Asocierea cultelor cu artele in perioada interbelica justifica in special activitatea de depistare, restaurare si conservare a monumentelor istorice religioase

REZUMAT

Această scurtă subliniere a câtorva din cauzele degradării obiectelor de artă şi istorie a culturii, însoţită de câteva exemple, are scopul de a arăta marea varietate de cerinţe pe care trebuie să le aibă restauratorii si procedeele de conservare pe care le folosesc. Între acestea sunt: grija curentă pentru obiecte, măsuri preventive de protecţie împotriva deteriorărilor, executarea de mici intervenţii de restaurare. Aceste activităţi sunt laborioase şi cer din partea executantului o înţelegere profundă a intervenţiilor pe care acesta le întreprinde, acestea trebuind să fie eficace fără să modifice niciodată nici natura materialului din care este compus obiectul nici aspectul său. Dar, pe de altă parte, există restaurarea unor degradări mai importante provocate de fenomene puternice şi neaşteptate. În asemenea cazuri trebuie analizate toate modalităţile existente pentru prezervarea materiei originale şi de a completa ceea ce lipseşte cu toată grija şi sensibilitatea. Restauratorii trebuie să facă faţă exigenţelor extreme pe planul cunoştinţelor tehnice şi al capacităţilor personale (N.T. competenţei profesionale) şi trebuie să aibă un deosebit simţ critic şi de responsabilitate. Numai restauratorul poate avea decizia asupra amploarei intervenţiei de restaurare, asupra prevenirii pericolului care afectează o operă de artă şi de stabilirea a procedurilor de conservare, de cunoaştere a comportamentului şi reacţia complet diferită a materialelor faţă de diferiţii agenţi nocivi.

În acelaşi spirit de responsabilitate faţă de patrimoniul cultural industria chimică are capacitatea de a uşura sarcina restauratorului dezvoltând sau propunând produse de calitate adaptate pentru restaurare şi conservare ■

AURUL

Aurul nu este foarte sensibil la influentele externe si îngroparea in pamant sau expunerea intr-un muzeu nu au ca efect transformările chimice, care necesita atenţia unui restaurator sau protejarea preventiva.

Murdăria si negreala care se depun pe piesele arheologice pot fi îndepărtate printr-o baie de ultrasunete sau cu o perie moale, iar folosirea apei calde care sa contina câteva picături de amoniac sau soluţie de săpun aşa cum susţine Rathgen sunt foarte eficiente. Depunerile de calcar, daca nu pot fi îndepărtate mecanic, pot fi dizolvate cu acid clorhidric diluat. Depunerilor de cerargint, care pot sa para pe bijuterii îngropate, pot fi îndepărtate cu cianura de potasiu. Pigmentarea in verde, care poate sa rezulte de la conţinutul de cupru al aliajelor si care apare adeseori la îmbinări sudate se şterge, de obicei, cu o cârpa de lustruit. Se poate prepara si o baie de curatare dintr-o soluţie de 1-25 parţi acid sulfuric, 1-10 parţi acid clorhidric si 1-15 parţi hipoclorit de sodiu intr-un litru de apa.

Unul dintre cele mai dificile aspecte ale conservării aurului este refacerea formei originale, deoarece piesele din aur cu pereţi subţiri sunt găsite deseori strivite. Uneori este necesar sa se folosească adezive metalice pentru a fixa partile desprinse.

In acest scop si pentru a înlocui orice pierderi s-a dovedit ca rasinile epoxidice sunt folositoare.

ARGINTUL

Pentru îndepărtarea starturilor de clorura de pe piesele din argint si din aliaj cu argint se folosesc multe metode. Alegerea metodei depinde in primul rând de gradul in care argintul s-a transformat si de tipul de aliaj, in special de conţinutul de cupru.

Argintul puternic înnegrit poate fi tratat cu acid formic, acetic sau citric. O soluţie de curatare utilizata in băile de ultrasunet poate fi preparata din 8% tiouree, 5% acid fosforic, 0.3% agent de umectare si 86.7% apa. Amoniacul si soluţiile de sulfura de amoniu sunt cele mai folositoare pentru straturile groase de cerargint. Datorita toxicitatii, cianura de potasiu, care indeparteaza destul de eficient petele înnegrite daca se freacă suprafaţa argintului afectat, nu trebuie folosita.

