— Vă referiţi la Athos?
— Mă refer la bietul Enrique Taillefer.
— De aceea a fost asasinat?
Presupun că uimirea mea a părut sinceră, în realitate era sinceră.
— Asasinat, Enrique? Nu spuneţi prostii. S-a spânzurat. A fost o sinucidere, îmi închipui că, la felul lui de-a vedea lumea, a luat tâmpenia aia drept hotărâre eroică. Foarte lamentabil.
— Nu vă cred!
— Treaba dumneavoastră! Însă moartea lui a stat la baza întregii acestei istorii şi este cauza indirectă a faptului că vă aflaţi aici.
— Povestiţi-mi cum. Dar pe larg.
Îşi câştigase acest drept, nimic de spus. Am susţinut şi mai înainte că era de-ai noştri, deşi el nu era conştient de asta. Pe deasupra – m-am uitat la pendulă – foarte curând avea să bată douăsprezece.
— Aveţi Vinul de Anjou?
M-a privit alarmat, încercând să-mi desluşească intenţiile, până când l-am văzut dându-se bătut. Scoase fără chef mapa din pardesiu, mi-o arătă şi o ascunse iar.
— Foarte bine – i-am zis – Şi acum, urmaţi-mă.
Fără doar şi poate că se aştepta la vreun coridor secret ascuns în spatele bibliotecii, cu cine ştie ce capcane diabolice. Fapt e că l-am văzut băgând mâna în buzunar, căutându-şi cuţitul.
— Nu veţi avea nevoie de el – l-am liniştit. Nu s-a arătat prea convins, deşi n-a făcut comentarii. Am luat unul din sfeşnice şi l-am ridicat, luminând drumul printr-un coridor stil Ludovic al XlII-lea, pe unul din pereţii căruia atârna un covor magnific: Ulise cu arcul în mână abia sosit în Ithaca, Penelopa şi câinele fericiţi să-l recunoască, ceata pretendenţilor petrecăreţi în fundal, bând vin şi nebănuind ce-i aşteaptă.
— Castelul este foarte vechi şi plin de istorie am explicat – Jefuit de englezi, hughenoţi, revoluţionari… Până şi nemţii au stabilit aici un post de comandă în timpul războiului. Era foarte deteriorat când l-a achiziţionat actualul proprietar: un milionar britanic, om încântător şi adevărat gentleman, care s-a obligat să-l restaureze şi să-l mobileze cu un gust desăvârşit. A fost de acord până şi să-l deschidă turismului.
— Atunci, ce căutaţi dumneavoastră aici? Astea nu-s ore de vizitare.
M-am uitat afară trecând pe lângă o fereastră cu ochiuri încastrate în rame de plumb. Furtuna se îndepărta în sfârşit, orbitoarea lumină a fulgerelor stingându-se dincolo de Loara, către nord.
— O zi pe an se face excepţie – l-am lămurit – La urma urmei, Meung este un loc special. Nu peste tot în lume începe un roman cum e Cei trei muşchetari.
Duşumeaua de lemn trosnea sub paşii noştri. La cotul coridorului era o armură autentică din veacul al XVT-lea şi lumina sfeşnicului isca reflexe mate pe piesele lustruite ale platoşei. Corso trecu uitându-se la ea cu coada ochiului, ca şi când ar fi fost cineva ascuns înăuntru.
— Trebuie să vă povestesc, aşadar, o lungă istorie, care a început acum zece ani – am spus cu scoaterea la licitaţie, la Paris, a unui lot de documente necatalogate… Eu lucram la o carte despre romanul popular francez din secolul al XlX-lea şi, din întâmplare, mi-au căzut în mâini pachetele acelea prăfuite. Cercetându-le, am văzut că proveneau din vechea arhivă a ziarului Le Siecle. Majoritatea nu erau decât şpalturi de o valoare modestă, însă un pachet cu file albastre şi albe mi-a atras atenţia: era textul original, manuscrisul lui Dumas şi Maquet, al Celor trei muşchetari. Cele şaizeci şi şapte de capitole, aşa cum au fost ele trimise la tipar. Cineva, poate Baudry, editorul publicaţiei, le păstrase după culegerea probelor, uitând apoi de ele…
Am făcut paşi tot mai mici, până m-am oprit la mijlocul coridorului. Corso era foarte liniştit, şi lumânările sfeşnicului pe care îl ţineam în mână îl luminau de jos în sus, făcând să-i joace umbre întunecate în orbitele ochilor. Părea absorbit de povestirea mea, nepăsător la orice alt lucru ce se putea întâmpla; descifrarea enigmei care îl adusese până acolo era tot ce îl interesa. Dar stătea tot cu mâna dreaptă în buzunarul cu navaja.
