Asociaţia front societatea de Analize Feministe Ana revista presei

Studenții teologi strâng bani pentru victimele violenței domestice

DC News, 8 aprilie 2013

Elena Badea

Teologii din Bucureşti nu rămân indiferenți în fața celor aflați în suferință. Pentru a veni în ajutorul femeilor și copiilor victime ale violenţei domestice, Asociaţia Studenţilor Teologi Ortodocşi (ASTO) din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti organizează prima ediţie a concertului caritabil „Paşi spre lumina Învierii”, miercuri 10 aprilie 2013, de la ora 18:30, la sediul nou al Bibliotecii Naţionale din Bucureşti.

Pentru toți cei care vor dori să participe la eveniment, intrarea este liberă. “Donațiile se pot face în timpul spectacolului, în urnele special amenajate. Banii colectaţi vor fi folosiţi pentru sprijinirea femeilor şi a copiilor – victime ale violenţei domestice, ce se află sub protecţia Aşezământului Social „Patriarhul Justinian Marina” al Asociaţiei Diaconia”, informează un comunicat transmis redacției.

Concertul va fi susținut de Corala „Nicolae Lungu” a Patriarhiei Române (dirijor Pr. Lect. Dr. Stelian Ionaşcu), Grupul Psaltic “Tronos” al Patriarhiei Române (Protopsalt Diac. Mihail Bucă) şi Grupul Psaltic al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”din Bucureşti.

Speranță pentru persoanele abuzate

„Acest eveniment coincide cu cu perioada Postului Sfintelor Paşti, atunci când cu toţii încercăm să devenim mai buni şi să ne amintim de cei aflaţi în suferinţă. Fiind studenţi teologi, ne-am gândit că muzica ne va ajuta să ne apropiem de sufletele oamenilor şi totodată să reuşim să colectăm fonduri, aşa cum am făcut-o şi cu alte ocazii, pentru a aduce o rază de speranţă în rândul persoanelor abuzate, pentru care Sărbătoarea Sfintelor Paşti nu poate fi petrecută în familie, în pace şi în armonie”, a declarat preşedintele ASTO, Petru Deaconu.

La eveniment vor participa, printre alții, și PS Varlaam Ploesteanu Episcop Vicar Patriarhal – Delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel; membrii din conducerea Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti; membrii din conducerea Universităţii din Bucureşti, precum și membrii din conducerea Bibliotecii Naţionale Române

http://www.dcnews.ro/2013/04/studentii-teologi-strang-bani-pentru-victimele-violentei-domestice/

CULTURĂ - ARTĂ

Lena Constante: „Vreau să vorbesc de starea de detenţie, ca atare. Cu perfecta cunoaştere a faptelor”

Adevărul, 9 aprilie 2013

Ionela Roșu

Mărturiile Lenei Constante din tulburătorul volum “Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România” vor fi evocate, mâine, de la ora 19.00, într-o dezbatere de la Librăria Humanitas Cişmigiu.

Dezbaterea de mâine, la care vor participa Ioana Bot, Dan C. Mihăilescu, Ioan Stanomir şi Lidia Bodea, este prilejuită de o nouă ediţie apărută la Humanitas a volumului de memorialistică scris de Lena Constante.

Publicată în 1990 la, Paris, sub titlul „L’Évasion silencieuse”, apoi în româneşte (în versiunea autoarei) la Editura Humanitas, în 1992, reeditată în 1995 la Editura Florile Dalbe, cartea a fost de asemenea tradusă în engleză, italiană şi spaniolă. Ediţia românească a primit premiul „Lucian Blaga“ al Academiei Române şi a fost urmată de un al doilea volum, „Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc, 1957–1961” (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, reed. Editura Florile Dalbe, 1996), în curs de apariţie la Editura Humanitas.

„Publicarea lor, la începutul anilor ’90, a reprezentat una dintre cele mai importante recuperări ale memoriei traumatizate, obnubilate, a istoriei noastre recente – adică, a crimelor comunismului românesc – prin intermediul unei mărturii, de o complexitate şi de o precizie aparte, asupra unuia dintre episoadele cele mai sângeroase şi absurde ale instaurării dictaturii la noi. Desigur, asemenea cărţi răspundeau (imediat după sfârşitul dictaturii, dar şi în zilele noastre), în primul rând, nevoii culturii româneşti de a «recupera trecutul», concretizată printr-o adevărată foame de adevăr. Toate ediţiile acestea sunt, în prezent, epuizate, iar difuzarea deficitară a cărţilor în primul deceniu al postcomunismului românesc face ca bibliotecile publice să le numere doar arareori în fondurile lor. Una dintre cele mai cutremurătoare cărţi despre infernul comunist se vede astfel condamnată, pe nedrept, la uitare. Prezenta ediţie s-a născut din dorinţa de a remedia această situaţie...”, a precizat criticul literar Ioana Bot.

