Arturo Perez Reverte



Yüklə 1,56 Mb.
səhifə18/37
tarix17.01.2019
ölçüsü1,56 Mb.
#98468
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   37


Şi totuşi, recunoscu ea, era o poveste frumoasă. Iubitul ciuruit de împuşcături, jumătate de tonă de coca peste care n-a mai dat nimeni niciodată. Acum, după petrecere, Teresa şi-l putea imagina pe iubit, un tip ca aceia pe care îi văzuse pe-acolo, cu sacou de culoare închisă şi cu cămaşă fără cravata, elegant din cap până-n picioare, cu clasă pe bune, în stilul celei de-a doua sau a treia generaţii din cartierul Chapultepcc, dar mai bine, alintat de mic precum băieţii aceia de bani gata din Culiacân care mergeau la colegiu la volanul unor Suzuki 4x4, escortaţi de bodyguarzi. Un iubit depravat şi derbedeu: un bun nas de-un gram care şi-o punea cu altele şi o lăsa şi pe ea să şi-o pună cu alţii şi cu altele, şi care s-a jucat cu focul până când şi-a ars mâinile, vârându-se în unele medii unde erorile, uşurătatea şi comportamentele de cocoşel răsfăţat se plăteau cu propria piele. I-au omorât pe el şi pe alţi doi asociaţi, povestise Păţi; iar Teresa ştia mai bine decât multă lume despre ce nemernicie josnică îi vorbea surata ei. L-au omorât pentru că a înşelat şi nu s-a ţinut de cuvânt; şi a avut un ghinion monstru, fiindcă tocmai în ziua următoare urmau să pună mâna pe el cei de la Brigada de Stupefiante, care luaseră îndeaproape urma celeilalte jumătăţi de tonă de coca şi îi înţepaseră chiar şi paharul cu care făcea gargară atunci când se spăla pe dinţi. De petrecanie i-au făcut mafiile ruseşti, care erau destul de drastice, cine ştie ce Boris nefiind de acord cu explicaţiile despre pierderea suspectă a unei jumătăţi din încărcătura sosită într-un container în portul Malaga. Iar comuniştii aceia reciclaţi în gangsteri obişnuiau să belească în stânga şi-n dreapta: după mai multe intervenţii fără rezultat, şi după ce răbdarea fusese epuizată, iată că unul dintre asociaţii iubitului ei murise în casă la el, în timp ce se uita la televizor, un altul pe autostrada Cădiz – Sevilla, iubitul lui Paţi ieşind dintr-un restaurant chinezesc din Fuengirola, bang, bang, bang, ars în timp ce deschideau portiera maşinii, trei în capul iubitului şi două din întâmplare pentru ea, pe care nu o căutau, fiindcă toată lumea credea, până şi partenerii decedaţi, că era pe din afară. Insă un căcat pe din afară, asta-i Mai întâi, fiindcă s-a încrucişat cu linia de tragere când s-a băgat în maşină; şi mai apoi fiindcă iubitul era dintre guralivii care slobozesc chestii înainte şi după futai, ori era cu nasul prăfuit. Printre diverse alte chestii, lui Paţi sfir-sise prin a-i povesti că acea transă de coca, acea jumătate de încărcătură pe care toţi o credeau pierdută şi vânturată pe piaţa neagră, rămăsese frumuşel împachetată, neatinsă, într-o peşteră de pe coastă, în apropiere de capul Trafalgar, aşteptând pe cineva care să vină şi să-i spună ce ochi frumoşi ai. Iar după dispariţia iubitului şi a celorlalţi, singura care ştia locul era Păţi. Astfel încât, atunci când a ieşit din spital şi cei de la Stupefiante o aşteptau, în clipa când au între-bat-o despre faimoasa jumătate de tonă, ea îşi arcuise tare sprâncenele. What? Nu ştiu despre ce pana mea îmi vorbiţi, a spus privindu-i în ochi unul după altul. Iar după mai multe spune-mi şi ţi-oi spune, au crezut-o.