— Descoperirea mea – am continuat, facân-du-mă că nu văd mâna cu pricina – era de o importanţă extraordinară. Până atunci, noi, cercetătorii, cunoşteam câteva fragmente din redactarea originală graţie notelor şi hârtiilor schimbate între Dumas şi Maquet, dar n-aveam ştire de existenţa manuscrisului complet… La început m-am gândit să fac publică descoperirea sub forma unei ediţii facsimile adnotate; dar m-am lovit de un grav obstacol moral.
Luminile şi umbrele de pe chipul lui Corso jucară puţin şi o linie întunecată îi despică locul gurii. Zâmbea.
— Nu mai spuneţi! Obstacol moral, în situaţia aceea!
Mişcai sfeşnicul ca să-i şterg de pe mutră rânjetul. Fără rezultat.
— Vorbesc foarte serios – am protestat, pe când ne reluam drumul – Din studierea manuscrisului, am dedus că adevăratul creator al istoriei era Auguste Maquet… Acesta făcuse munca de documentare, profilând naraţiunea în linii mari, iar apoi Dumas, cu geniul lui enorm şi tot talentul său, insuflase viaţă acelei materii prime, transformând-o în capodoperă. Numai că acest lucru, atât de evident pentru mine, putea să nu le pară tot aşa detractorilor autorului şi operei sale – am făcut un gest cu mâna liberă, ca să-i mătur pe toţi aceştia – Doar nu era s-arunc tocmai eu cu pietre în sanctuarul meu; mai ales în vremurile acestea de mediocritate şi lipsă de imaginaţie… Vremuri în care nimeni nu mai admiră minunile, cum făcea înainte publicul foile-toanelor şi al teatrelor, când îi huiduia pe trădători şi îi aclama pe cavalerii cutezători şi fără pată – am scuturat din cap, melancolic – Aplauze care, din nefericire, nu mai răsună nicăieri, ci au devenit patrimoniul exclusiv al săracilor cu duhul şi al copiilor.
Corso asculta cu un aer insolent, batjocoritor. Nu ştiu dacă îmi împărtăşea punctul de vedere; însă era un tip ranchiunos şi refuza să acorde explicaţiilor mele caracterul de alibi moral.
— Rezumând – zise -: aţi hotărât să distrugeţi manuscrisul.
I-am surâs cu suficienţă, întrecea măsura.
— Nu spuneţi prostii! Am decis ceva mai bun: să dau formă unui vis.
Ne opriserăm înaintea uşii închise a salonului. Prin ea răzbătea un sunet amortizat, de muzică şi voci. Am lăsat sfeşnicul pe o consolă, în timp ce Corso mă observa, din nou bănuitor; desigur, se întreba ce alt renghi îi pregăteam. Am înţeles că nu-şi dădea seama că într-adevăr ajunseserăm la finalul misterului.
— Daţi-mi voie să vi-i prezint – am zis, deschizând larg uşa – pe membrii clubului Dumas.
Aproape toţi sosiseră deja; prin marile uşi cu geamuri de cristal deschise spre esplanada castelului intrau întârziaţii în salonul plin de lume, de fum de ţigări de foi şi de rumoarea conversaţiilor pe fond de muzică suavă. Pe masa centrală, acoperită cu o imaculată faţă de masă de in, era o cină rece: sticle cu vin de Anjou, cârnăciori şi şuncă de Amiens, stridii din La Rochelle, cutii de trabucuri Monte-Cristo. Formând grupuri, invitaţii beau sau conversau în diverse limbi. Erau cam cincizeci de bărbaţi şi de femei, şi am observat că vânătorul de cărţi îşi atingea ochelarii de parcă nu era sigur că îi are pe nas. Multe din chipurile pe care le vedea îi erau bine cunoscute din presă, cinematograf, televiziune.
