Asocierea cultelor cu artele in perioada interbelica justifica in special activitatea de depistare, restaurare si conservare a monumentelor istorice religioase

Traducere

Daniela ZDRENGHEA

Consultant ştiinţific

Gheorghe NICULESCU

Revizuita 1996
Dan Octavian PAUL

INTRODUCERE

Conservarea patrimoniului cultural este una dintre cele mai importante sarcini cu care ne confruntăm astăzi. Realizările strămoşilor noştri reflectă secole de evoluţie istorică pe care noi ne clădim viitorul.

Cu toate acestea, moştenirea noastră culturală este ameninţată din multe părţi fiind astfel nevoie de mare efort pentru a o conserva şi pentru a-i oferi protecţie pe termen lung. Marea majoritate a uneltelor, vestigiilor vieţii religioase, manuscriselor şi documentelor, obiectelor de folosinţă zilnică şi chiar a clădirilor şi echipamentelor tehnice, rareori au fost proiectate pentru a face faţă efectelor timpului. Ele au fost reparate când s-au stricat sau au fost înlocuite când nu au mai putut fi folosite. Astăzi, când încercăm să conservăm obiecte care nu au fost proiectate pentru a supravieţui perioadei lor de folosire, trebuie să investim un efort considerabil pentru a realiza acest lucru. Există nenumărate influenţe destructive, fiecare afectând variatele materiale într-o manieră diferită, stricăciunea pe care o descoperim este adeseori prea gravă şi riscăm să nu dispunem de mijloace suficiente pentru a o trata sau pentru a-i da obiectului o protecţie pe termen lung.

Să ne gândim la problemele care apar în ţinuturile cu climă tropicală, unde pătrunderea umidităţii şi temperaturile ridicate creează condiţiile ideale pentru apariţia dăunătorilor materialelor organice ca textilele, lemnul, pielea şi hârtia rareori scapă nedegradate, indiferent de durata perioadei de timp, dacă nu sunt protejate. Ameninţările apar şi în cazul depozitării în pământ umed sau în apa mării unde sărurile corodează metalul şi eflorescenţele pulverizează până şi piatra. Mediul ambiental modern de astăzi, în special aerul poluat, are şi el partea sa destructivă atacând monumentele arhitecturale şi sculpturile expuse în aer liber. Calamităţile naturale ca inundaţiile, furtunile şi focul constituie alte influenţe destructive care produc pierderi mari. Noi înşine purtăm vina şi suntem răspunzători de degradarea valorilor noastre culturale datorită neglijenţei cu care modificăm localităţile turistice în interesul turismului precum şi de distrugerea şantierelor arheologice din lăcomie sau vandalism. Chiar şi restauratorii pot să acţioneze iresponsabil când încearcă să conserve obiecte folosind metode şi tehnologii ale căror efecte nu le înţeleg pe deplin.

Astfel, atât munca de investigaţie pentru descoperirea cauzelor degradării, cât şi un studiu aprofundat şi conştiincios al tipurilor de deteriorări constituie condiţii preliminare, esenţiale în vederea selectării tehnicilor adecvate de restaurare şi conservare, în situaţia în care dorim nu numai să reparăm ceea ce este stricat ci şi să protejăm obiectul împotriva degradării ulterioare.

În acest domeniu s-a înregistrat un mare progres în ultimii câţiva ani. Clădirea din lemn din Nepal aflată în pragul dărâmării, templele budiste din pădurile tropicale din sudul Asiei afectate de ploi şi picturile de pe pereţii mormintelor egiptene au fost toate restaurate cu măiestrie, într-o manieră promiţând o continuă supravieţuire. Materialele moderne din care fac parte o varietate de adezivi, agenţi de impregnare specifici şi noile aliaje pentru consolidarea internă a structurilor mari ne dau speranţe, dar în acelaşi timp creează şi probleme, numărul mare de noi produse face, câteodată, imposibilă testarea preliminară de investigaţie. Noile tehnici de „restaurare de masă” la-ndemână pentru tratarea integrală a arhivelor şi colecţiilor inspiră încredere, în timp ce costul unor asemenea proiecte şi destinaţia materialului aflat în pericol fiind covârşitor de mari, nu pot decât să ucidă orice fel de optimism.

Trebuie căutate căile şi mijloacele pentru a realiza cel mai mare succes posibil cu resurse oricât de limitate ar fi. Accesul nostru la informaţii despre noile produse şi tehnici este, în mod sigur un aspect care reclamă o atenţie deosebită. A fost recunoscut în lumea întreagă modul în care sunt ameninţate valorile culturale şi având în vedere gravitatea acestei situaţii, este necesar ca descoperirile obţinute la multe centre de cercetare specializate trebuie să-şi găsească aplicarea fără întârziere. La fel de importantă este specializarea restauratorilor şi experţilor familiarizaţi cu condiţiile specifice ale ţărilor lor natale. Pe lângă acestea, discuţiile libere şi schimbul de experienţă practică ajută la ridicarea şi soluţionarea problemelor.

Institutul Goethe doreşte să contribuie la această discuţie cu expoziţia „Restaurare şi Conservare”, în care sunt folosite exemple de restaurări de succes pentru a ilustra tehnicile utilizate în prezent, în speranţa că acest lucru ar putea pune într-o lumină nouă dificultăţile actuale şi că ar ajuta la găsirea unor noi soluţii.

CAUZELE DE DEGRADARE A OBIECTELOR DE ARTĂ

Din momentul producerii sale, patrimoniul cultural este expus unor ameninţări diverse indiferent dacă obiectul îndeplineşte încă funcţia originală în aer liber sau dacă este păstrat în mediul mai protejat al unui muzeu. Este necesară o descriere sumară a cauzelor diferite care produc degradarea pentru a servi drept informaţie de bază pentru a arăta ce este necesar din materialele de conservare descrise mai jos. Degradarea produsă de influenţa factorilor ambientali, climă, lumină, poluare, organisme care distrug sau parazite, stres mecanic, vandalism sau dezastre naturale presupun invariabil măsuri specifice de restaurare şi tratamente de conservare adaptate la situaţii particulare şi la tipul de material.

UMIDITATEA RELATIVĂ

Dintre influenţele exercitate de climă, umiditatea are, în mod special, efecte negative asupra lucrărilor de artă. Alternanţa dintre umiditate ridicată şi scăzută duce la un fel de continuă dilatare şi contracţie a panourilor pictate, sculpturilor din lemn, mobilierului şi uneltelor. Nivelele de umiditate excesivă fac ca fierul să ruginească şi conduc spre apariţia unei coroziuni progresive la obiectele din cupru, bronz şi plumb. Umiditatea crescută este, de asemenea, o condiţie preliminară a înnegririi argintului. Suprafaţa sticlei puternic alcaline este uşor atacată de umiditate şi transformată într-un produs albicios mat (aşa numita boală a sticlei). Sărurile higroscopice care, de obicei, apar la obiectele din piatră şi ceramică scoase din săpătură, la picturile murale şi al pereţii clădirilor istorice cristalizează sau dizolvă în funcţie de gradul de umiditate sau trec de la stare anhidră la starea hidratată (MgSO₄ - MgSO₄ 6H₂O). În această situaţie, presiunea exercitată prin cristalizare sau mărire în volum slăbesc serios structura materialului. De asemenea, umiditatea constituie baza dezvoltării microorganismelor care atacă nu numai materialele organice ca hârtia, pielea, textilele şi lemnul, ci şi piatra, sticla şi chiar bronzul.

TEMPERATURI RIDICATE

Temperaturile ridicate de interior produc indirect deteriorări prin scăderea umidităţii şi uscarea lemnului. Iluminarea incorectă din spaţiile de expunere sau iluminarea puternică din timpul fotografierii pot da naştere la temperaturi dăunătoare pentru spaţiile de expunere sau iluminarea puternică din timpul fotografierii pot da naştere la temperaturi dăunătoare pentru spaţiile interioare ale muzeelor. În mod normal, lucrările de artă nu sunt expuse la temperaturi excesive. În deşert, o diferenţă de temperatură de 60° până la 80°C între zi şi noapte sau după ploaie are efecte care se pot înregistra straturilor pietrei naturale cunoscută sub numele de clima. În Egipt această situaţie a avut ca rezultat pierderea masivă a inscripţiilor de pe suprafaţa pietrelor.

TEMPERATURI SCĂZUTE

Boala cositorului, o descompunere sub formă de pudră a obiectelor din cositor este produsă de transformarea cositorului în pudră, care are loc la temperatura de 13°C.

La temperaturi sub 0°C dilatarea apei îngheţate duce la sfărâmarea structurii minerale a pietrei naturale, ceea ce face ca piatra să se dezintegreze rezultând astfel nisipul. Aceste crăpături apărute în urma îngheţării apei sunt una din cauzele principale ale deteriorării clădirilor din piatră şi sculpturilor în cazul climei noastre.

VÂNTUL ŞI PLOAIA

Efectul distrugător al gerului asupra clădirilor este mult mai sporită de uzura prin eroziunea vântului şi a ploii. Deteriorări considerabile apar în special în deşert şi lângă plaje unde nisipul amplifică efectul eroziunii.

POLUAREA ATMOSFERICĂ

Încă din sec.19 poluarea a fost o cauză serioasă a degradării patrimoniului cultural. În marile oraşe emanaţiile industriale, fumul provenit de la arderea cărbunelui şi, mai recent, gazele de eşapament de la maşini şi camioane intră în reacţie cu ploaia şi umiditatea şi formează compuşi acizi, care deteriorează piatra şi metalul aflat în aer liber. Dar acestea pot avea efecte notabile şi asupra diferitelor materiale aflate în interior. Degradarea suferită de piele sau hârtie prin absorbţia gazelor dăunătoare, care pot afecta biblioteci şi arhive întregi, este încă greu de prevăzut. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că vitrinele realizate din materiale necorespunzătoare ca unele tipuri de lemn tratat, adezivi sau materiale de etanşeizare pot, de asemenea, să emane gaze dăunătoare. În afară de aerul poluat cu gaze, particulele de praf şi fum pot şi ele juca un rol, atât în interior, cât şi în exterior, fiind necesare măsuri de curăţire, care ele însele afectează adeseori integritatea unei opere de artă.

LUMINA ŞI ILUMINAREA

Iluminarea puternică poate deteriora piesele de muzeu. Lumina artificială şi naturală emite radiaţii vizibile şi invizibile ale spectrului electromagnetic care produc diferite tipuri de degradări în funcţie de lungimea de undă a razelor care ajung la obiect. Deşi lumina ultravioletă constituie mai puţin de 1% din spectrul surselor obişnuite de lumină, expunerea prelungită îşi în curând efectele asupra materialelor sensibile şi duce la schimbări în special la substanţele organice. Coloranţii pentru textile şi pigmenţii organici sunt supuşi decolorării, pe când lianţii şi verniurile tind să se înnegrească. Hârtia se îngălbeneşte şi devine casantă , cea de calitate foarte proastă distrugându-se foarte repede. Lumina infraroşie care reprezintă în jur de 60-90 % din totalul radiaţiei sistemelor standard de iluminare, produc o degradare termică, fie direct fie în combinaţie cu o schimbare a umidităţii în aer sau la obiectul care ne interesează. În cazul acesta tipurile de degradări cele mai obişnuite sunt contracţia şi dilatarea crăpăturilor la lemn, torsionarea panourilor şi modificările periculoase la materialele cu un punct scăzut de topire.

OBIECTE CARE AU ZĂCUT ÎN SOL

Multe obiecte tratate acum de conservatori au fost descoperite în săpături arheologice. Deteriorarea materialelor anorganice şi organice depinde de natura solului în care au fost găsite, umiditatea şi concentraţia în săruri a acestuia.

Solurile umede descompun repede compuşii organici şi, din păcate, aceasta înseamnă că în cazul climei noastre rareori pot fi recuperate într-o stare bună (textilele, pielea sau lemnul). Totuşi, în deşert, materialele textile, papirusurile sau picturile pe lemn au fost găsite în nisip într-o stare perfectă.

Piatra sau ceramica nu suferă deteriorări mari fie că solul este uscat sau umed. Dacă apare o puternică presiune sau dacă structura este saturată cu săruri este nevoie de un tratament pe o durată lungă de timp, deşi obiectul nu suportă nici o pierdere substanţială. Sticla este mai sensibilă. Suprafaţa ei se desface uşor în straturi subţiri care produc caracteristica irizaţie la vasele antice din sticlă.

Cât priveşte metalele, argintul, cuprul şi bronzul cunosc un risc mare dacă se află în solurile deşertice cu concentraţie mare de săruri decât în cele umede caracteristice în clima temperată deoarece se transformă uşor în cloruri. În timp ce acestea distrug numai suprafaţa obiectelor mai mult sau mai puţin masive, vasele cu pereţii subţiri pot fi cu uşurinţă complet corodate. Într-un mediu umed fierul se transformă foarte repede în rugină astfel că la multe din obiectele găsite în săpătură nu a mai rămas decât un miez metalic mai mic sau mai mare.

OBIECTE CARE AU ZĂCUT ÎN APĂ

În ultimii ani, conservarea obiectelor descoperite în mare s-a constituit în domeniu specializat de sine stătător, ca urmare a creşterii entuziasmului pentru arheologia subacvatică şi, mai ales, deoarece în urma numeroaselor măsuri de asanare din zonele de coastă a fost scos la iveală un material foarte bogat.

Accentul principal, în acest domeniu, s-a pus pe conservarea lemnului, pentru că descoperirea unui număr mare de vase relativ bine păstrate din diferite perioade dus la proiecte pentru conservarea întregii ambarcaţiuni. Restaurarea unor astfel de vase ca „Wasa” găsit în apropierea oraşului Stockholm, barca de pescuit de la Bremen sau cele vikinge constituie exemple prestigioase ale acestui domeniu de conservare, care joacă un rol important în contextul săpăturilor preistorice şi reprezintă o contribuţie majoră la conservarea vestigiilor importante ale trecutului nostru.

O atenţie şi o muncă deosebită este îndreptată asupra obiectelor din metal. În acest caz, conservarea fierului ridică probleme speciale, deoarece chiar şi cea mai mică urmă de clorură poate produce o ruginire severă. Astăzi este posibil să fie protejate împotriva unei corodări progresive chiar şi obiectele mari fin fier până la mărimea unui tun de navă, astfel că acestea pot fi expuse.

La sculpturile din bronz, ca de exemplu marile statui greceşti descoperite la Piure, apa de mare a produs descompunerea până în miezul metalic, transformând metalul în produşi de coroziune pulverulenţi. Faptul că ele sunt expuse în prezent la Muzeul Naţional din Atena constituie un exemplu convingător în ceea ce priveşte tehnicile obişnuite de conservare.

DETERIORĂRI DE ORIGINE ANIMALĂ

Dăunătorii continuă să fie o problemă serioasă în conservarea lucrărilor de artă. Cu cât sunt mai mici, cu atât este mai puternic efectul lor distructiv, activitatea lor fiind, câteodată, greu de apreciat chiar şi după ce deteriorarea în ine a devenit evidentă. Astfel că, recent, muzeele s-au alarmat din cauza unui tip ciudat de fenomen de corodare apărut la sculpturile din bronz. Din senin apar puncte mici negre pe obiecte cu o patină frumoasă, pătrund prin patină în metal, se răspândesc într-o reţea de linii pentru a forma suprafeţe mai mari, până când, în final, zonele întinse devin negre. Investigaţiile arată că substanţa neagră este sulfură de cupru, dar se crede că la originea acestui fenomen se află bacteriile, ţinându-se seama de frecvenţa cu care s-au semnalat astfel de degradări datorită bacteriilor la instalaţiile tehnice.

Bacteriile produc stricăciuni şi mai mari la piatra de construcţii şi pereţii, precum şi la picturile murale. Când a fost restaurat, în 1970, castelul de la Wolfsburg în stil renascentist, au început să apară pete maronii-violet pe pereţii proaspăt zugrăviţi şi peste stucatura restaurată, iar din pete s-a dezvoltat o inflorescenţă ca un buchet. Pereţii au fost trataţi, mai întâi, cu fluorsilicaţi şi, apoi au fost rezugrăviţi; când au reapărut petele, s-au făcut analize microbiologice care au arătat că peretele era infiltrat cu bacterii care favorizau formarea nitraţilor şi sulfaţilor dând, astfel, naştere petelor şi inflorescenţelor. Un tratament destul de simplu împotriva bacteriilor a dus la o îmbunătăţire imediată şi pe termen lung.

Insectele reprezintă o serioasă ameninţare pentru hârtie, lemn şi textile. Când un muzeu este confruntat cu un asemenea tip de infestare nu numai că este necesar să fie îndepărtate de pe obiect, ci trebuie să fie protejate celelalte exponate şi depozitele împotriva unei repetări sau răspândiri a atacului. Nu toate muzeele au mijloace de protecţie şi personal suficient la dispoziţie pentru a supraveghea colecţiile de mobilier şi alte obiecte din lemn, textile sau documente virtuale greu de stăpânit. De fapt, pierderile prin infestare cu insecte continue, în mod obişnuit, una din cele mai acute surse de degradare a valorilor noastre culturale.

DETERIORĂRI DE ORIGINE VEGETALĂ

Formele inferioare ale vieţii vegetale pot fi mai dăunătoare decât speciile deosebit de evoluate. Mucegaiul, care se răspândeşte repede în mediile umede, preferă să atace obiectele făcute din compuşi organici şi, foarte curând, conduc la deteriorare. Vechiul depozit al bibliotecii Secţiei de arheologie din Ceylon, de exemplu, care conţine vechi desene de arhitectură, de neânlocuit, cărţi rare şi o fototecă cu 60.000 negative a fost deja mult distrus de făinare şi mucegai. Lichenii şi algele atacă piatra şi este interesant de notat că tipul de stricăciune produs de bacterii asupra bronzului. În mediile umede iarba poate creşte atât de repede încât până şi industria chimică modernă are probleme cu găsirea unei soluţii permanente pentru a-i împiedica creşterea. La şantierul arheologic al Institutului german de arheologie de la Samos iarba şi stuful cresc atât de repede încât pot fi menţionate doar câteva zone importante. La tropice, ierburile şi tufişurile acoperă clădirile istorice şi încet, încet, le transformă suprafaţa în humus.

În timp ce copacii nu pot aduce mari prejudicii în clima noastră temperată, în afară de stricăciunile provocate de rădăcini, la tropice pot uşor să ruineze clădiri în cel mai scurt timp.

DETERIORĂRI DATORATE UZURII

Repararea deteriorărilor produse de mai rapida sau de mai puţin rapida acţiune a forţelor naturale, în sensul cel mai general, reprezintă numai un aspect al muncii de restaurator. De asemenea, există restaurări de obiecte degradate prin uzură şi rupere sau spargere accidentală. Nu de multe ori obiecte de importanţă istorico-culturală intră într-o colecţie în stare originală. Fragmente de sticlă şi ceramică antica trebuie asamblate, poate chiar completat şi retuşat. Textilele fragile şi pielea trebuie consolidate şi reparate. Această categorie de deteriorări include, de asemenea, corectarea sau îmbunătăţirea unor restaurări neadecvate, îndepărtarea repictărilor de pe picturile murale şi sculpturi, aplicată pentru a acoperi degradările anterioare.

Daunele datorate uzurii continuă să mai apară atunci când obiecte de importanţă istorică sau edificii vechi sunt utilizate fără a se lua precauţiile necesare. Chiar şi astăzi în mânăstirile şi templele budiste mai ard în timpul ceremoniilor religioase candele cu ulei în faţa vechilor picturi de pe perete sau sculpturi. Aceasta duce la formarea unor structuri groase de funingine care pătrund prin pictură şi nu pot fi îndepărtate fără a se produce deteriorări. Câteva picturi murale din mormintele şi templele egiptene s-au distrus în decurs de 2000 de ani fără a mai putea fi restaurare datorită folosirii locurilor respective drept locuinţă pentru ţărani.

Un exemplu extrem de distrugere de clădiri este atunci când părţi ale acestora sunt folosite ca material de construcţie pentru clădiri noi. Unul din cele mai impresionante proiecte de restaurare a unei construcţii complet distruse îl constituie reconstrucţia unui templu egiptean din perioada Amarna care a fost dărâmat pentru a se lua materialul necesar umplerii unei enorme porţi de intrare. Această umplutură de aproximativ 40.000 de blocuri pictate se sortează şi se reasamblează pentru a reconstitui edificiul de origine la Karnak, lângă Luxor.

DEFECTELE MATERIALULUI

Numeroase daune sunt cauzate de o calitate inferioară sau de confecţionarea improprie a materialelor. Astfel, se cunoaşte boala sticlei, apariţia inflorescenţei pulverulente pe vasele de sticlă fiind întotdeauna dovada unei alcalinităţi extreme. Tipuri similare de degradare includ înnegrirea sau decolorarea pigmenţilor sau coloranţilor folosiţi la picturi şi la vopsirea textilelor precum şi degradarea unor tipuri de hârtie şi instabilitatea unor răşini sintetice moderne.

DEFECTELE DE RESTAURARE

Tratamentelor eronate de restaurare nu sunt mai puţin grave decât defectele materialelor şi greşelilor de prelucrare. În domeniul conservării pietrei putem cita câteva exemple particulare semnificative. Examinarea degradărilor suferite de Acropole a arătat că bolţurile şi scoabele din fier utilizate la lucrările de restaurare desfăşurate între anii 1870 şi 1930 sunt în prezent în curs de ruginire lucru care face ca piatra să se spargă ducând la ameninţarea stabilităţii structurale de mari proporţii a Parthenonului şi Erechtheionului.

După cum am menţionat mai sus, tratarea pietrei cu acid fluorhidric şi cu compuşi ai acestuia a dus la consecinţe nefaste. Nu a produs, aşa cum s-a prevăzut teoretic, formarea unei fluoruri de calciu care să consolideze piatra ci dimpotrivă a dus la dezagregarea acesteia, la distrugerea texturii litologice şi deschiderea porilor pentru atacul tuturor factorilor atmosferici. Aceşti produşi erau utilizaţi în mod curent între anii 1900 şi 1930 şi numeroase procese de distrugere, actualmente în curs de desfăşurare, sunt încă rezultatul acelor tratamente. Prin consecinţele sale şi impregnarea pietrei friabile cu răşini sintetice a fost, de asemenea, nefastă. Se cunosc exemple de suprafeţe ale pietrei care se exfoliază şi de obiecte pe suprafaţa cărora apa care se prelinge pătrunde în fisurile profunde prin crusta de răşină sintetică ( N.T. ….şi „spală” piatra transformându-o ….) Sunt de asemenea exemple numeroase de alte materiale care pentru a fi consolidate au fost impregnate sau pentru a le curăţa au fost corodate. Nu trebuie subestimat riscul folosirii de produse netestate pentru conservare.

DETERIORĂRI DATORATE TRANSPORTULUI

Împrumutarea operelor de artă altor muzee şi pentru expoziţii temporare este o sursă de pericol pentru toate bunurile de artă astfel că riscurile de degradare în timpul transportului sunt neobişnuit de ridicate. Legat de acest subiect este adevărat că s-a pus la punct o adevărată specialitate a ştiinţelor conservării „arta în tranzit”.

Astfel, pentru transportarea la New York a operei lui Michelangelo „Pietà” sau a „Surâsului Giocondei” a lui Leonardo da Vinci la Tokyo au fost cercetate sisteme speciale de ambalare cu containere cu structuri multiple şi aer condiţionat. Dar în practica curentă transportul obiectelor, chiar şi al celor fragile, se efectuează fără măsurile de precauţie şi conservare necesare astfel că apar destul de frecvent daune datorate variaţiilor climatice sau a impacturilor mecanice.

VANDALISMUL

În ultimii ani mai multe acte spectaculoase de distrugere intenţionată a unor opere de artă au atras atenţia asupra acestui tip de distrugere care, deşi rar, nu în puţine cazuri are efect definitiv. În anul 1976, „Pietà” a lui Michelangelo din Catedrala Sf. Petru de la Roma a fost grav vătămată prin lovituri multiple de ciocan. În anul 1975, în Muzeul Rijks din Amsterdam, „Rondul de noapte” al lui Rembrandt a fost tăiat cu cuţitul iar în anul 1959, la Pinacoteca din München, tabloul lui Rubens „ Coborârea în Rai” a fost stropit cu un solvent care practic a distrus întregul strat pictural din partea centrală.

CATASTROFELE

Sunt încă vii evenimente din trecutul apropiat care ne arată cu câtă înspăimântătoare şi irezistibilă putere natura se poate abate asupra unor locuri sau regiuni întregi şi să producă pagube sau chiar să facă să dispară complet vestigii ale civilizaţiilor. În anul 1976 un seism în nord-estul Italiei, a devastat diferite părţi la Friuli, unde au fost distruse biserici şi reşedinţe seniorale. În anul 1966 râul Arno s-a revărsat, inundând la Florenţa şi pătrunzând în biserici, muzee, arhive provocând asemenea distrugeri asupra cărţilor, picturilor, mobilierului care, până astăzi, n-au putut fi toate reparate. Acum câţiva ani un cutremur în Birmania a afectat cele mai importante monumente istorice ale ţării. Istoria calamităţilor naturale poate fi urmărită mult în urmă, până în antichitate, când alunecări de teren au îngropat sate întregi, când maree catastrofale au acoperit mari porţiuni de teren, până la erupţii vulcanice care au distrus complet oraşe înfloritoare ca Pompei şi Herculaneum.

Măsurile de ajutorare care sunt organizate în cazurile recente pentru a salva patrimoniul cultural în urma acestor catastrofe sunt obiectul unor rapoarte documentate. Este dovedit că procedurile şi produsele de care noi dispunem astăzi sunt în măsură să ajute astfel că este posibil să se reconstituie şi să se prezerveze obiecte care au suferit deteriorări grave.