Aspecte ale securităŢii moderne

1.2.1.2. Componenta economică

Funcţionarea economiei la parametri de performanţă reprezintă, fără a cădea în reflexii utopice, idealul de guvernare al fiecărui organism executiv. Economiile naţionale solide pot contribui în mod remarcabil la progresul economic internaţional, acest deziderat putând aduce satisfacţie atât statelor superdezvoltate, cât şi celor cu o economie mai fragilă.

În cursa dezvoltării economice startul nu a fost sincron pentru statele lumii, fiecare variabilă având rolul ei bine definit funcţie de: tipul economiei, poziţia geo-economică, resursele şi bogăţiile naturale ca acceleratoare ale progresului, politicile economice naţionale coerente, aliniate politicilor de dezvoltare economică regională.

Ca şi alte domenii, economia a fost pusă într-o situaţie inedită după anul 1989, când din Europa a dispărut o parte, cea centralizată, bazată pe planificare şi discordantă faţă de regulile economiei de piaţă. Pentru această situaţie sistemul economic mondial nu avea un model anterior, bazat pe o conjunctură similară.

Prima care a simţit povara preluării economiei de tip planificat a fost Germania, care s-a confruntat cu probleme legate de creşterea ratei şomajului, de integrarea economică şi a forţei de muncă, de conversia monetară. Economia germană, recunoscută prin rigoarea şi eficienţa sa, începuse să dea primele semne de slăbiciune. Ulterior, toate ţările foste comuniste din Europa au făcut eforturi economice susţinute pentru a putea depăşi colapsul iniţial şi pentru a adera ulterior la UE. Economia statelor comuniste a reprezentat, în primii ani, un anume disconfort pentru economia europeană, care în timp a trebuit să o asimileze şi să o ducă pe o traiectorie convenabilă de dezvoltare.

O economie naţională sau regională consolidată poate susţine în mod eficient şi starea de securitate. Securitatea modernă are nevoie de suport economic viabil şi funcţional. Statele, iar în extenso regiunile economice care dispun de economii performante, au premise favorabile de realizare a securităţii în acest domeniu. Aspectul poate avea interacţiuni multivalente cu trimiteri clare spre celelalte domenii de realizare a securităţii, suportul sustenabil provenit din zona economică putând menţine stabilitatea socială, securitatea individuală şi colectivă sau politicile sociale populiste.

Declinul economic care s-a făcut simţit începând cu anul 2008 a transmis semnale negative pentru climatul internaţional de securitate. O primă reacţie a fost determinată de migrarea în sens invers a populaţiei lucrative, care s-a îndreptat spre ţările de origine, care pe cale de consecinţă au dificultăţi în a le soluţiona problemele de integrare profesională şi readaptare socială. O situaţie care a creat nemulţumirea unora dintre statele europene a fost cea determinată de criza generată şi alimentată de relaţia tensionată dintre Rusia şi Ucraina, în ceea ce priveşte transportul hidrocarburilor spre Occident.

SUA au fost prima naţiune care a recunoscut că are dificultăţi generate de criza economică şi financiară, în condiţiile în care băncile comerciale, exponente ale unei economii solide, au fost cele care au cedat printre primele.

În acest context, previziunile economice pe termen scurt şi mediu au o mare încărcătură de pesimism, transmisă de analiştii economici. Această situaţie poate avea impact negativ şi în planul securităţii, de aceea se impune abordarea cu atenţie a politicilor economice de redresare şi ieşire din criză.

1.2.1.3. Componenta societală

Termenul societal a devenit monden o dată cu introducerea sa de către Barry Buzan în uzul jagonului specific domeniul securităţii. Termenul a fost cu uşurinţă adoptat, iar în scurt timp a suscitat analize şi determinări conceptuale prin intermediul cărora s-a realizat o deplasare a sa faţă de termenul social. Prin societal se vizează o abordare exhaustivă şi complexă a fenomenelor manifestate la nivel social, fiind efectuate incursiuni adânci în mutaţiile survenite la nivelul societăţii moderne. În evoluţia sa istorică, societatea umană s-a dezvoltat prin ataşarea succesivă a unor seturi de valori, iar filosofii romantici au imaginat utopic modelul social ideal în care toate aspiraţiile umane puteau fi atinse.