Pe lângă aceste metode pur chimice exista si procedee electrolitice de curatire, care sunt descrise in literatura indicata in bibliografie. Aceasta afectează cerargintul mai puternic si ar putea slabi structura pieselor grav corodate.

Sulfura neagra care matuieste obiectele din argint se indeparteaza uşor in băile de curatire pentru argint utilizând produsi comerciali. Folosirea procedeului electrochimic este necesar doar pentru straturile groase de sulfura. Pastele pentru curatat, care indeparteaza uşor stratul de sulfura nu trebuie folosite pe termen lung, deoarece sunt abrazive.

S-au propus multe metode pentru a se impiedica înnegrirea pieselor de muzeu. In vreme ce acestea pot fi protejate prin sigilare in pungi din plastic, când nu se afla in expunere, pentru piesele din argint este nevoie de o atenţie speciala deoarece toate componentele vitrine lemn, izolatori, adezivi si vopsele – nu trebuie sa contina compusi care sa emita sulf, ceea ce nu se intampla in cazul vitrinelor realizate cu materiale din comert.

De asemenea, trebuie asigurat un mediu izolat corespunzator, cu temperatura mentinuta la un nivel stabil. S-a incercat sa se puna substante care absorb sulfura de hidrogen in vitrine, cea mai potrivita, pentru acest scop, parand sa fie in special clorofila. La Nordiska Museet din Stockholm vitrinele au fost captusite cu santu, tratat cu acetat de plumb, ceea ce incetineste semnificativ innegrirea argintului.

In sfarsit, exista o serie de inhibitori in faza de vapori care emana gaze care impiedica corodarea argintului.

Cea mai sigura metoda de prevenire a innegririi este inca considerata aplicarea verniului. Daca piesa este degresata cu grija inainte si daca verniul este aplicat corect, acest tratament confera o protectie durabila si nu se observa. Aplicarea nitrocelulozei, deja recomandata de Rathgen, a fost inlocuita de atunci cu verniul de rasina polivanilinica, lacul de rasina acrilica, emulsiile acrilice, rasina poliemerica, lacul cu butirat de acetat de celuloza si verniuri compuse. Cele mai sigure rezultate de pana acum s-au obtinut folosind folosind solutiile pe baza de rasina acrilica.

In afara de curatarea si protejarea suprafetei, adeseori trebuie consolidata structura fragila a obiectelor descoperite in sapatura. Solutiile cu rasina acrilica sunt foarte potrivite pentru acest scop si de asemenea sunt usor de intrebuintat. A devenit tot mai obisnuita completarea partilor lipsite de argint cu rasini sintetice colorate.

CUPRUL SI ALIAJE DIN CUPRU

Cand obiectele din cupru sunt ingropate in pamant, compozitia solului determina gradul in care suprafata lor se transforma in clorura si carbonati peste un strat de oxid de cupru. Piesele lucrate din foi subtiri de cupru sau statuile goale pe dinauntru pot fi transformate in intregime in asemenea produsi de coroziune.

In mod similar, suprafata pieselor descoperite in mare este transformata in cloruri.

In timp ce o patia din carbonat ramane stabila si nu prezinta nici o amenintare pnetru metal, clorurile de cupru pot continua sa corodeze chiar si in conditii de muzeu si sa duca la o eventuala dezintegrare a metalului in pulbere. Acest fenomen, cunoscut ca boala bronzului, este foarte obisnuit.

Daca se dovedeste ca o patina din clorura de cupru este instabila e indicat de pustule prafoase sau urme de inflorescenta, atunci fie se pastreaza patina prin metode de stabilizare, fie se indeparteaza total.

Daca se pastreaza patina exista 3 tratamente la alegere, toate avand ca scop stabilizarea acestuia, adica eliminarea ‚bolii bronzului’. Cel mai obisnuit este tratamentul cu sesquicarbonat de sodiu. Acesta consta in imersarea obiectului in bai succesive de solutie de esquicarbonat de sodiu pana cand nu se mai poate detecta clorura in solutia tratament, ce poate dura cateva luni.

Tratamentul cu benzotriazol se desfasoara in mod asemanator, dar este mult mai rapid. Obiectul este pus intr-o solutie de benzotriazol si metanol pentru cateva zile – pentru piesele mai mici acest procedeu se executa cel mai bine in vid. Cea mai eficienta procedura pare sa fie: la inceput un tratament cu sesquicarbonat de sodiu pentru a indeparta clorurile, urmat de benzotriazol, care formeaza un strat protector pe metal.