— Surprins?
— Am întrebat, pândindu-i efectul pe faţă.
Făcu din cap că da, cu o morocănoasă decon-certare. Mai mulţi invitaţi veneau să mă salute, aşa că am strâns mâini, am schimbat complimente şi glume. Atmosfera era plăcută şi cordială. Lângă mine, Corso mergea cu expresia omului gata să cadă din pat şi să se trezească, iar pe mine mă încânta stupoarea lui. L-am şi prezentat mai multor persoane cu o satisfacţie perversă, „văzându-l salutând încurcat, nesigur de terenul pe care se mişca. Obişnuitu-i aplomb era făcut ţăndări, şi asta mi-era mica revanşă. La urma urmei, el fusese cel care-mi venise acasă prima dată cu Vinul de Anjou sub braţ, înverşunat să complice lucrurile.
— Daţi-mi voie să vi-l prezint pe domnul Corso… Bruno Lostia, anticar milanez. Permiteţi. Da, într-adevăr. Thomas Harvey, ştiţi doar, bijuteriile Harvey: New York-Londra-Paris-Roma… Şi contele Von Schlossberg: cea mai cunoscută colecţie particulară de pictură din Europa. Avem câte ceva din toate: un premiu Nobel venezuelean, un fost preşedinte argentinian, prinţul moştenitor al Marocului… Ştiaţi că tatăl său este un cititor împătimit al lui Alexandre Dumas? Ia uitaţi cine apare, îl cunoaşteţi, nu-i aşa?… Profesor de semiotică la Bologna… Doamna blondă care stă de vorbă cu el este Petra Neustadt, criticul literar cel mai influent – sau cea mai influentă?
— Din Europa Centrală, în grupul acela, lângă ducesa de Alba, îi puteţi vedea pe financiarul Rudolf Villefoz şi pe scriitorul britanic Harold Burgess. Amaya Euskal, de la grupul Alpha Press, cu e&itorul cemai puternic din Statele Unite, Johan Cross, de la O&O Papers, New York… Şi cred că vi-l amintiţi pe Achille Replinger, librarul parizian. Aceea a fost lovitura de graţie: am savurat efectul ei pe mutra descompusă a interlocutorului meu, aproape compătimindu-l. Replinger avea în mână un pahar gol şi sub mustaţa-i de muşchetar un zâmbet amabil, ca atunci când identifica manuscrisul Dumas în magazinul lui de pe rue Bonaparte. M-a salutat cu o îmbrăţişare de urs enorm, înainte de a-l bate pe umăr afectuos pe invitat şi de a se duce după încă un pahar, gâfâind ca un Porthos rubicond şi jovial.
— Pe toţi dracii – şopti Corso, apropiindu-se mai mult de mine şi trăgându-mă la o parte – Ce se-ntâmplă aici?
— V-am zis doar că-i o poveste lungă.
— Bine, bine, atunci povestiţi-mi-o odată! Ne apropiaserăm de masă. Am turnat vin în două pahare, dar l-a refuzat pe al lui dând din cap.
— Gin – murmură – N-aveţi gin?
I-am indicat o mobilă-bar într-un colţ al salonului şi ne-am dus acolo, oprindu-ne de trei-patru ori pe drum ca să schimbăm alte saluturi: un cunoscut regizor de film, un milionar libanez, un ministru spaniol de Interne… Corso înşfacă o sticlă de Beefeater şi umplu un pahar până la buză, înghiţind jumătate din el dintr-o suflare, îl scutură un fior de plăcere şi ochii îi străluciră dinapoia lentilelor – una spartă, cealaltă intactă – ale ochelarilor; ţinea sticla lipită de piept, parcă temându-se să n-o piardă.
— Tocmai îmi povesteaţi ceva – zise.
Îi sugerai să ieşim pe terasa ce se întindea dincolo de marile uşi cu geamuri de cristal, unde puteam conversa fără întreruperi, şi Corso îşi
| i umplu încă o dată paharul până sus înainte de a mă urma. Furtuna se potolise; scăpărau stele peste capetele noastre.