Fiecare tip de societate are particularităţile sale, care o individualizează calitativ sau negativ faţă de cele care îi vor succeda în evoluţie. În fapt, societatea umană este cea care se află la baza tuturor construcţiilor şi structurilor sociale, creaţia ei de succes fiind statul. În relaţia lui cu societatea, statul a devenit un instrument care o organizează şi o conduce, fiind o formulă de existenţă juridică.

Deşi au evoluat concomitent, statele s-au îndreptat în direcţii diferite, determinate de poziţia geografică, de liderii politici, de dezvoltarea economică, de interesele unor state influente.

Reprezentativ pentru societatea modernă este statul democratic, care oferă cele mai bune soluţii pentru: dezvoltarea şi evoluţia individuală; conservarea şi funcţionarea instituţiilor sale; recunoaşterea sa ca subiect de drept internaţional; adoptarea unor politici sociale protective în consonanţă cu idealurile cetăţenilor şi care, nu în ultimul rând, pot să asigure climatul de securitate naţional şi să contribuie la menţinerea celui internaţional.

În dimensiunea sa societală, exprimarea securităţii moderne are conotaţii multiple care interferează permanent şi care au ca punct de referinţă individul ca membru al societăţii şi relaţia permanentă în care acesta se află cu statul şi exponenţii săi. În statele democratice, cetăţeanul este recunoscut ca valoare socială, iar premisele de realizare a securităţii naţionale pornesc de la rolul său în societate. Funcţia securităţii este dirijată pentru asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în scopul instituirii unor politici sociale pozitive, care permit conservarea elementelor de identitate naţională.

În ţările cu regimuri totalitare, cetăţeanul – neputându-se afla într-o relaţie normală cu statul – este vulnerabil, funcţia securităţii fiind viciată şi deturnată în scopuri care ţin de supravieţuirea regimului politic şi a liderilor.

Societatea modernă se raportează sub aspect societal la tendinţe evolutive şi valori aspiraţionale, generate de necesităţi personale pe de o parte şi asumate de factorul politic pe de altă parte. Factorul politic are obligaţia de a propune politici sociale pozitive prin intermediul cărora se asigură echilibrul existenţial la nivel individual şi de grup.

Societatea modernă în evoluţia sa se confruntă cu provocări permanente şi, deşi unele dintre acestea sunt comensurabile, nu răspund perfect la mecanismele prin intermediul cărora se încearcă gestionarea lor. Conflictele sociale apar ca fenomene izolate şi au la origine, de regulă, restricţii economice impuse pentru anumite categorii sociale. Finalizarea acestora este condiţionată de identificarea unor soluţii agreate de ambii parteneri, grupul revendicator şi statul, eventualele neconcordanţe determinând escaldarea situaţiei care poate degenera într-un factor de risc pentru securitate.

Evoluţia demografică imprimă reverberaţii la nivel societal. Ca într-un joc paradoxal, unele ţări se confruntă cu pierderi la nivelul populaţiei, iar alte state au un excedent care le poate genera probleme. Ţările cu potenţial economic se confruntă cu o involuţie demografică, iar unele state din zona asiatică au o populaţie care depăşeşte cu mult miliardul. Aceste conjuncturi total opuse prezintă gradul lor de risc pentru securitate exprimată la nivel naţional, regional sau global. Cele două situaţii au un punct referenţial pe fondul migraţiei populaţiei. Populaţia umană a migrat din totdeauna, iniţial ca expresie a codului său genetic, apoi din raţiuni care ţineau de satisfacerea unor trebuinţe. Acest fenomen nu poate fi oprit, ci doar controlat sau direcţionat. Legislaţia internaţională permite migrarea populaţiei dintr-un loc în altul, cu impunerea unor limite care se referă la respectarea legislaţiei specifice. Transferul de populaţie îşi lasă amprenta pe structura societală a unui stat. Se produc mutaţii pozitive din punct de vedere economic, prin plusul de forţă de muncă, prin absorbţia de inteligenţă şi se evită efectele patologice ale consangvinizării unor comunităţi.