— Ce părere ai, Mexicană mică?

— N-am nici o părere.

Se oprise, iar Paţi o privea. Contralumina lunii îi încadra umerii şi conturul capului, albindu-i parcă de bătrâneţe părul scurt.

— Fă un efort.

— Nu vreau să-l fac. Nu în noaptea asta.

O scăpărare. Un chibrit şi o ţigară luminând bărbia şi ochii Locotenentului O'Farrell. Din nou ea, se gândi Teresa. Cea dintotdeauna.

— Pe bune că nu vrei să ştii de ce ţi-am povestit toate astea?

— Ştiu de ce-ai făcut-o. Vrei să recuperezi tranşa aia de zăpadă. Şi vrei să te ajut.

Jarul străluci de două ori, în tăcere. Mergeau iarăşi.

— Tu ai făcut lucruri din astea – sugeră Păţi, simplu. Lucruri incredibile. Cunoşti locurile. Ştii cum să ajungi şi cum să te-ntorci.

— Şi tu?


— Eu am contacte. Ştiu ce-i de făcut după aceea.

Teresa refuza în continuare să se gândească. E important, îşi spuse. Se temea să nu vadă în faţa ei, dacă îşi imagina prea mult, marea întunecată, farul scânteind în depărtare. Ori poate că se temea să nu vadă iar stânca neagră unde murise Santiago, care pe ea o costase un an şi jumătate de viaţă şi de libertate. De aceea avea nevoie să răsară soarele şi să analizeze o dată cu lumina cenuşie a zorilor, când îi era frică, în noaptea aceea totul părea înşelător de uşor.

— E periculos de umblat pe-acolo; faptul că spuse asta o luă prin surprindere şi pe ea însăşi. În plus, dacă află proprietarii.

— Nu mai există proprietari. A trecut multă vreme. Nimeni nu-şi mai aduce aminte.

— De asemenea chestii îţi aduci aminte întotdeauna.

— Bun; Paţi înainta câţiva paşi în tăcere. Atunci o să negociem cu cine va fi nevoie.

Lucruri incredibile, spusese mai înainte. Era prima oară când o auzea spunând ceva care suna atât de mult a respect, sau a elogiu, în legătură cu ea. Tăcută şi loială, da; însă niciodată aşa ceva. Lucruri incredibile. S-o spună aşa, de la egal la egal. Prietenia ei era una făcută din subînţelesuri care numai rareori ajungeau la soiul ăsta de remarce. Nu mă abureşte, îşi dădu ea cu presupusul. Ceva îmi spune că e sinceră. Ar fi în stare să mă manipuleze, dar nu în cazul ăsta. Mă cunoaşte şi o cunosc. Amândouă ştim că ştie şi cealaltă.

— Şi ce câştig eu?

— Jumătate, Numai dacă nu preferi să rămâi la dugheană, ca o oropsită.

Retrăi, ca printr-o tăietură dureroasă, căldura, tricoul îmbibat, privirea bănuitoare a lui Tony de dincolo de tejghea, propria ei osteneală inumană. Glasurile vilegiaturiştilor, mirosul de trupuri unse cu uleiuri şi creme. Toate acestea se aflau la patru ore de autobuz faţă de acea plimbare pe sub stele, îi curmă reflecţiile un zgomot printre crengile din apropiere. E o bufniţă, spuse Păţi. Sunt multe bufniţe pe-aici. Vânează noaptea.

— Oricum zăpada nu mai e acolo, spuse Teresa. Şi totuşi, se gândi ea, în cele din urmă. Şi totuşi.

Si muierile-s în stare.