— Sunt numai urechi – anunţă, deşertând o altă jumătate de pahar pe gât.
M-am sprijinit de balustrada încă umedă de ploaie, în timp ce-mi înmuiam buzele în paharul meu cu vin de Anjou.
— Faptul că aveam manuscrisul Celor trei muşchetari mi-a dat ideea – spusei -: De ce n-aş crea o societate literară, un fel de club al admiratorilor fără rezerve ai romanelor lui Alexandre Dumas şi ai foiletonului clasic şi de aventuri?… Din motive profesionale, eram deja în legătură cu mai mulţi candidaţi potriviţi…
— Am arătat salonul luminat. Prin uşile de cristal se vedeau invitaţii mişcându-se la largul lor, discutând însufleţiţi. Un succes. Era dovada vie a reuşitei mele şi nu mi-am ascuns orgoliul de autor – O societate închinată studierii acestui tip de naraţiuni, care dezgroapă şi readuce la lumină autori dispăruţi şi opere uitate, susţinând retipărirea şi difuzarea lor sub o siglă editorială care s-ar putea să vă fie familiară: Dumas & Co.
— O cunosc – confirmă Corso – Tipăreşte la Paris, şi de curând au scos un Ponson du Terrail complet. Anul trecut au publicat Fantomas… Nu ştiam că dumneavoastră sunteţi implicat în asta, Am zâmbit, încântat.
— Asta-i regula noastră: fără nume, fără pro-tagonisme… După cum vedeţi, treaba e şi foarte erudită şi puţin copilărească în acelaşi timp; un joc literar şi nostalgic care salvează din neant câteva vechi lecturi şi ne redă nouă înşine aşa cum eram: cu inocenţa noastră originară. Apoi omul se maturizează, devine flaubertian sau stendhalian, partizan al lui Faulkner, Lampedusa, Garcia Mârquez, Durrell sau Kafka… Ne diferen-ţiem unii de alţii; ba devenim şi duşmani, însă absolut toţi avem o mişcare de complicitate când ne referim la anumiţi autori şi la anumite cărţi magice, care ne-au făcut să descoperim literatura nelegându-ne de dogme, neînvăţându-ne lecţii greşite. Aceasta este autentica noastră patrie comună: povestiri fidele nu faţă de ce văd oamenii, ci faţă de ce visează ei.
Am lăsat acele cuvinte să plutească în aer şi am făcut o pauză, aşteptând efectul lor. Dar Corso se mulţumi să ridice paharul cu gin şi să-l privească în lumină. Patria lui era acolo înăuntru.
— Asta a fost cândva – replică el – Acum, copiii şi tinerii şi toată lumea asta nenorocită sunt nişte apatrizi care cască gura la televizor.
Am negat din cap, sigur pe mine. Scrisesem de curând ceva despre asta în suplimentul literar al lui Abc, cu câteva săptămâni înainte.
— Nu-i chiar aşa. Chiar şi în domeniul acesta oamenii păşesc, fără s-o ştie, pe nişte urme vechi. Cinematograful la televizor, de pildă, păstrează legătura. Filmele de pe vremuri. Până şi Indiana Jones e moştenitorul acelei tradiţii.
Corso făcu o grimasă în direcţia uşilor de cristal strălucitoare.
— Se poate. Dar tocmai îmi vorbeaţi de lumea asta dinăuntru. Mi-ar plăcea să ştiu cum aţi… Recrutat-o.
— Nu-i nici un secret – am răspuns – De zece ani mă ocup de coordonarea acestei societăţi selecte, clubul Dumas, care îşi ţine la Meung reuniunea anuală. Puteţi vedea că membrii sosesc punctuali la întâlnire, venind din toate colţurile planetei. Până şi ultimul dintre ei este un cititor de prima mână…
— De foiletoane? Nu mă faceţi să râd!
— N-am nici cea mai mică intenţie să vă stârnesc ilaritatea, Corso. De ce faceţi mutra asta?… Dumneavoastră ştiţi că un roman, sau un film făcut pentru simplul consum, se poate transforma într-o operă excelentă: de la Pickwick la Casablanca şi la Goldfinger… Povestiri pline de arhetipuri, pe care publicul le devorează ca să se bucure, conştient sau inconştient, de strategia repetiţiilor argumentale cu micile lor variaţiuni; de dispositio mai mult decât de elocutio… De aici vine şi faptul că foiletonul, inclusiv serialul de televiziune cel mai plin de topoi, de locuri comune, pot fi obiect de cult atât pentru un public ingenuu cât şi pentru unul exigent. Există oameni care caută emoţia în Sherlock Holmes riscându-şi viaţa, şi alţii care caută pipa, lupa şi acel elementar, dragă Watson pe care, culmea, Conan Doyle nu l-a scris niciodată. Trucul cu schemele, cu variaţiunile şi repetiţiile lor, este atât de vechi încât până şi Aristotel se referă la el în Poetica sa. Şi, în realitate, ce e serialul de televiziune, dacă nu o modalitate actualizată a tragediei clasice, a marii drame romantice sau a romanului alexandrin?… De aceea, un cititor inteligent se poate desfăta din plin de toate astea, în mod excepţional. Pentru ca există şi excepţii făcute pe bază de reguli.
Credeam că vânătorul de cărţi mă asculta cu interes; dar l-am văzut dând din cap asemeni unui gladiator care refuză să se aventureze pe terenul primejdios oferit de un adversar.
— Lăsaţi pedanteria literară şi reveniţi la clubul Dumas – îmi sugeră, nerăbdător – La capitolul acesta separat, care apare unde nu te aştepţi şi încurcă toate socotelile… Unde e restul?
— Acolo, înăuntru – am răspuns, privind spre salon – Am folosit cele şaizeci şi şapte de capitole ale manuscrisului ca să organizez societatea: un maximum de şaizeci şi şapte de membri, fiecare cu câte un capitol în chip de acţiune nominală. Adjudecarea se face conform unei stricte liste de candidaţi, iar schimbările titularizaţilor nu se pot face fără aprobarea consiliului director, pe care îl prezidez… Numele fiecărui aspirant este riguros discutat înainte de a i se aproba numirea.
— Cum se transmit acţiunile?
— Nu se transmit nicidecum. La moartea unui membru al clubului, sau când cineva părăseşte societatea, capitolul corespunzător trebuie să-i revină acesteia. Consiliul este cel care îl adjudecă unui nou candidat. Un asociat nu poate dispune liber de el.
— Asta a încercat Enrique Taillefer?
— Oarecum, în principiu, era un candidat ideal. Ba chiar a fost un membru exemplar al clubului Dumas, până când a încălcat normele.
Corso dădea pe gât restul de gin. Lăsă paharul pe balustrada acoperită cu muşchi şi rămase tăcut câtva timp, cu ochii ţintă la luminile salonului. Pe urmă negă, incredul.
— Ăsta nu-i un motiv să asasinezi pe cineva zise pe un ton molcom; părea să-şi vorbească singur – Şi nu pot crede că toţi oamenii ăştia de-aici…
— Se uită la mine, încăpăţânat – Sunt cunoscuţi şi respectabili, în principiu. Nu s-ar amesteca în aşa ceva.
Îmi stăpânii alt gest de nerăbdare.
— Cred că dumneavoastră amestecaţi groaznic lucrurile… Enrique şi cu mine eram prieteni de mult timp. Ne unea fascinaţia noastră comună pentru acest tip de povestiri, deşi gustul lui literar nu era la înălţimea entuziasmului… Fapt e că succesul ca editor de bestseUer-uri gastronomice îi permitea să investească timp şi bani în asta. Şi, pe drept cuvânt, dacă cineva merita să facă parte din asociaţia noastră, atunci el era acela. De aceea i-am sprijinit candidatura. V-am mai spus că aveam în comun, dacă nu gustul, măcar pasiunea.
— Parcă-mi amintesc că mai aveaţi ceva sau pe cineva în comun.
Corso îşi regăsise rânjetul sarcastic, şi asta mă enerva.