Există şi impacturi negative produse de manifestarea acestui fenomen, care ţin de fondul său ilicit, acesta aducînd atingere drepturilor persoanelor, facilitează munca la negru, impulsionează manifestările rasiste şi xenofobe.

Pentru a accelera procesul de creştere a numărului populaţiei, majoritatea statelor europene au în vedere politici demografice prin intermediul cărora vor să protejeze existenţa viitoare a propriilor popoare şi menţinerea identităţii naţionale. Educaţia este un drept consacrat constituţional, dar reprezentă şi ambiţia unor ţări de a avea o populaţie pregătită, şcolarizată, capabilă să contribuie la dezvoltarea naţională şi la înţelegerea corectă a mecanismelor care reglează funcţiile sociale.

1.2.1.4. Componenta ecologică

Evoluţia societăţii a ajuns într-un impas ca urmare a dezechilibrelor care s-au produs în mediul ambient. Extensia acestor disfuncţii a fost atât de înaltă încât s-a reuşit chiar şi poluarea stratosferei, planeta fiind înconjurată de numeroase deşeuri cosmice.

Dezvoltarea excesivă, în absenţa unor programe protective şi exploatarea resurselor în mod iraţional au generat pericole iminente pentru întreaga comunitate umană. Toate evenimentele extreme care s-au petrecut în ultimii ani ca urmare a dezechilibrului ecologic au creat probleme majore, în funcţie de efectele dezastrelor, mediului de securitate regional sau naţional. Prejudiciile materiale imense au exercitat presiuni asupra: economiei statelor afectate; economiei altor state care au contribuit material la controlarea crizelor; elementului politic naţional care a gestionat situaţia de criză şi care, în unele state, fiind depăşit de context, a generat convulsii sociale.

Evaluând nivelul dezastrului ecologic pe care omenirea este pe cale să-l producă şi în scopul reducerii potenţialelor efecte distructive demne de scenarii de film, organismele internaţionale, dar şi guvernele, au creat strategii de protecţie a mediului.

O temă nouă impusă în acest domeniu a fost dată prin provocarea care a lansat conceptul de dezvoltare durabilă²¹. În prima fază, conceptul a fost legat de criza resurselor naturale, în mod special a celor energetice, care a început să se facă simţită în jurul anilor '70. Întâlnirile internaţionale²² care au avut loc în ultimii 20 de ani şi-au propus pe agenda de zi subiecte legate de protecţia mediului în scopul asigurării unui viitor sigur al planetei.

Realizarea climatului ecologic este strâns legată de domeniul economic şi social. Companiile mari consumatoare de resurse clasice trebuie să se orienteze spre formele de energie neconvenţională şi să investească în activitatea de cercetare în scopul găsirii unor soluţii noi, mai puţin epuizante pentru mediu. Disponibilitatea pentru investigarea unor noi posibilităţi o manifestă unele organizaţii internaţionale, comunităţile sociale, guvernele şi chiar întreprinzătorii solitari. Statele au responsabilităţi sociale prin organismele specializate în protecţia mediului, iar societăţile comerciale şi populaţia trebuie se manifeste un comportament protectiv permanent.

Asupra colectivităţilor umane se manifestă continuu diferite forme ale pericolului social. Pericolul social cu cele două mari componente ale sale, uman şi natural, agresează comunităţile umane sau doar individul în mod solitar. Dacă pericolul uman, manifestat la nivel social, face obiectul preocupărilor şi investigărilor dreptului penal, controlarea pericolului natural ţine într-o foarte mare măsură de ansamblul de măsuri referitoare la protecţia ecologică. Între cele două tipuri de pericole pot exista în anumite situaţii interferenţe date de efectele unor acţiuni umane asupra mediului înconjurător.