Plouase toată dimineaţa în rafale dese care se cerneau împrăştiat peste valuri, cu câte un suflu mai puternic măturând la răstimpuri silueta cenuşie a capului Trafalgar, în timp ce ele fumau pe plajă, în Land Rover, cu pneumatica şi cu motorul ataşabil puse în remorcă, ascultând muzică, privind cum apa aluneca pe parbriz şi cum orele treceau pe ceasul de bord: Patricia O'Farrell pe locul şoferului, iar Teresa pe celălalt, cu sandvişuri, un termos cu cafea, sticle de apă, pachete de ţigări, caiete cu schiţe de trasee şi o hartă nautică a zonei, cea mai detaliată pe care Teresa o putuse găsi. Acum cerul era murdar în întregime – zvâcniri ale unei primăveri ce se împotrivea verii – iar norii joşi se mişcau tot spre răsărit; însă marea, o suprafaţă unduitoare şi plumburie, era mai liniştită şi se rupea doar în sfâşieri albe de-a lungul coastei.

— Putem pleca, spuse Teresa.

Porniră, întinzându-şi muşchii amorţiţi în timp ce păşeau pe nisipul ud, iar apoi deschiseră portbagajul Land Rover-ului şi scoaseră costumele de scufundare. Persista o burniţă măruntă şi uşoară, intermitentă, iar Teresei i se făcu pielea de găină atunci când se dezbrăcă. Era, se gândi, un frig al naibii, îşi trase pantalonii strimţi de neopren peste costumul de baie, iar apoi închise fermoarul jachetei fără să-şi tragă cagula, cu părul strâns în coadă cu un elastic. Două ţipe fă-când pescuit subacvatic pe vremea asta, îşi spuse. Lasă vraja. Sper că, dacă vreun prostălău se moaie prin zonă, o să înghită gogoaşa întreagă.

— Eşti gata?

Văzu că prietena ei încuviinţa fără a pierde din ochi enorma întindere cenuşie care se unduia în faţa lor. Paţi nu era obişnuită cu acest tip de situaţii, însă înfrunta totul cu o seninătate rezonabilă: nici sporovăială inutilă, nici emoţii. Părea doar preocupată, deşi Teresa nu era sigură dacă pentru ceea ce aveau în mână – ceva ce putea îngrijora pe oricine – ori pentru noutatea de a se aventura pe acea mare cu un aspect prea puţin liniştitor. Se desluşea asta în numeroasele ţigări fumate în răstimpul cât aşteptaseră, una după alta – ţinea una în gură, udă de burniţă, care o făcea să-şi mijească ochii în timp ce-şi vâra picioarele în pantalonii costumului de scufundare – ca şi în priza trasă chiar înainte de a părăsi cabina, ritual precis, o foiţă nouă înfăşurată şi doi şerpişori pe coperta din plastic cu actele vehiculului. Dar, de data asta, Teresa nu voi să-i ţină isonul. De alt soi de luciditate avea ea nevoie, se gândi în timp ce termina să se echipeze, revăzând mental harta nautică pe care, după ce se uitase atât de mult la ea, o avea întipărită în minte: linia coastei, curba către sud dinspre Bărbate, ţărmul abrupt şi stâncos de la capătul plajei curate. Şi acolo, neindicate pe hartă, însă marcate cu precizie de către Păţi, cele două peşteri mari şi peştera cea mică ascunsă între primele două, inaccesibilă de pe uscat şi abia vizibilă dinspre mare: peşterile Los Marrajos.

— Haidem, spuse. Mai sunt patru ore de lumină.

Puseră raniţele şi harpoanele subacvatice în barca pneumatică, pentru a păstra aparenţele, şi, după ce desfăcură chingile remorcii, o traseră până la mal. Era un Zodiac din cauciuc cenuşiu, de nouă picioare lungime. Rezervorul motorului, un Mercury de 15 cai-putere, era plin cu benzină şi pregătit, revăzut de Teresa cu o zi înainte, ca pe vremuri, îl încastrară în oglinda de la pupa, strângând bine piuliţele-fluture. Totul în ordine, cu coada elicei în sus. Apoi, de o parte şi de alta, trăgând de minere, aduseră şalupa la mare.