— V-aş putea răspunde că nu e treaba dumneavoastră – am replicat, agasat – Dar vreau să vă explic totul… Liana a fost întotdeauna o femeie specială, nu numai superbă. O cititoare precoce… Ştiaţi că la şaisprezece ani şi-a tatuat o floare de crin pe şold?… Nu pe umăr, ca Milady de Winter, idolul ei, ca să nu-şi dea seama nici familia, nici călugăriţele de la internat… Ce ziceţi de asta?
— Înduioşător.
— Nu păreţi prea înduioşat. Dar vă asigur că e o persoană admirabilă… Bun, până la urmă… Am devenit intimi, înainte am menţionat patria care, pentru orice fiinţă omenească, este paradisul pierdut al copilăriei, vă amintiţi?… Ei bine, patria Lianei e Cei trei muşchetari. Pasionată de lumea descoperită în paginile acelea, s-a hotărât să se mărite cu Enrique, pe care l-a cunoscut întâmplător la o petrecere unde, toată noaptea, şi-au citat unul altuia pasaje întregi din roman. Pe deasupra, el era deja un editor foarte bogat.
— Adică: amor de la prima vedere – preciza Corso.
— Nu ştiu de ce o ziceţi pe tonul ăsta. A fost o căsătorie cât se poate de sinceră. Numai că, o dată cu trecerea timpului, până şi pentru cineva plin de bunăvoinţă ca soţia lui, mocăitul şi plicticosul de Enrique putea deveni ceva foarte greu de mistuit… Pe de altă parte, eram buni prieteni, şi eu îi vizitam frecvent. Liana…
— Mi-am lăsat paharul lângă al lui, pe balustradă – Mă rog. Vă puteţi imagina.
— Oh, da! Îmi pot imagina.
— Nu la asta mă refeream. A devenit o excelentă colaboratoare, încât la un moment dat i-am facilitat primirea în societate, acum patru ani. Posedă capitolul 37, intitulat Taina frumoasei Milady. Ea singură şi l-a ales.
— De ce aţi asmuţit-o pe urmele mele?
— S-o luăm metodic. Cu câtva timp în urmă, Enrique începuse să ne facă probleme, în loc să se mulţumească cu rentabilul negoţ al ediţiei gastronomice, îşi pusese în cap să devină autor de foileton. Numai că textul era oribil. Ceva de-a dreptul infam, credeţi-mă. Plagiase cu cea mai mare neruşinare toate poncifele genului. Titlul era…
— Mâna mortului.
— Exact. Nici măcar titlul nu era al lui. Dar asta încă nu-i nimic, faţă de pretenţia-i nemaiauzită ca Dumas & Co. să i-l publice. Am refuzat, bineînţeles. Ghiveciul acela n-ar fi întrunit niciodată voturile consiliului, în plus, Enrique avea destul bănet ca să şi-l publice singur, şi i-am zis-o.
— Cred că nu i-a convenit deloc. I-am văzut biblioteca.
— Deloc?… Puţin spus. Discuţia a avut loc în biroul lui. Îl văd şi acum, înălţat pe vârful picioarelor, mic şi îndesat, gata să facă apoplexie şi uitându-se la mine cu ochi de nebun. A fost extrem de neplăcut. Că şi-a închinat viaţa chestiei ăsteia. Că cine sunt eu să-i judec opera. Că asta era treaba posterităţii. Că eu eram un critic părtinitor şi un pedant nesuferit. Şi că, în plus, întreţineam relaţii cu nevastă-sa… Treaba din urmă m-a năucit: nu ştiam că era la curent. Dar, pe cât se pare, Liana vorbeşte în somn, şi printre injurii şi blesteme la adresa lui d'Artagnan şi a amicilor acestuia, pe care îi urăşte de-a binelea de parcă i-ar fi cunoscut, a început să-i depene soţului serialul aventurii… Vă puteţi închipui situaţia mea?
— Foarte neplăcută.
— Groaznică! Dar partea cea mai rea abia venea. Enrique parcă înnebunise: mi-a spus că dacă el era un scriitor mediocru, nici Dumas nu era cine ştie ce. Să vedem, zice, ce s-ar fi făcut fără Auguste Maquet, pe care l-a exploatat ca pe ultima slugă; dovadă foile albe şi albastre ale Vinului de Anjou, păstrate în casa lui de bani… Am ridicat amândoi tonul. M-a făcut albie de porci, m-a numit fost amic trădător şi adulter, insultându-mă cum îi venea la gură ca în vechile drame, iar eu l-am bălăcărit la rândul meu făcându-l analfabet şi adăugând comentarii rău-intenţionate despre ultimele-i succese gas-tronomico-editoriale. Am culminat comparându-l cu plăcintarul din Cyrano… „O să mă răzbun”, mi-a zis, cu tonul şi gesturile lui Monte-Cristo. „Voi da publicităţii întreaga fraudă calificată comisă de dragul şi admiratul tău Dumas, care şi-a pus numele pe romanele altuia. Voi scoate manuscrisul la lumină şi toată lumea va vedea cum fabrica foiletoane farsorul acela. Voi încălca şi statutul societăţii, fiindcă acest capitol e al meu şi-l voi vinde cui am chef. Aşa c-o să-ţi meargă fulgii şi-ai să mă pomeneşti câte zile oi avea, Boris”…
— Da' ştiu că nu şi-a menajat termenii!
— Nici nu bănuiţi până unde poate ajunge mânia unui autor depreciat! La nimic nu mi-au servit protestele; m-a dat afară. După aceea, am aflat prin Liana că l-a chemat pe librarul acela, La Ponte, ca să-i ofere manuscrisul; probabil s-a simţit şiret şi răzbunător ca Edmond Dantes. Urmărea să declanşeze un scandal fără să fie direct implicat; să-şi păstreze creditul neatins, treaba murdară făcându-i-o alţii. Aşa aţi intrat dumneavoastră în istoria asta. Presupun că îmi înţelegeţi reacţia când v-am văzut apărând cu Vinul de Anjou.
— Aţi disimulat foarte bine.
— Aveam suficiente motive. Când Enrique murise, Liana şi cu mine crezuserăm manuscrisul pierdut.
L-am văzut pe Corso scotocind prin interiorul pardesiului până a găsit o ţigară cam storcoşită. A lăsat-o să-i atârne din gură şi a făcut câţiva paşi pe terasă, nedând semne că vrea s-o aprindă.
— Istoria dumneavoastră e absurdă – a conchis – Nici un Edmond Dantes nu se sinucide până nu-şi savurează răzbunarea.
Am încuviinţat, deşi în momentul acela era cu spatele la mine şi nu-mi putea vedea gestul.
— S-au mai întâmplat nişte lucruri – i-am zis – Chiar a doua zi după conversaţia noastră degenerată în scandal, Enrique a venit la mine acasă într-o ultimă încercare de a mă convinge… Eram sătul şi nu îngăduiam să fiu şantajat; aşa că, fără a-mi calcula mişcarea, i-am dat lovitura de moarte. Foiletonul lui, deşi foarte prost, îmi sunase la lectură întrucâtva cunoscut. De aceea, când Enrique mi-a organizat a doua scenă, am căutat în bibliotecă şi am scos un volum foarte vechi, Romanul popular şi ilustrat, publicaţie puţin cunoscută datând de la sfârşitul secolului trecut, şi l-am deschis la prima pagină a unei povestiri semnate de un anume Amaury de Verona, vă daţi seama, intitulată: Angeline de Gravaillac sau onoarea nepătată. De cum am citit tare primul paragraf, l-am văzut pe Enrique pălind, de parcă spectrul numitei Angeline s-ar fi ridicat din coşciug. Şi, mai mult sau mai puţin, aşa şi era. Fiind sigur că nimeni n-avea să-şi amintească povestirea aceea, o plagiase, copiind-o aproape cuvânt cu cuvânt, cu excepţia unui singur capitol furat în întregime din Fernândez y Gonzâlez, şi care, desigur, era partea cea mai bună din toată istoria… Mi-a părut rău că nu aveam la mine aparatul de fotografiat, ca să-i fac o poză când şi-a dus mâna la frunte parcă pentru a rosti „Damnare!”; dar n-a putut articula nimic. A scos doar un fel de gâlgâit astmatic, ca omul gata să se înece. Apoi s-a întors pe călcâie, s-a dus acasă şi s-a spânzurat de lampă.
Dostları ilə paylaş: |