Pe lângă dezastrele naturale cu impact major asupra mediului înconjurător, acţiunile umane pot sta la baza unor consecinţe dezastruoase aspra mediului. În literatura de specialitate sunt prezentate cazuri de accidente la uzine chimice şi nucleare, petrecute datorită unor erori umane sau a unor tehnologii depăşite. Utilizarea de către unele state a reactoarelor nucleare reprezintă o permanentă ameninţare ecologică, în condiţiile în care acestea funcţionează uneori la limita de pericol ca urmare a lipsei de specialişti sau a existenţei unor disfuncţii de natură tehnică.

Celebrele arme de distrugere în masă²³, scăpate de sub controlul autorităţilor statale şi intrate în posesia unor actori nostatali, care au obiective revendicative sau teroriste, reprezintă – aşa cum au fost prezentate în literatura de specialitate – o ameninţare asimetrică de tip modern la adresa mediului de securitate regional şi internaţional, deci ceva mai mult decât o agresiune de mediu.

Cea mai acută ameninţare teroristă la adresa unora dintre statele lumii poate fi materializată de acţiunile grupării Al Qaida, care a încercat să transmită adversarilor că dispune de potenţial în domeniul armelor de distrugere în masă. Din evaluările specialistului Sammy Salama²⁴ rezultă că această grupare teroristă poate dezvolta unii agenţii chimici şi biologici de bază, fără a avea însă, cel puţin în prezent, logistică şi susţinători prin intermediul cărora să poată produce arme nucleare.

Ca vectori agresivi ai ameninţărilor asimetrice de tip terorist au fost identificate micile facţiuni desprinse din grupările teroriste cunoscute sau grupuri substitutive care acţionează după modelul Al Qaida. În accepţiunea generalului american Russell Howard²⁵, acestea sunt pretabile mai degrabă la utilizarea explozibililor convenţionali şi mai puţin a celor de tip CBRN. Totuşi nu trebuie neglijat nici un asemenea scenariu, oricât de sumbru ar părea, iar funcţia de prevenire trebuie aplicată permanent la nivel internaţional.

Controlul traficului ilicit al armelor de distrugere în masă se află în atenţia autorităţilor naţionale şi a organismelor internaţionale, care iniţiază demersuri comune pentru a identifica şi controla piaţa neagră a armamentului.

Deşi este greu de admis, trebuie recunoscut faptul că în ultimele decenii, un rol negativ asupra mediului l-au avut intervenţiile militare. Cu toate că forţele militare au folosit armament convenţional, în mod accidental, s-au creat situaţii de distrugere a unor capacităţi economice producătoare sau utilizatoare de agenţi chimici, fapt ce a determinat obţinerea unor efecte nedorite şi neprognozate iniţial în tactica conflictului. Efectele negative asupra populaţiei şi a mediului din zonele afectate pot fi asumate ca eşecuri ale forţelor militare care au intervenit în acel areal. În mod practic s-a demonstrat faptul că instalaţiile chimice se pot transforma în adevărate arme biologice, iar un vechi principiu de luptă „utilizarea logisticii adversarului” s-a aplicat neintenţionat în defavoarea populaţiei civile.

Ca urmare a contextului beligerant recent consumat, se conturează o responsabilitate a forţelor multinaţionale, care intervin în zonele de conflict, faţă de mediul înconjurător, astfel încât să fie excluse asemenea situaţii.

Responsabilitatea pentru protecţia mediului înconjurător devine o prioritate permanentă pentru statele lumii şi pentru organizaţiile internaţionale. Epoca acţiunilor izolate ale unor organizaţii ecologiste sau a unor ecologişti solitari s-a îndepărtat cu mult de necesităţile securităţii moderne. Protejarea planetei devine un concept dezirabil, care trebuie să fie asumat de către toţi locuitorii ei.

Circumstanţele prezentului au făcut posibil triumful mişcărilor pentru protecţia mediului şi interferarea acestora cu zona politică, în contextul în care partidele ecologiste câştigă popularitate şi atrag un electorat din ce în ce mai serios şi numeros.

1.2.2. Tipologia securităţii moderne

În definiţiile apărute succesiv în teoria doctrinară apar de regulă trei constante, în jurul cărora s-a clădit o parte din filozofia securităţii: statul, societatea (comunităţile sociale) şi persoana.

Efectul de glissando al securităţii moderne are un tempo alert şi un spectru larg. În evoluţia sa, securitatea a fost definită, redefinită, a câştigat prestigiu şi reputaţie în cadrul piramidei necesităţilor umane, dar şi la nivelul politicilor guvernamentale.

În sensul său cel mai generos, conceptul de securitate este asociat cu statul, funcţionarea şi existenţa acestuia. Într-o abordare graduală sunt identificate mai multe tipuri de realizare a securităţii structurate pe paliere ascendente, viabilitatea lor bazându-se pe o interconexiune permanentă: securitatea persoanei, securitatea societăţii, securitatea naţională, securitatea regională şi securitatea internaţională. Aceste tipologii ale securităţii au fost evidenţiate şi nuanţate în ultimii 40 de ani de către teoriile şi şcolile moderne care au impus abordări exhaustive.

1.2.2.1. Securitatea persoanei

Elementele de origine ale conceptului privind securitatea persoanei îşi au rădăcinile în lucrările social – politice ale lui Jean Jaques Rousseau, „Tratatele” şi „Despre contractul social” – de unde reiese faptul că fiecare dintre noi îşi dă personalitatea şi toată puterea sa sub conducerea supremă a voinţei comune şi împreună îl privim pe fiecare membru ca pe o indispensabilă parte a întregului – în „Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului” din 1789 şi în „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”, prin punerea persoanei la adăpost faţă de pericole fizice sau psihice.

Autorul „Contractului social” stabileşte următorul postulat: din moment ce cetăţenii asociaţi ştiu să-şi suspende preferinţele şi să renunţe la egoismele proprii, ei au o singură voinţă care se referă la conservarea publică şi la binele general. Libertatea individuală nu înseamnă altceva decât supunerea de bunăvoie faţă de lege, care la rândul ei este cea mai înaltă expresie a voinţei generale supusă în mod firesc binelui public²⁶. Filozoful francez a lansat, ca temă de reflexie, postura cetăţeanului faţă de autoritate, care în mod firesc pe bază de reciprocitate ar fi protejat de către efectele ei. Scoasă din contextul “moştenirii²⁷” lui Rousseau, ideea poate fi interpretată ca o formă de protejare a cetăţeanului în relaţia cu societatea din care face parte.

Piesa de rezistenţă care reglementează drepturile şi libertăţile omului în perioada postbelică rămâne Declaraţia Universală a Drepturilor Omului²⁸, care proclamă ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii să se străduiască, ca prin învăţătură şi educaţie să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri progresive, de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât şi al celor din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor.

Apariţia acestui instrument juridic internaţional a impus autorităţilor naţionale şi organizaţiilor internaţionale să acorde o foarte mare atenţie protecţiei omului, drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale, care ulterior au fost inserate şi în constituţiile naţionale, în situaţiile în care problematica nu era abordată în mod complex şi democratic.

În ultimele două decenii, ca urmare a dispariţiei din Europa a sistemului politic comunist, conceptul privind securitatea persoanei a obţinut o nouă anvergură. Este perfect valabilă axioma conform căreia securitatea persoanei nu poate fi asigurată decât de către statele democratice, cu legitimitate internă crescută, care sunt în măsură să poată gestiona ameninţările cu origine externă sau internă. Un stat democratic poate conferi exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor²⁹ ce se cuvin persoanelor, iar persoana devine, în acest mod, valoare socială fundamentală.

Drepturile individuale sunt la fel de importante ca şi cele colective, deoarece ele exprimă fie conştiinţa individuală, fie conferă garanţii cu expresie materială cum ar fi dreptul la proprietate. Un stat aflat în război sau care are dificultăţi cu legitimitatea internă nu poate asigura aceste drepturi şi libertăţi aplicabile populaţiei, iar pe cale de consecinţă pot fi suprimate alte categorii de drepturi colective, spre exemplu dreptul de asociere.

În contextul evoluţiei problematicii securităţii, abordarea securităţii persoanei trece dincolo de limita asigurării unor nevoi care ţin de stricta integrare socială şi asigurarea proprietăţii private. Oamenii la nivel individual trebuie protejaţi de către stat prin categorii complexe de măsuri, prin politici sociale coerente cu grad optim de aplicare, prin politica externă şi de apărare care trebuie circumscrisă intereselor naţionale.

O dificultate care ţine de realizarea securităţii este reprezentată de încălcarea limitată şi temporară a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi. Pentru asigurarea securităţii şi în scopul înlăturării ameninţărilor, instituţiile abilitate ale statelor monitorizează vectori ţintă despre care există informaţii că săvârşesc fapte prin intermediul cărora aduc atingere securităţii naţionale sau celei internaţionale. După atentatele teroriste din SUA şi din Europa, statele care s-au simţit vizate de aceste tip de ameninţare au instituit reguli noi în ceea ce priveşte monitorizarea comunicaţiilor. Aceste măsuri nu au fost agreate de populaţie, care prin exponenţi ei a reacţionat invocând încălcarea unor drepturi şi impunerea unor reguli cu iz de stat poliţienesc. În ciuda unor dezbateri care au avut loc pe această temă, societatea civilă pe de o parte şi reprezentaţii statelor pe de altă parte nu împărtăşesc aceleaşi puncte de vedere deoarece populaţia consideră că există premise favorabile de săvârşire a unor abuzuri, în timp ce instituţiile specializate doresc să-şi ia măsuri pentru a putea gestiona într-o manieră cât mai eficientă una dintre ameninţările cu conţinut asimetric, terorismul. Legislaţia americană şi cea europeană au devenit mai insistente în acest domeniu de reglementare, fără a avea totuşi imixtiuni clare de abuz în viaţa persoanelor. Situaţia este complexă şi comportă o analiză aprofundată la nivel teoretic prin realizarea unui raport între beneficiu – care înseamnă securitate naţională sau internaţională – şi pierdere – care semnifică o mai adâncă incursiune instituţionalizată în viaţa privată a unor persoane. Aspectele care ţin exclusiv de viaţa intimă a persoanelor sunt protejate de legislaţia tuturor statelor democratice, prin măsuri legislative clare, prin sita analizelor specializate trecând doar acele informaţii cu relevanţă pentru securitate.

Din evaluarea modului de manifestare a ameninţărilor la adresa securităţii internaţionale rezultă că sistemul legal de investigare şi control trebuie să fie actualizat în permanenţă pentru a putea reacţiona pe componenta preventivă, proporţional cu gradul de agresivitate pe care îl comportă acestea. Subiectul este sensibil şi societatea civilă a reacţionat întotdeauna ferm şi insistent, dezavuând prudenţa exagerată manifestată de serviciile speciale.

1.2.2.2. Securitatea societăţii

Societatea umană reprezintă modul superior de organizare în sfera fenomenelor vieţii. În decursul istoriei, la un moment dat, societatea a început să evolueze concomitent cu statul. Societatea umană, conform sensurilor identificate în dicţionare, reprezintă o structură complexă de oameni, grupuri, clase, stări şi mecanisme politice şi economice. Statul, prin instrumentele de care dispune, are obligaţia să asigure securitatea la nivelul grupurilor sociale existente.

Extensia de la securitatea persoanei la securitatea grupului³⁰ este foarte scurtă, existând o relaţie de condiţionare între cele două paliere. Grupurile se formează deoarece oamenii urmăresc realizarea unor scopuri, care nu pot fi atinse într-o stare de izolare completă. Prin geneza sa, grupul este capabil să acţioneze unit, deşi este compus din indivizi sau subgrupuri formate la rândul lor din mai mulţi indivizi³¹. Dacă există formule de realizare a securităţii persoanei, sunt create condiţii de asigurare a securităţii grupurilor sociale, pe acelaşi fond de legitimitate instituţională a statului. Grupul social are faţă de persoana individuală mai multă greutate în relaţia cu statul din care face parte.