Afundată până la brâu în apa rece, în timp ce împingea barca în afara zonei cu întinsuri de lingă mal, Teresa se forţa să nu gândească. Voia ca amintirile ei să fie o experienţă utilă, nu un lest al unui trecut din care nu avea nevoie să reţină decât cunoştinţele tehnice indispensabile. Restul, imagini, sentimente, absenţe, era ceva ce nu-şi putea permite. Un lux excesiv. Poate mortal.



Paţi o ajută să urce la bord, plescăind prin apă pentru a se căţăra pe marginea de cauciuc. Marea împingea barca pneumatică spre plajă. Teresa aprinse motorul din prima, trăgând sec şi rapid cordonul de pornire. Zgomotul celor cincisprezece cai-putere îi înveseli inima. Din nou aici, se gândi. La bine şi la rău. Îi spuse tovarăşei sale să se mute la prova ca să echilibreze greutatea, iar ea se aşeză lângă motor, conducând şalupa departe de mal şi apoi înspre stâncile negre, la capătul nisipului ce strălucea în lumina cenuşie. Zodiac-ul se comporta bine. Conduse cum o învăţase Santiago, evitând crestele, cu prora spre larg şi alunecând apoi lateral pe partea cealaltă în scobitura valului. Savurând. Hai, chiar şi aşa, marea era tot frumoasă, oricât de sucită şi de ticăloasă era. Inspiră cu plăcere aerul umed care aducea spumă de sare, amurguri vineţii, stele, urmăriri nocturne, lumini la orizont, profilul impasibil al lui Santiago în contralumina reflectorului de pe elicopter, ochiul albastru scân-teietor al HJ-ului, izbiturile gurnei ce bubuiau în rinichi peste apa neagră. Ei, nu. Ce trist era totul, şi ce frumos, în acelaşi timp. Acum continua să burniţeze fin, iar stropii de apă de mare veneau în rafale. O privi pe Păţi, îmbrăcată cu neoprenul albastru care îi contura figura, cu părul ei scurt sub cagula care îi dădea un aspect masculin: se uita la mare şi la stâncile negre fără să-şi ascundă cu totul teama. Dac-ai şti tu, surioară, se gândi Teresa. Dac-ai fi văzut pe drumurile astea ce-am văzut eu. Însă blonda se comporta bine. Poate că în acel moment avea reţineri, aşa cum oricine le-ar fi avut – recuperarea încărcăturii era partea uşoară a trebii – să-şi imagineze consecinţele, dacă ceva nu mergea cum trebuie. Vorbiseră de o sută de ori despre aceste consecinţe, inclusiv despre posibilitatea ca acea jumătate de tonă să nu se mai găsească acolo, însă Locotenentul O'Farrell avea obsesii şi avea bărbăţie. Poate că – era faţeta ei mai puţin liniştitoare – prea multă bărbăţie şi prea multe obsesii. Iar asta, medita Teresa, nu se potrivea întotdeauna cu sângele rece pe care îl presupuneau asemenea daravere. Pe plajă, pe când aşteptau în cabina Land Rover-ului, descoperise ceva: Paţi era o colegă, însă nu era o soluţie. Rămânea în toate acelea, sfârsi-s-ar cum s-or sfârşi, o lungă bucată de drum pe care Teresa trebuia să o parcurgă singură. Nimeni n-avea să o scutească de câţiva paşi ai traseului. Şi, puţin câte puţin, fără ca nici măcar ea însăşi să poată stabili cum, dependenţa pe care o simţise până atunci, de toate şi de toţi, sau mai bine zis credinţa ei tenace în acea dependenţă – era lesne de purtat, iar de partea cealaltă nu credea să întâlnească altceva decât neantul – se transforma treptat într-o certitudine care era, în acelaşi timp, a unei maturităţi orfane şi a unei consolări. Mai întâi în închisoare, în ultimele luni, şi poate că nu erau străine de asta cărţile citite, ceasurile petrecute veghind în aşteptarea zorilor, reflecţiile pe care pacea acelei perioade i le vârâse în minte. Apoi ieşise afara, din nou în lume şi în viaţă; iar vremea petrecută în ceea ce se dovedise a fi doar o altă aşteptare nu făcuse altceva decât să confirme procesul cu pricina, însă nu fusese conştientă de nimic până în seara când o reîntâlni pe Paţi O'Farrell. În timp ce umblau prin întuneric pe câmpurile de pe moşia jerezană şi o auzea rostind cuvântul „viitor”, Teresa întrezări fulgurant că, poate, nu Paţi era cea mai puternică dintre ele două; cum nu fuseseră, cu secole în urmă şi în alte vieţi, nici Blondul Dâvila şi nici Santiago Fisterra. Se putea întâmpla, conchise, ca ambiţia, proiectele, visurile, inclusiv curajul, sau credinţa – chiar credinţa în Dumnezeu, hotărî ea înfiorându-se – în loc să-ţi dea putere, să ţi-o ia. Fiindcă speranţa, inclusiv simpla dorinţă de a supravieţui, te făceau vulnerabilă, legată de posibila durere şi de înfrângere. Poate că de aici rezulta diferenţa dintre anumite fiinţe omeneşti şi altele, iar atunci, acesta era cazul ei. Poate că Edmond Dantes greşea, iar singura soluţie era să n-ai încredere şi nu să speri.