„Vreau să vorbesc de starea de detenţie, ca atare. Cu perfecta cunoaştere a faptelor. Viaţa de toate zilele într-o celulă. Cred că am trăit o experienţă unică. O femeie, singură, de-a lungul multor ani. Ani făcuţi din ore, din minute, din secunde. Secundele acestea aş vrea să le povestesc, aceste 3600 de secunde dintr-o oră, aceste 86400 de secunde dintr-o zi, care se târşâie încet, de-a lungul trupului, şerpi băloşi urcându-ţi-se în spirale de la picioare până la gât, fără răgaz, fără milă, de dimineaţa până seara şi în nopţile de insomnie, prea dese, continuând să te înlănţuiască fără odihnă şi fără oprire, la nesfârşit. Pentru că vreau să vorbesc şi de demnitatea umană. Şi de acele femei, mai târziu tovarăşele mele de penitenciar, care, împotriva a tot şi a tuturor, au rămas fiinţe profund umane. Şi ca să afirm o speranţă. Speranţa că într-o zi îndepărtată omul va învinge firea. Nu schimbând cursul apelor, deşerturile sau cucerind cosmosul, ci schimbându-se pe sine însuşi. Schimbându-şi inima şi mintea.“, scrie Lena Constante în volumul “Evadarea tăcută”.

http://adevarul.ro/cultura/carti/lena-constante-vreau-vorbesc-starea-detentie-caatare-perfecta-cunoastere-faptelor-1_5164337500f5182b859eb941/index.html

Interviu cu Siri HUSTVEDT: „Femeile sînt întotdeauna subreprezentate în listele literare ale «celor mai importanţi scriitori»“

Observator Cultural, Nr. 669 din 12.04.2013

Autor: Alina PURCARU

Nu găsesc o prezentare mai bună pentru Siri Hustvedt decît cea făcută chiar de către traducătoarea ei, scriitoarea Veronica Niculescu, într-un interviu recent: „E un caz interesant Siri Hustvedt, o scriitoare sclipitoare, cu nenumărate faţete bine şlefuite, care însă e prezentată la noi, ca să ne sune de undeva, cu explicaţia «soţia lui Paul Auster». Dar dintre editori se aude şi glumiţa care contrabalansează această nedreptate – se spune: «În sfîrşit, un scriitor în familia Auster!»“. Siri Hustvedt e cunoscută în lumea întreagă ca un autor complet şi teribil de interesant: a scris şi poezii, scrie eseuri despre artă, psihanaliză, feminism sau neuroştiinţe, are un doctorat în Literatură şi o agendă plină cu angajamente pentru prelegeri şi conferinţe. În România, începe să fie cunoscută ca romancieră, după ce Editura Polirom i-a publicat două romane: O vară fără bărbaţi şi Tristeţile unui american, amîndouă traduse de Veronica Niculescu. Acest interviu o prezintă pe scriitoarea americană cu ce are de spus privitor la o serie de teme relevante, şi nu doar pentru ea: relaţia scriitorului cu singurătatea, rolurile de gen, psihanaliza, modelele majoritar adoptate sau ponderea femeilor în ierarhiile culturale.

Reconcilierea cu propriul sine este o temă recurentă în romanele dumneavoastră. Uneori, pentru a se regăsi, pe lîngă momentele de singurătate, o persoană are nevoie şi de ajutor din exterior, are nevoie, aşadar, de compania celorlalţi. E ceea ce se întîmplă în O vară fără bărbaţi. Funcţionează aceeaşi dinamică în procesul scrierii unei cărţi?