Al treilea tratament este metoda cu oxid de argint descrisa de Organ. In acest caz, pulberea de clorura de cupru este, mai intai indepartat cu un bisturiu la microscop.Apoi, pe partile afectate se aplica pasta de oxid de argint cu metanol. Daca se expune unei atmosfere de tiosulfat, se formeaza oxidul de cupru si clorura de argint, ambele fiind stabile.

De asemenea, merita sa mentionam si metoda descrisa de Thouvin. In acest caz, obiectul este, mai intai, expus in vapori de amoniac si apoi, este imersat in acetona, ceea ce duce la formarea triacetonaminei si are un efect stabilizator.

Alte metode se folosesc pentru indepartarea patinei, fie pentru a releva inscriptii, fie pentru a prezenta o piesa in forma sa originala cu suprafata neteda, ceea ce este mai potrivit pentru lucrarile preistorice si piesele din colectii etnografice.

Pe langa procedeele chimice prezentate, exista si o metoda de electrolitica de tratare, care este descrisa in detaliu de Stambolov.

Pentru indepartarea chimica a patinei pot fi folosite atat solutii acide, cat si bazice. Printre acizii folositi in mod obisnuit, se numara acidul formic, citric si tartric cu aduagare de inhibitori de coroziune pentru a se evita corodarea metalului. Preparatele alcaline standard includ solutii de hidroxid de sodiu, pirofosfat de sodiu si 2-naftol.

Carbonatii de cupru pot fi indepartati cu sare Rochelle (un tartrat de sodiu si potasiu) sau glicerina intr-o solutie apoasa alcalinizata prin adaugarea hidroxilului de sodiu.

Alegerea procedeului depinde de strea de conservar a piesei, care ne intereseaza si de cat de extinsa este coroziunea. Aceste lucrari determina concentratiile solutiilor si tipul de inhibitor folosit pentru a impiedica o situatie in care metalul este atacat intr-un loc, in timp ce in alte locuri inca se afla o patina groasa. Este esential sa se determine intinderea coroziunii inainte ca piesa sa fie curatata, deoarece toate procedeele indeparteaza definitiv produsii de coroziune si, prin urmare, exista intotdeauna pericolul ca miezul metalic ramas sa nu fie suficient pentru a restitui forma si functia originala a obiectului.

Piesele complet curatate sunt acoperite, in mod obisnuit, cu un strat protector pentru a impiedica innegrirea sau formarea eflorescentei. In timp ce pentru oricare din corodarile mentionate mai sus sunt potriviti inhibitorii, pentru aceasta situatie cel mai potrivit si obisnuit este benzotriazolul. Tratamentele cu ceara sunt de asemenea obisnuite. In mod normal, piesa este impregnata cu ceara topita de albine, ceruri amestecate (parafina, ceara de albine, ceara de carnauba), naftalina, acid stearic sau stearati, prin imersiune in vid.

In final, obiectul poate fi acoperit cu o pelicula de verni. In mediu de muzeu, cele mai bune rezultate s-au obtinut cu verniuri pe baza de rasini acrilice.

FIERUL

Obiectele din fier gasite in mare sau in cursul sapaturilor supravieyuiesc in general intr-o asemenea stare incat tratamentul poate incepe cu desalinizarea.

Desi rugina este singurul tip de degradare care afecteaza fierul, indepartarea, stabilizarea si protectia impotriva acesteia constituie unele din cele mai dificile sarcini cu care este confruntat restauratorul.

Rugina apare prin transformarea fierului metalic in oxizi de fier si hidrati de oxid de fier, care apar cu mai mare repeziciune in prezenta umiditatii si a sarurilor.

Ruginirea datorata umiditatii poate fi adeseori impiedicata prin mijloace tehnice, dar indepartarea sarurilor, in special a clorurilor care patrund in structura slabita a fierului scos din mare sau pamant este extrem de dificila. Pentru acest motiv, desalinizarea obiectelor corodate din fier a devenit curand un domeniu specializat de cercetare. Este foarte important in prezent, deoarece se scot din ce in ce mai multe obiecte din mare.

In afara de procedeele chimice de desalinizare, clorurile pot fi indepartate termic in forma de clorura de hidrogen sau clorura de fier printr-o incalzire puternica. De asemenea, exista procedee electrolitice de desalinizare care, astazi, sunt privite a fi cele mai eficiente.

Comparate cu tehnicile electrolitice, metodele de desalinizare chimice au o importanta mai mica, deoarece se stie ca n fier ramane un continut de clorura atat de mare incat corodarea sa nu poata fi complet stopata.

Simpla desalinizare a obiectelor din fier in apa distilata ar fi destul de ineficienta. Nu este destul nici sa spalam sarea cu solutii alcaline (de exemplu, de hidroxid de sodiu sau carbonat de sodiu) care are menirea sa formeze cloruri de sodiu solubile si libere. Totusi, aceasta metoda s-a imbunatatit prin aplicarea tratamentului termic.

Pentru desalinizarea fierului s-a sugerat folosirea alcoolului metilic absolut, deoarece aceasta metoda prezinta cateva avantaje fata de apa distilata: patrunde mai adanc in structura ruginei, se usuca mai repede si permite imediata aplicare a unei pelicule protectoare de natura organica.

Altii recomanda desalinizarea fierului intr-o solutie de sulfat de sodiu si solutie de carbonat de sodiu in atmosfera anaeroba la 70 grade C. Dupa cateva schimbari ale baii, piesele sunt spalate cu apa distilata, uscate cu acetona si tratate cu ceara sau verni protector. In cele mai multe cazuri rugina nu poate fi indepartata complet deoarece coroziunea puternica distruge, adeseori, metalul pana la miez si nu se poate face altceva decat o incercare de stabilizare a produselor de coroziune.

Acest lucru se poate realiza fara pierderi semnificative e substanta, dar cu complicatii tehnice deosebite, prin reducere intr-o atmosfera de hidrogen intre 800 grade C (timp de reducere: 18 ore) si 1100 grade C (timp de reducere: 5 ore).

De asemenea, exista si posibilitatea tranformarii partiale a ruginei in compusi stabili de fier, in acest scop acidul fosforic fiind potrivit, generand fosfati de fier.

Produsii comerciali de stabilizare a ruginei, care contin agenti de umectare si inhibitori in combinatie cu acidul fosforic, actioneaza pe baza acestui principiu. Pentru indepartarea ruginei se folosesc procedee mecanice, lectrolitice sau chimice, in functie de starea obiectului.

Procedeele mecanice de sablare sau periere sunt folosite pentru departarea controlata a straturilor de rugina de pe obiectele consolidate anterior sau doar putin ruginite, pentru a scoate in evindenta ornamentle esau pentru a proteja partile inserate. Procedeele termine se bazeaza pe faptul ca rugina poate fi indepartata prin periat dupa o incalzire repetata a 900 grade C urmata de racire; metodele electrolitice, care sunt folosite in moduri variate, actioneaza rapid si intens, astfel incat starea obiectului trebuie determinata clar inainte de inceperea tratamentului.

Exista si cateva metode chimice in care sunt incluse: curatirea acida, curatirea alcalina si folosirea agentilor chelatizanti. Folosirea agentilor pentru curatirea de rugina are dezavantajul ca metalul insusi este puternic atacat. Rugina in calitate mica de pe obiectele din fier poate fi curatata prin imersare in bai amoniacale de acid citric (monocitrat de amoniu, bicitrat de amoniu).

Komplexon III (etilendiaminatetraacetat de sodiu), cel mai obisnuit pentru indepartarea ruginei care, ca si acidul citric, duce la formarea compusilor solubili in apa.

In sfarsit, pentru conservarea fierului puternic corodat se poate folosi si taniul, deoarece acest tratament da nastere la tanati de fier stabili. Aceasta metoda are avantajul ca obiectele din fier pot fi tratate, chiar daca sunt combinate cu lemn sau textile. Taniul poate fi folosit chiar la piesele sau componentele din lemn. Dar chiar si intr-un mediu uscat, un obiect curat din fier se va acoperi repede de un nou strat subtire de rugina daca nu se aplica o pelicula protectoare.

Practica standard de muzeu consta in. Mai intai, in aplicarea cerurilor ca: ceara de albine, parafina sau cerurile microcristaline, la care trebuie adaugat un inhibitor deoarece pelicula de ceara nu este total impermeabila la umiditate. In al doilea rand, uleiurile si grasimea sunt folosite in special pentru protejarea armelor si uneltelor. A treia optiune include peliculele de rasini sintetice, care sunt durabile si care protejeaza mai bine suprafata. Rasinile epoxidice si acrilice s-au dovedit a fi cele mai bune. Pentru obiectele lucrate din fier exista vopsele pe baza de uleiuri sau rasini sintetice. Obiectele din fier puternic corodate sunt consolidate cu rasini sintetice, in special, rasini epoxidice si acrilice.

PLUMBUL

Obiectele din plumb, salvate din mare sau pamant, sunt de obicei acoperite cu o crusta de carbonat de plumb, care adeseori modifica forma initiala a obiectului, facandu-l aproape de nerecunoscut.

Plumbul este foarte sensibil la atacul bioxidului de carbon, care poate cauza degradari puternice pieselor de muzeu daca nu se iau la timp masurile cuvenite. Este deosebit de primejdios sa se depoziteze plumb in dulapuri de stejar, deoarece formarea carbonatului bazic de plumb este facilitata de acizii tanici emanati de lemnul de stejar. Produsii de reactie acizi eliberati de substantele adezive au un efect similar.

Restauratorul are libertatea sa aleaga 4 modalitati pentru a indeparta carbonatul bazic de plumb.

Mai intai, procedeele electrolitice pot fi folosite fie pentru a indeparta carbonatul bazic de plumb, fie pentru a-l transforma in plumb.

In al doilea rand, stratul de carbonat de plumb poate fi indepartat daca obiectul corodat este pus in contact direct cu schimbatori de ioni adecvati. La British Museum se folosetse IRI 20.

A treia varianta este folosirea acizilor pentru indepartarea carbonatului bazic de plumb. Spalarile in acid clorhidric diluat sunt cele mai eficiente pentru dizolvarea carbonatilor, urmate de tratamentul cu acetat de amoniu pentru a indeparta acizii.

In sfarsit, carbonatii de plumb pot fi indepartati cu agenti chelatizanti cu etilendiaminotetraacetat de dosiu, obtinandu-se rezultate foarte bune.

In mod obisnuit, pe obiectele de plumb se aplica pe o pelicula de ceara sau parafina, care totusi nu este intotdeauna eficienta in conditii de depozitare necorespunzatoare . Peliculele de rasina sintetica nu impiedica, in mod obisnuit, atacul bioxidului de carbon.

Cand nu sunt in expunere, obiectele de plumb se pastreaza cel mai bine in folie de polietilina sau cutii de poliestiren.

PIATRA NATURALA SI ARTIFICIALA

Cele mai importante procedee folosite pentru restaurarea pietrei si protejarea ei impotriva degradarii ulterioare includ: indepartarea sarurilor, curatarea suprafetei, consolidarea pietrei friabile, protejarea suprafetei cu lacuri impermeabile sau vopsele, cimentarea, lipirea si inlocuirea pieselor, precum si alte masuri menite sa protejeze piatra impotriva patrunderii umezelii.

DESALINIZAREA

Cand au fost scoase in evidenta cauzele degradarii, s-a mentionat ca sarurile sunt cele care dau nastere celor mai importante deteriorai ale pietrei. Prin urmare, una din sarcinile majore cu care este confruntat restauratorul este spalarea acestora. Cele 3 metode cel mai mult folosite sunt: imersarea intregului obiect in apa, acoperirea obiectului afectat cu un material umed si drenarea apei din apa cu ajutorul vidului, potrivit tehnicii omologate de Kratz in 1962. In practica, toate cele 3 metode se folosesc in functie de marimea si starea obiectului.

CURATAREA

Pietrele cu suprafata murdara pot fi curatate prin mijloace mecanice sau chimice. Metodele mecanice, care nu se vor discuta in cele ce urmeaza in detaliu, se intind de la periere si sablare pana la folosirea laserului. Intre procedeele mecanice si chimice trebuie plasate tratamente ca: curatarea cu apa la presiune mare sau jet de vapori, situatie in care efectul mecanic este suportat prin actiunea de dizolvare a apei, care poate fi sporita prin adaugarea agentilor tensiozctivi, acizi si baze. Agentii lichizi pentru curatare pe baza acida sau alcalina sunt, de asemenea, destul de obisnuiti si pot conduce la rezultate bune daca sunt folositi in mod corespunzator.

In ultimul timp, pastele de curatat sunt tot mai folosite pentru operatiuni ce necesita indepartarea fina a murdariei. Procesul de curatare se limiteaza la zona murdara, iar piatra nu este afectata. Particulele de murdarie sunt luate de pastasi indepartate odata cu ea.

CONSOLIDAREA

Cea mai importanta sarcina in conservarea pietrei este, fara indoiala, consolidarea fragilitatii structurale. Inca de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, cand ideea de conservare a materialelor originale a castigat teren, s-au depus multe eforturi in cautarea metodelor de protectie potrivite.

Multe produse bazate pe substante organice (uleiuri, ceruri, rasini, sapunuri) rasini sintetice, solutii anorganice, fluosilicati, silicat de sodiu si esteri siliconici sunt adecvate pentru consolidarea piterei friabile. In prezent, rasinile sintetice sunt din ce in ce mai mult folosite in conservarea pietrei.

In ultimii ani, in Geramania s-au executat cateva restaurari remarcabile cu rasini acrilice. In procedeul folosit de Inchemie, sculpturile si partile de arhitectura sunt saturate cu rasina acrilica monomerica, care este lasata sa patrunda adanc. Numai atunci este initial polimerizata.

La centrele nucleare de cercetare s-au facut, ceva vreme, incercari de tratare a pietrei cu rasini monomerice si raze gama pe obiecte mai mici iar, mai recent, si intreprinderile comerciale au procedat astfel.

O imbunatatire semnificativa a starii pietrei este posibila prin folosirea esterului siliconic, deoarece acesta duce la separarea acidului silicic, care leaga substanta minerala desprinsa. Se gaseste ca produs mono sau bicomponent, cu sau fara compus impermeabilizant. Sistemul mono este mai usor de folosit, in timp ce acela cu 2 compusi ii permite restauratorului cu experienta sa adapteze mixtura la caracteristicile pietrei; se obisnuieste sa se foloseasca produsi ce contin un hidrofob; daca piatra trebuie colorata in acelasi timp, se folosesc produsi fara un hidrofob si se asauga o pelicula siliconica protectoare de indata ce s-a aplicat culoarea.

Avantajul pricipal oferit de esterii siliconici este acela ca patrund adanc (aprox. 5 cm in gresie), astfel incat nu exista nici un pericol de exfoliere. De asemenea, culoarea pietrei se modifica mai putin decat folosind alte substante de de conservare pentru piatra, iar esterii siliconici sunt extrem de usor de aplicat, folosind o perie sau un pulverizator.

PROTECTIA IMPOTRIVA UMIDITATII

O foarte mare parte a degradarii pietrei se datoreaza umezelii, care conduce la spargerea prin inghetare, stricaciune datorita cristalizarii sarurilor, dezvoltarea bacteriilor si microorganismelor. Una din necesitatile cele mai presante in conservarea sculpturilor din piatra sau cladirilor este de a face suprafata impermeabila. In prezent exista numeroase tipuri de straturi protectoare, care sunt transparente cand se usuca si raman eficiente o perioada indelungata, fara a ataca in vreun fel piatra. Siliconatii alcalini, care sunt hidrosolubili si isi pierd aceasta calitate ca o consecinta a reactiei cu bioxidul de carbon din aer, sunt instabili si pot da nastere la eflorescente. Din acest motiv, folosirea lor este depasita, in locul lor folosindu-se mai mult o varietate de compusi din grupul polisiloxanilor.

VOPSELE

Rapida dezvoltare a tehnologiei pe baza de rasina sintetica a dus la descoperirea unor noi tipuri de vopsele, care se folosesc de catre conservatori in tratarea sculpturilor si fatadelor. Pe langa vopselele pe baa de var, cazeinat de calciu si ciment, un rol important este jucat, de asemnea, de vopselele cu silicati si rasina. Liantul vopselii cu silicat, a carei rezistenta la intemperii a fost apreciata inca din sec.\xix-lea, este silicatul de potasiu. Vopselele care folosesc liantii pe baza de rasina, sunt in mmod obisnuit preparate, ca dispersii de rasini acrilice in apa. Vopselele siliconice, care asigura protectie durabila in timp impotriva umezelii, merita sa fie mentionate.

De asemenea, exista numeroase modalitati de aplicare a chiturilor pe baza de rasini si mortare, a coror durabilitate se considera a fi exceptionale.