Peştera era ascunsă în spatele unor stânci desprinse din ţărmul abrupt. Făcuseră o recunoaştere pe ţărm cu patru zile în urmă: de la zece metri în sus, la marginea deschizăturii, Teresa studie şi îşi notă fiecare stâncă, profitând că ziua era luminoasă şi liniştită pentru a observa fundul, neregularităţile şi modul de a se apropia dinspre mare fără ca vreo muchie ascuţită să taie cauciucul pneumaticei. Şi acum se găseau acolo, legănându-se pe valuri în timp ce Teresa, vârând din când în când, lejer, gaz în motor şi cu mişcări în zigzag ale cârmei, încerca să se ţină departe de stânci şi căuta locul de trecere cel mai sigur. In cele din urmă înţelese că Zodiac-ul putea pătrunde în peşteră numai pe o mare liniştită, aşa încât se îndreptă spre cavitatea mare din stânga. Şi acolo, sub boltă, într-un loc unde fluxul şi refluxul nu le împingeau spre peretele abrupt, îi spuse lui Paţi să coboare grapina pliantă legată la capătul unei parâme de zece metri. Apoi se aruncară amândouă în apă, alunecând peste marginile ambarcaţiunii, şi se duseră cu o altă parâmă până la stâncile pe care valurile le descopereau la fiecare mişcare. Purtau în spate raniţe cu genţi ermetice, cuţite, corzi şi două lanterne etanş, şi pluteau fără dificultăţi graţie costumelor de scufundare. Când ajunseră, Teresa legă parâmă de o stâncă, îi spuse lui Paţi să aibă grijă la ghimpii aricilor, şi în felul acesta înaintară, încet, pe malul stâncos, cu apa între piept şi brâu, de la peştera mare la cea mică. Uneori câte un prag le obliga să se agate ca să nu alunece, şi atunci îşi răneau mâinile de muchii ori simţeau cum li se rodea neoprenul la coate şi genunchi. Teresa fusese cea care, după ce aruncase o privire de sus, insistase să poarte acele echipamente. Au să ne ferească de răceală, spusese ea, şi fără ele valurile venind spre stânci ne-ar face piftie.

— Aici c, arată Păţi. Aşa cum povestea Jimmy. Arcul deasupra, cele trei stânci mari şi cea mică. Vezi? Trebuie să înotăm puţin până când vom ajunge cu picioarele la fund.