Este o întrebare foarte interesantă. Nu cred că oamenii sînt statici. Trăim mereu o stare de devenire a ceea ce sîntem. Uneori, ne blocăm în tipare repetitive din care nu putem ieşi fără ajutorul altcuiva, al unei persoane total diferite care să ne redea nouă înşine printr-un proces de reflectare. Acest lucru ia cea mai dramatică formă de manifestare în psihoterapie, dar se poate întîmpla şi în viaţa de zi cu zi. Actul scrierii este întotdeauna direcţionat către o altă persoană, către un celălalt; imaginar, e adevărat, dar asta înseamnă că scrisul are mereu o dimensiune dublă. În acea dualitate, în eu care scriu pentru un tu, există posibilitatea unei descoperiri. De fapt, pentru mine unul dintre aspectele extraordinare ale scrisului de ficţiune este că în carte apare o materie la care nu m-aş fi aşteptat şi pe care nu mi-aş fi imaginat-o aşteptînd să fie dezgropată. Sinele subliminal este foarte activ în timpul scrierii unui text de ficţiune.

În romanul O vară fără bărbaţi, o poetă descoperă că soţul ei a înşelat-o, dar decide pînă la urmă să-i acorde a doua şansă. Cum aţi ajuns la acest final? A existat vreun moment, în care aţi luat în considerare scenariul, în care ea îşi vede de viaţă şi merge mai departe de una singură?

O vară fără bărbaţi este o comedie feministă şi o abordare filozofică a chestiunii diferenţei, nu doar a diferenţei sexuale, ci a diferenţei în general. Mottoul romanului îi oferă cititorului ideea de diferenţă printr-un schimb de replici comic luat din filmul The Awful Truth. Şi în roman sînt cîteva pasaje despre diferenţa dintre comedie şi tragedie. La un moment dat, Mia (personajul central al cărţii, n.red.) spune că o comedie trebuie să se termine exact la momentul potrivit, altfel nu ar mai fi comedie. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul romanului meu. Se termină chiar înainte ca Boris să ajungă în faţa uşii, spăşit. Nu ştim dacă Mia îl va acepta sau nu înapoi. Ştim doar că încă îi pasă de el şi că vrea ca el să vină spre ea. Ea nu va merge către el. Am avut clar în minte ultima ei replică încă de la început: „Să vină la mine!“. Este posibil ca, după ce cartea se termină, Mia să-şi vadă de viaţa ei, de una singură. Orice s-ar întîmpla, pentru mine e evident că nu va mai trăi cu Boris în aceiaşi termeni, chiar dacă se împacă. Nota bene: ultimele cuvinte sînt Fade to black (ecranul se întunecă), o sintagmă din limbajul cinematografic pentru finalul unui film. Romanul se prezintă pe sine ca o formă de artă.

Arta e un vehicul minunat pentru subversiune

În acelaşi roman sînt cîteva exemple de acţiuni subversive puse în practică de femei aparent banale, femei pe care nu le-ai considera excentrice sau rebele. Cît de des aţi întîlnit astfel de practici în realitate?

Femeile răspund la sexism şi la misoginism în nenumărate moduri. Bătrîna din cartea mea, Abigail, recurge la distracţiile ei secrete, broderii care-i exprimă furia împotriva unei lumi care nu o acceptă. Îşi ascunde adevărata artă dedesubtul unor forme de artă benignă, sentimentală, care nu ameninţă pe nimeni. Odată scoase la suprafaţă de sub broderiile cuminţi, aceste goblenuri scot la lumină toată amărăciunea ei, precum şi furia şi energia sexuală. Furia reprimată nu e nimic nou. De-a lungul timpului, atîtor femei li s-au pus piedici, atîtea femei au fost pedepsite pentru ambiţiile lor, pentru agresivitatea lor, pentru dorinţa de a găsi căi ca să exprime aceste impulsuri. Nu cred că în lumea reală aşa ceva e neobişnuit. Arta e un vehicul minunat pentru subversiune, o experienţă mult mai bună ca atunci cînd furia se îndreaptă către interior şi devine o boală, depresie sau pasivitate.

Aţi scrisTristeţile unui american din punctul de vedere al unui bărbat. Cum v-a condiţionat această opţiune modul de a scrie şi ce aţi descoperit adoptînd acest punct de vedere?

