta locuia la Toulouse, în piaţa Tribunalului...

Un strigăt se stinse în gura judecătorului. Bătrânul continuă:

— Ea asistase la uciderea lui Mathieu d'Arx, tatăl tău.

— Tatăl meu! strigă Remy.

Apoi, ridicându-se, el adăugă într-un strigăt zguduitor:

— Deci este sora mea!

După ce pronunţă aceste vorbe, se clatină şi merse cu spatele înspre zid.

Îl împinse, apoi, cu violenţă pe colonel care se îndrepta spre el pentru a-l susţine.

Remy traversă sera în fugă, ca un nebun.

Salonul era gol.

Remy urcă, fără să fie oprit de nimeni, în apar­tamentul Valentinei.

Camera Valentinei era şi ea goală; privirile lui Remy fură atrase de o scrisoare ce se afla pe birou.

O luă ca pe o pradă; îi era adresată; o deschise, dar ochii săi împăienjeniţi nu puteau descifra literele. Simţea cum ia foc; se sprijini de masă, şoptind: —Arma... arma nevăzută! Nu voi mai avea timp! Am fost rănit de moarte!

— Dumnezeule! spuse Victoire, camerista, care intră în cameră; iată-l pe domnul d'Arx care nu se simte bine; vă pregătesc imediat un pahar cu apă îndulcită.

— Aici! spuse judecătorul, chemând-o cu un gest hotărât.

— Totuşi, nu sunt un câine, mârâi camerista.

Ea se apropie şi Remy îi dădu scrisoarea Valentinei, adăugând:

— Citeşte-mi asta imediat!

Ea se supuse, căci figura răvăşită a judecătorului îi făcea frică.

— Voi citi, spuse ea; mulţumescu-ţi Doamne că ştiu carte şi voi putea citi. Ea citi:

„De cincisprezece zile v-am încredinţat jurnalul meu intim; nu numai că n-aţi răspuns nimic, dar păreţi că mă evitaţi..."

— Că o evit! repetă Remy într-un geamăt.

— Este adevărat, spuse Victoire, în fiecare zi, domnişoara mă întreba de mai multe ori: „Domnul d'Arx n-a sosit încă?"

Ea continuă lectura scrisorii:

„... Cei ce au ajutat la grăbirea deznodământului au lucrat bine în aceste două săptămâni: iată-ne în ajunul căsătoriei.

Domnule d'Arx, am făcut împreună un târg; în ceea ce vă priveşte v-aţi respectat angajamentul; în ceea ce mă priveşte, depăşeşte cu mult propriile mele puteri.

În ochii mei, numai moartea mă poate scuti de o asemenea datorie.

Neputând să-mi respect făgăduiala, mai bine mor. Adio!"

— Aşa a scris? spuse judecătorul, gâfâind şi smulgând scrisoarea din mâna Victoriei.

Fără să aştepte vreun răspuns, o apucă de umeri şi strigă cu toată forţa:

— Ascultă-mă! N-o lăsa să se sinucidă! Eu sunt învinsul! Ştiu acest lucru; cer numai îndurare! Nu mai loviţi sau loviţi-mă doar pe mine! Mă predau! Voi sunteţi cei mai puternici; mă predau în mâinile voastre!

— Iată că a înnebunit! gândi Victoire. Ea adăugă cu voce tare:

— Domnule d'Arx să nu-mi faceţi vreun rău; vă jur că eu n-am nici un amestec.

Remy făcu un efort supraomenesc pentru a-şi veni în fire şi întrebă:

— De mult a plecat?

— De un sfert de oră.

— Unde a plecat?

Pronunţând aceste ultime cuvinte, aruncă o punguţă cu bani pe masă.

— Asta pot să vă spun, răspunse Victoire, fiindcă eu am condus-o la cupeu. Fără mine n-ar fi reuşit să coboare scările; abia se mai ţinea pe picioare! Fiindcă vorbea foarte încet, am fost nevoită să repet adresa vizitiului: strada Anjou- Saint-Honore, numărul 28.

— Ah! spuse Remy, a cărui voce nu mai tremura.

El îşi reveni şi cu un calm extraordinar spuse:

— Să mergem! La Maurice Pages!

El ieşi.

În spatele lui, colonelul Bozzo ieşind de nu ştiu unde şi urmărindu-l ca pisica pe şoarece, coborî scara fără să fie văzut.

Afară, el se întâlni cu domnul Lecoq care îi spuse, arătându-i un cupeu care staţiona pe partea cealaltă a străzii:

— Domnii de acolo vă aşteaptă.

într-o casă veche din strada Anjbu, se afla o cameră sărăcăcioasă, la etajul trei al clădirii.

Fereastra camerei dădea spre o grădină mare, în care soarele toamnei lumina frunzele deja uscate.

Maurice şi Valentine se aflau amândoi aici, unul lângă altul şi ţinându-se de mână.

Valentine îşi aruncase mantia pe o mobilă; avea capul descoperit, iar părul despletit i se revărsa în bucle bogate.

Era frumoasă ca o cadră.

Maurice o contempla în extaz.

Buzele lor se întâlniră într-un sărut lung şi tăcut.

— Aş vrea să mă rog, şopti Valentine, căci simt că nu sunt condamnată. Am suferit atât, încât Dumnezeu ne va ierta!

Pe masă era un pahar plin cu un lichid strălucitor şi auriu precum vinul din insulele spaniole. Era un singur pahar şi nimic mai mult. Maurice şi Valentine evitau să privească paharul. Valentine îngenunche.

Maurice rămase în picioare; era palid, dar hotărât.

Ceea ce se petrecea în acesta cameră fusese hotărât cu mult sânge-rece.

Când Valentine îşi încheie rugăciunea, ea spuse:

— Trebuie să ne grăbim, căci ar putea să sosească.

Ea îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui Maurice şi se sărutară încă odată în chip de adio.

Apoi amândoi îşi întinseră mâna înspre pahar.

Niciunul dintre ei nu luă paharul; se auzi un zgomot brusc şi violent de partea cealaltă a uşii, pe care cineva încerca s-o deschidă.

Uşa rezistă căci era închisă cu cheia, dar închizătoarea uzată cedă în cele din urmă.

Un şoc teribil scoase uşa din ţâţâni.

Remy d'Arx, asemănător unui spectru, apăru în prag.

La epuizarea sa fizică şi psihică se adăuga şi efortul făcut în cursa contra cronometru; era atât de înspăimântător, încât Valentine, luându-I pe Maurice de braţ, îi spuse:

— Nu te apăra, vieţile noastre îi aparţin.

Remy traversă camera fără să scoată o vorbă. El se sprijinea de mobile, ca cei pe care beţia îi doboară la pământ.

Ajuns lângă masă, rămase o clipă nemişcat.

Privirea sa merse de la Valentine la Maurice.

— Vă iert, fiţi fericiţi.

Apoi luă paharul şi bău conţinutul dintr-o înghiţitură.

El căzu ca trăsnit nu numai datorită efectului otrăvii, dar şi fiindcă nimic nu-l mai lega de viaţă.

Maurice şi Valentine abia avură timp să-I transporte pe Remy în pat.

Când se întoarseră, camera era plină de poliţaii aduşi de Lecoq şi de colonelul Bozzo-Corona.

Doctorul Samuel care-i însoţea luă imediat paharul şi-l mirosi.

Atât gustul cât şi fizionomia sa arătau clar rezul­tatul examenului său.

— Am ajuns prea târziu, spuse colonelul cu un oftat, nefericitul meu prieten nu mai este printre noi.

Adresându-se comisarului şi arătându-i cu degetul pe cei doi tineri consternaţi:

— Am atins aproape suta de ani, continuă el, dar în viaţa mea atât de lungă nu-mi. amintesc să fi trecut printr-o suferinţă atât de mare. Mă consideram tatăl acestei tinere, iar mama ei adoptivă este cea mai bună prietenă a mea, dar va trebui să-mi împlinesc şi o ultimă datorie, deşi acest lucru îmi zdrobeşte inima. Locotenentul Pages şi Valentine de Villanova se iubeau, Remy d'Arx trebuia să se căsătorească mâine cu Valentine de Villanova; dar a fugit de la palatul Ornans pentru a-şi întâlni iubitul, iar în acest loc pe care ei şi l-au ales, îl descoperim pe Remy d'Arx asasinat.

Cei doi tineri, distruşi, încercară să protesteze, dar din direcţia patului se auzi un mic zgomot.

— Luptă încă cu viaţa, spuse doctorul. Colonelul reuşi să-şi mascheze o tresărire

neliniştită, dar Samuel adăugă:

— A fost otrăvit cu mătrăgună, va muri nebun.

— Valentine! strigă vocea muribundului, sora mea... Domnişoara de Villanova făcu un pas înspre el.

— Sora mea! repetă el, ridicându-se în capul oaselor.

El întinse braţele, dar apoi făcu un gest de respingere, şi adăugă cu dezgust:

— Nu te apropia, căci te iubesc încă! Prin tine m-am omorât! Tu erai, ah! tu erai arma nevăzută!...

Recăzu pe pat.

Colonelul se aplecă asupra lui; se auzea cum hohotea, ţinând muribundul în dreptul inimii sale. Când se sculă, îşi şterse ochii şi spuse:

— Am simţit cum şi-a dat duhul copilul meu drag! Doctorul Samuel şi Lecoq erau mai palizi decât mortul.

Cu o voce tristă, coloneul adăugă, arătând înspre Valentine şi Maurice:

— Am făcut totul ca să previn această catastrofă, vroiam să-i salvez, dar acum va trebui să-i dăm pe mâna justiţiei. Domnilor, ea era cea de-a doua fiică a mea.

Lăsaţi-mă să mă retrag, înainte de a vă face datoria.

Erau trei în cupeul care-l conducea pe colonelul Bozzo acasă.

Lecoq şi Samuel puteau trece drept nişte sceleraţi lipsiţi de sentimente, dar ei priveau totuşi înspăimântaţi acest bătrânel bolnăvicios şi friguros.

— De şaptezeci de ani încoace, spuse colonelul, aşa s-a întâmplat cu toţi cei care

m-au atacat. Dragii mei, sunteţi salvaţi; vă rog să-mi aduceţi elogii!

— Dar, obiectă Lecoq, încă n-au fost condamnaţi. Vor vorbi...

— Trebuie să ştii să acţionezi! Au ei un prieten, pe care-l cunosc bine şi care le va face rost de tot ceea ce au nevoie pentru a evita ruşinea ghilotinei!

Colonelul avu un râs sec, rămas fără ecou.

Acest râs fu urmat de un accent de tuse.

Colonelul îşi duse batista la gură, după care o puse lângă el.

Când coborâră din cupeu, Lecoq şi Samuel se priviră.

— Este diavolul? întrebă Lecoq.

Samuel luă batista uitată pe pernele cupeului.

— Diavolul nu moare, răspunse doctorul, arătându-i o pată roşie în locul în care buzele colonelului atin­seseră batista.

— Ce mai este şi asta? întrebă Lecoq.

— Este sfârşitul, replică doctorul Samuel. Lecoq examina cu atenţie batista şi spuse:

— Nu-i cu putinţă! Credeam că l-a uitat Dumnezeu.

— Deci tu crezi în Dumnezeu, Tulonezule?

— Nu, dar ar fi totuşi nostim să fie cineva acolo sus.