Vocea ei răsuna în cavitate. Acolo mirosea foarte tare, a alge putrezite, a piatră pe care mareele şi valurile o acopereau şi o descopereau încontinuu. Lăsară lumina îndărăt, pătrunzând în penumbră, înăuntru apa era mai liniştită. Fundul se vedea încă bine atunci când nu mai ajunseră la el cu picioarele şi înotară un pic. Aproape de capăt găsiră ceva nisip, stânci şi iţe de alge moarte, în spate era întuneric.

— Am nevoie de-o ţigară afurisită, murmură Păţi.

Ieşiră din apă şi căutară tutun în buzunarele impermeabile ale raniţelor. Apoi fumară uitându-se una la alta. Arcul luminos de la intrare se reflecta în apa puţin adâncă şi le ilumina în penumbra cenuşie. Ude, cu părul jilav, cu oboseala pe feţe. Şi acum ce-i de făcut, păreau să se întrebe în tăcere.

— Sper să mai fie aici, murmură Păţi. Rămaseră o vreme aşa cum erau, terminându-şi ţigările. Dacă jumătatea de tonă de cocaină se afla într-adevăr la câţiva paşi, nimic din vieţile lor nu mai avea să fie la fel, atunci când aveau să parcurgă îndărăt distanţa respectivă. Amândouă ştiau asta.

— Haide, mai avem timp, surioară.

— Avem timp pentru ce?

Teresa zâmbi, transformându-şi gândul într-o gluma.

— Păi, nu ştiu. Poate ca să nu ne uităm. Paţi zâmbi la rândul ei, distantă. Cu capul la câţiva paşi mai încolo.

— Nu vorbi prostii.

Teresa privi raniţa pe care o avea la picioare şi se aplecă să cotrobăie prin ea. Coada i se desfăcuse, şi capetele firelor de păr îi picurau apă înăuntru, îşi scoase lanterna.

— Ştii ceva? Spuse ea, verificând lumina.

— Nu. Spune-mi.

— Cred că există vise care ucid – lumina în jur, pereţii de stâncă neagră cu mici stalactite deasupra. Mai mult decât oamenii, sau boala, sau timpul.

— Şi?

— Şi nimic. Pur şi simplu mă gândeam. Mă gândeam la asta chiar acum.



Cealaltă nu o privi. Abia dacă îi dădea atenţie. Apucase şi ea o lanternă şi o îndrepta spre stân-cile din fund, ocupată cu propriile ei reflecţii.

— Despre ce pizda mă-sii tot vorbeşti?

O întrebare distrată, care nu căuta un răspuns. Teresa nu răspunse. Se mărgini să-şi privească atent prietena, fiindcă glasul, ţinând seama şi de efectul ecoului de sub stâncă, îi suna ciudat. Sper că n-are să mă ucidă pe la spate în peştera comorii, ca piraţii din cărţi, se gândea, amuzată doar pe jumătate, în ciuda absurdului acestei idei, se surprinse privind liniştitorul mâner al cuţitului de scafandru care se zărea din raniţa ei deschisă. Bine, bine, se dojeni. Nu te mai prostovani atâta. Îşi tot reproşa asta în sinea ei în timp ce îşi adunau echipamentul, îşi aruncau raniţele în spate şi păşeau precaute, luminându-se cu lanternele printre stânci şi alge. Terenul urca într-o pantă uşoară. Două fascicule iluminară o cotitură, îndărăt mai erau nişte stânci şi nişte alge uscate: iţe foarte dese, îngrămădite în faţa unei cavităţi din perete.

— Aici ar trebui să fie, spuse Păţi.

Ia te uită, se trezi Teresa, picându-i fisa. Se pare că Locotenentului O'Farrell îi tremură vocea.

— Adevărul, spuse Nino Juârez, e că avea coaie din născare.