Tristeţile unui american este al doilea roman pe care l-am scris din perspectiva unui bărbat. Romanul meu precedent, What I Loved, cel de al treilea pe care l-am publicat, a fost de asemenea scris dintr-o perspectivă masculină. Plăcerile de a scrie ca bărbat sînt simple. Poziţionarea masculină îşi arogă universalitate şi putere. Bărbaţii pot fi orice bărbaţi; femeile nu pot. Vocea unui bărbat vorbeşte din centrul culturii, nu de la margini, aşa cum face cea a unei femei. Vocea unui bărbat are un tip de autoritate pe care cea a unei femei nu o are. Naratorul meu din What I Loved era un evreu născut în Berlin, situaţie care-l făcea mai marginal decît pe Erik (protagonistul romanuluiTristeţile unui american, n. red.), un bărbat alb, de vîrstă mijlocie, din New York. Acestea fiind spuse, masculinitatea nu ţine de trăsăturile de caracter. Să găseşti firea unei persoane, să-i dibuieşti tonul, vulnerabilităţile, zonele obscure – încercarea cea mai mare a fiecărei cărţi. Acestea două, al treilea şi al patrulea roman, mi-au luat zece ani să le scriu şi, după ce le-am terminat, abia aşteptam să sar în pielea unei femei. Am făcut-o cu mare poftă şi am scris O vară fără bărbaţi.

Aţi dedicat romanul Tristeţile unui american fiicei dumneavoastră. De ce această carte?

Tristeţile unui american este parţial despre o moştenire emoţională şi despre traumă, despre un legat psihic pe care o generaţie îl lasă următoarei generaţii, despre a ajunge la o înţelegere a ceea ce înseamnă părinţii, în acest caz, taţii. Pentru că am folosit material luat direct din scrisorile tatălui meu şi din memoriile pe care le-a scris pentru familie şi pentru prieteni, am vrut să-i ofer aceste istorii fiicei mele. Documentaţia „reală“ este amestecată cu material ficţional pe de-a întregul. În orice caz, în acest roman am căutat forme de adevăr emoţional, iar acestea sînt adevărurile pe care am vrut să i le ofer copilului meu iubit.

A fost acest roman mai greu de scris decît celelalte, ţinînd cont de faptul că are acest nivel personal, autobiografic foarte încărcat?

Cînd am început să scriu acest roman, tatăl meu era pe moarte. Ştiam că nu mai avea mult de trăit şi cred că am vrut să păstrez ceva din el în munca mea, asta plus complexitatea şi durerile din viaţa şi din personalitatea lui. Nu a fost mai greu de scris decît alte romane. A fost compus ca o fugă, cu teme care urmăresc alte teme. Odată ce am înţeles forma, mişcarea muzicală a romanului, totul a început să se lege, ritm după ritm.

Este scrisul bun la ceva cînd te confrunţi cu o pierdere personală?

Scrisul poate, cred eu, să aibă un scop terapeutic. Este o formă de a scoate materialul din interior şi de a-i da o formă diferită, exterioară, o formă prin care interiorul e exteriorizat. În orice caz, funcţia terapeutică nu e o garanţie a actului artistic, nu e o garanţie că altcineva o să simtă ceva cînd va citi lucrarea respectivă. Arta poate avea o funcţie terapeutică pentru artist, dar arta nu este terapie.

Aveţi o o relaţie de lungă durată cu psihanaliza. Cum vă raportaţi la schema de gen esenţialistă creată de cei doi fondatori ai psihanalizei, Freud şi Jung, şi anume la catalogarea precisă a ceea ce este prin naştere masculin, respectiv feminin şi la practicile dezvoltate pentru a „repara“ ceea ce nu se potriveşte cu tiparul?

Conexiunea mea cu Freud este de departe mai intimă decît cea cu Jung. Deşi am citit cîteva cărţi de-ale lui Jung, misticismul lui m-a ţinut cumva la distanţă. Relaţia mea cu Freud însă durează de mulţi ani. În 2011, eu am ţinut cea de a 39-a conferinţă anuală dedicată lui Sigmund Freud, la Viena: Freud’s Playground, în care am discutat teoriile lui despre transfer şi despre pulsiuni în relaţie cu neuroştiinţele, cu alte teorii psihologice (ale lui Vygotsky, de exemplu) şi cu arta. Nu sînt o freudiană dogmatică. Nu sînt cîtuşi de puţin interesată de dogme, de orice tip ar fi ele. Viziunile lui Freud despre femei şi de­spre sex sînt cu mult mai complexe decît crede majoritatea. Cu siguranţă, a fost un om al timpului său, cu propriile prejudecăţi despre femei şi feminitate. Invidia de penis este o teorie eronată care presupune o „lipsă“, o absenţă, care nu este inerentă sau „naturală“ la copii. Cu toate astea, ideile lui Freud de­spre pulsiuni şi despre ataşament, despre perversul polimorf pot fi inestimabile pentru feministe.

Vechea asociere a femeilor cu corpul şi emoţiile

Într-un articol intitulat „A biased culture for heroes“, spuneţi că Steve Jobs este proiecţia unei idei care rămîne hipermasculină, în fond. E vorba despre mitul american, deosebit de activ astăzi, care are în centru drumul de la mizerie la bogăţiei, mit care presupune un erou masculin. Credeţi că este vreo şansă de schimbare referitor la modelele şi eroii noştri, cîtă vreme pare că întreaga noastră cultură este condiţionată de astfel de stereotipuri de gen?

Sigur că putem modifica miturile hipermasculine. Ideologiile se schimbă. Ideile de­spre masculinitate şi feminitate s-au schimbat de-a lungul timpului. În O vară fără bărbaţi fac mişto de tot felul de teorii despre diferenţele sexuale, de la greci pînă astăzi. Schim­barea cere însă conştientizare. Dacă nu sîntem conştienţi de ideile implicite, inconştiente, care ghidează cultura, nu vom putea niciodată să le reparăm. Nu aş vrea să merg mai departe dacă aş crede că nu există speranţă.

Am dat recent peste bibliografiile date de cîţiva dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XX-lea studenţilor înscrişi la cursurile lor de literatură. Foarte puţine scriitoare apar pe aceste liste. Dumneavoastră aveţi un doctorat în literatură. Am să vă rog să numiţi cîteva cărţi scrise de scriitoare semnificative pentru formarea dumneavoastră şi să faceţi un comentariu despre prezenţa scriitoarelor în ierarhiile literare de astăzi (fie ele canoane oficiale, premii literare, bibliografii şcolare etc.).

Femeile sînt întotdeauna sub-reprezentate în listele literare ale „celor mai importanţi scriitori“. E o situaţie cronică şi deprimantă. Adevărul este că femeile au scris dintotdeauna, în ciuda lipsei oportunităţilor. În secolul al XVIII-lea, existau scriitoare senzaţionale în Anglia, şi e doar un exemplu. Erau foarte de succes şi apoi au fost suprimate de cărturarii bărbaţi care s-au ocupat de canon. Eliza Heywood şi Elizabeth Inchbald sînt doar două exemple. A ajuns să mă intereseze foarte mult opera unei filozoafe a naturii din secolul al XVII-lea, Margaret Cavendish, ale cărei idei anticipează multe teorii care sînt acum în vogă, despre conştiinţa încorportată. În vremea ei a fost luată peste picior, dar acum e redescoperită cu statutul de gînditor serios. Aphra Ben, un dramaturg prolific, este o altă autoare din secolul al XVII-lea pe care o admir. Alte mame ale scrisului au fost pentru mine Sappho, Christine le Pizan, care a scris The City of Women, marile scriitoare din Anglia, Austen, Mary Shelly, surorile Brönte, George Eliot, Virginia Woolf, dar şi americanca Djuna Barnes, Christa Wolf şi Ingeborg Bachman, două autoare din Germania, Clarise Lispector din Brazilia, franţuzoaicele Marguerite Duras, Natalie Sarraute şi Simone de Beauvoir, în special pentru filozofie. Iubesc cartea ei, Etica ambiguităţii. Hildegaard of Bingen, Hannah Arendt, Susanne Langer, Frances Yates, Simone Weil, Mary Douglas sînt toate gînditoare dragi mie. Am mai spus asta, dar o voi spune din nou. Orice ajunge să fie asociat cu o femeie, fie că e o carte, fie o profesie sau o boală, pierde din statut în cultură. Prejudecata e adînc înrădăcinată şi e conectată cu vechea asociere a femeilor cu corpul şi emoţiile şi a bărbaţilor cu mintea şi raţiunea. Nu cred în această scindare carteziană şi în diviziunea absurdă pe care o face între psyche şi soma. Sîntem un singur organism condus de sentimente în aceeaşi măsură în care sîntem conduşi de raţiune, sau chiar mai mult. Acestea fiind spuse, femeile trebuie să muncească în continuare mai mult, să ştie mai multe şi să scrie mai bine decît bărbaţii pentru a fi remarcate.

http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles%7Cdetails?articleID=28489