Nimic din vechiul comisar-şef al DOCS -Grupul împotriva Delincventei Organizate de pe Costa del Sol – nu divulga poliţistul din el. Ori pe fostul poliţist. Era mărunt şi aproape fragil, cu o bărbuţă blondă; purta un costum cenuşiu, fără îndoială foarte scump, cravată şi bastistă de mătase asortată ivită din buzunarul sacoului, şi un Patek Philippe îi strălucea la încheietura mâinii stingi, sub manşeta cămăşii în dungi roşii şi albe, cu nişte butoni de firmă bătători la ochi. Părea coborât din paginile unei reviste de modă masculină, cu toate că, în realitate, venea din biroul lui de pe Gran Via din Madrid. Saturnino G. Juârez, spunea cartea de vizită pe care o aveam în portofel. Director de siguranţă internă. Iar într-un colţ, logotipul unui lanţ de magazine de modă din cele care facturează sute de milioane în fiecare exerciţiu anual. De-ale vieţii, m-am gândit. După scandalul care, cu câţiva ani în urmă, când era mai cunoscut ca Nino Juârez sau comisarul Juârez, l-a costat cariera, iată-l pe omul nostru: restabilit, impecabil, triumfător. Cu acel G punct care îi dădea o tuşă respectabilă şi cu o înfăţişare de parcă i-ar fi ieşit lovelele pe urechi, nemaivorbind de influenţele reînnoite, şi coman-dând mai mult ca înainte. Soiul acesta de indivizi nu-l întâlneai niciodată la cozile pentru şomaj; ştiau prea multe despre oameni, iar uneori mai multe decât ştiau oamenii despre ei înşişi. Articolele apărute în presă, expedientul Afacerilor Interne, rezoluţia Direcţiei Generale a Poliţiei, care l-au ţinut departe de serviciu, cele cinci luni în închisoarea de la Alcalâ-Meco erau chestiuni răsuflate. Ce noroc să te poţi bizui pe prieteni, am conchis. Camarazi vechi care întorc favoruri, şi de asemenea să ai bani sau relaţii bune ca să-i cumperi. Nu există asigurare mai bună împotriva şomajului decât să deţii lista scheletelor pe care fiecare le păstrează în dulap. Mai ales dacă ai fost tu cel care i-ai ajutat să le păstreze.

— Cu ce începem? Întrebă el, ciugulind şuncă din farfurie.

— Cu începutul.

— Atunci o să avem o discuţie lungă după terminarea mesei.

Ne aflam la casa Lucio, în Cava Baja, şi adevărul e că, pe lângă invitaţia la masă – ouă cu cartofi, muşchiuleţ de vită, Vina Pedrosa din '96, eu plăteam nota – într-un fel cumpărasem şi prezenţa lui acolo. Am făcut-o în felul meu, recur-gând la vechile tactici. După cel de-al doilea refuz al său de a avea o discuţie despre Teresa Mendoza, înainte de a-i ordona secretarei să nu-i mai transmită apelurile mele, i-am expus marea problemă fără ocolişuri. Cu dumneavoastră sau fără dumneavoastră, am zis, povestea va merge înainte. Aşa încât puteţi alege între a apărea înăuntru în tot felul de posturi, inclusiv poza de la prima împărtăşanie, sau a rămâne afară ştergându-vă sudoarea frunţii cu multă uşurare. Şi mai ce, spuse el. Nici o centimă, am răspuns. Insă cu multă plăcere vă ofer o masă sau câte va fi nevoie. Dumneavoastră câştigaţi un prieten, sau aproape, iar eu vă rămân îndatorat. Nu se ştie niciodată. Şi acum, spuneţi-mi cum vedeţi chestiunea. Se dovedi a fi îndeajuns de isteţ ca să o vadă de îndată, aşa încât am convenit asupra termenilor: nimic compromiţător în gura lui, puţine date şi detalii legate de el. Şi iată-ne. Întotdeauna e uşor să cazi la înţelegere cu un neruşinat. Greu e cu ceilalţi, însă din aceia există mai puţini.

— Chestia cu jumătatea de tonă e adevărată, confirmă Juârez. Zăpadă de bună calitate, cu foarte puţin adaos. Transportată de mafia rusă, care, pe vremea aceea, începea să se instaleze pe Costa del Sol şi să stabilească primele contacte cu traficanţii din America de Sud. Aceea fusese prima operaţiune importantă, iar eşecul ei a blocat conexiunea columbiană cu Rusia pentru ceva vreme. Toţi dădeau drept pierdută jumătatea de tonă, iar sud-americanii îşi râdeau de rusnaci fiindcă ăştia îi împuşcaseră pe iubitul lui O'Farrell şi pe cei doi parteneri fără să-i facă mai întâi să vorbească. Nu mai fac afaceri cu amatori, se povesteşte că ar fi spus Pablo Escobar când a aflat amănuntele. Şi iată că, dintr-o dată, Mexicana şi cealaltă au scos cele cinci sute de kilograme din mânecă.

— Cum s-au făcut cu cocaina?

— Asta nu ştiu. Nimeni n-a ştiut cu adevărat. Cert e că a apărut pe piaţa rusească, sau mai degrabă a început să apară. Iar Oleg lasikov a fost cel care a dus-o acolo.

Aveam numele acesta printre notele mele: Oleg lasikov, născut în Solnţevo, un cartier mai degrabă mafiot al Moscovei. Serviciul militar cu armata încă sovietică în Afganistan. Discoteci, hoteluri şi restaurante pe Costa del Sol. Iar Nino Juârez mi-a întregit tabloul. Lasikov aterizase pe coasta de la Malaga la sfârşitul anilor optzeci, în vârstă de treizeci de ani, poliglot, dezgheţat, tocmai coborât dintr-un avion Aeroflot şi având treizeci şi cinci de milioane de dolari de cheltuială. A început prin a-şi cumpăra o discotecă din Marbella pe care a numit-o Jadranka şi a făcut-o imediat să fie la modă, iar vreo doi ani mai târziu conducea deja o infrastructură solidă de spălare a banilor, bazată pe hoteluri şi pe afaceri imobiliare, terenuri din apropiere de coastă şi apartamente. O a doua linie de afaceri, creată pornind de la discotecă, consta în investiţii masive în industria nocturnă din Marbella, cu baruri, restaurante şi localuri pentru prostituţie de lux cu femei slave aduse direct din Europa de Est. Totul curat, sau aproape: spălare discretă şi ostentaţie puţină. Insă DOCS confirmase legăturile lui cu Babuşka: o puternică organizaţie din Solnţevo formată din vechi poliţişti şi veterani din Afganistan, specializaţi în extorsiune, trafic de maşini furate, contrabandă şi comerţ cu femei, foarte interesaţi, de asemenea, să-şi extindă activităţile la traficul de droguri. Grupul avea deja o conexiune în nordul Europei: o rută maritimă care lega Buenaventura de Sankt Petersburg, via Goteborg, în Suedia, şi Kutka, în Finlanda. Iar pe lasikov l-au însărcinat, printre altele, să exploreze o rută alternativă în Mediterana orientală: o conexiune independentă de mafiile franceze şi italiene pe care ruşii le folosiseră până atunci ca intermediari. Acesta era contextul. Primele contacte cu traficanţii columbieni – cartelul din Medellfn – au constat în schimburi simple de cocaină pentru arme, cu ceva bani la mijloc: transporturi de Kalaşnikov şi aruncătoare de grenade RPG provenite din depozitele militare ruseşti. Insă chestia nu prindea. Drogurile pierdute, erau unul din multele obstacole care îi stinghereau pe lasikov şi pe asociaţii lui moscoviţi. Şi dintr-o dată, când nici măcar nu se mai gândeau la ele, acele cinci sute de kilograme au picat din cer.


Yüklə 1,56 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin