Aurelian Gulan Victime Si Calai

Ruşii, pentru executarea testamentului lui Petru I (expansiunea spre Constantinopol pentru ocuparea Bosforului), urmăresc crearea unei Bulgarii mari, stipulând dreptul de ocupaţie asupra Bulgariei şi schimbă Dobrogea pe partea de sud a Basarabiei, pierdute în 1856, menţinând dreptul de a trece prin România. În urma Congresului de la Berlin din 1878, prin care se recunoaşte independenţa României, Rusia stăpâneşte din nou Dobrogea, Bolgradul, Cahulul şi Ismailul. Ruşii se retrag din România abia în 1882, după ce-i salvasem de la înfrângere, în urma ultimatului energic al lui Bismarck. După cele două războaie balcanice, în primul război mondial România suferă iniţial înfrângeri temporare, deoarece armata rusă, ca urmare a Marii Revoluţii şi a Tratatului de la Brest-Litovsk dintre germani şi ruşi, se retrage în dezordine, dezorganizând întregul front de sud. În acest timp, la 25 octombrie 1917 ia fiinţă în Basarabia Congresul ostaşilor moldoveni. La 21 noiembrie se deschid şedinţele Sfatului Ţării, care apoi declară Republica Moldovenească. La 24 ianuarie 1918, Basarabia se declară republică independentă, iar la 27 martie are loc unirea cu România, recunoscută la 3 martie 1920 de Anglia, Franţa şi Italia.

Ce a urmat după încheierea pactului trădător de la 23 august 1939 dintre Ribentrop şi Molotov este binecunoscut. Prin ultimatumul din 26 iunie 1940, România trebuia să părăsească Basarabia în decurs de trei zile. Aşa a început Marea Uniune lupta împotriva fascismului german: prin ocuparea nu numai a Basarabiei, ci şi a Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei, prin comiterea a zeci de mii de crime, prin expulzarea românilor în îngheţurile Siberiei, Urmate de alte evacuări forţate în 1944-1945, 1949, 1953-1956 în timpul tiraniei lui Stalin şi a rusificării forţate din timpul lui Hruşciov şi Brejnev, prin aducerea în Basarabia a unui milion de ruşi, ucraineni şi evrei. După cacialmaua de la Ialta, prin Tratatul de la Helsinki din 1975, se consfinţesc graniţele actuale din Europa de Est. Prin ocuparea Herţei, ruşii obţin un cap de pod peste Prut, iar prin ocuparea Bucovinei de Nord, a Galiţiei de Sud şi a Ucrainei Subcarpatice din Cehoslovacia, formează un pinten înfipt în mijlocul Europei, cel mai puternic avanpost nuclear şi ofensiv, separând Polonia şi Cehoslovacia, care nu mai aveau graniţă comună cu România. Un alt act de inconştienţă a puterilor occidentale. Indiferent de tratate, când şi cum se va rezolva problema acestor teritorii, nu vom uita niciodată figurile de eroi ale neamului: C. Stamate, Al. Cotruţă, A. Hajdeu, I. Dabija, Al. Mateevici, Al. Sturza, Tudose Roman, Gavril Bănulescu, A. Donici, C. Stere, Pan Halipa şi mulţi alţii. Singurul argument al ruşilor, că ei au luat Basarabia de la turci, nu rezistă în faţa istoriei, a conştiinţei naţionale şi dreptului popoarelor la autodeterminare.

Un alt element ce a influenţat formarea mea ca om l-a constituit explozia de personalităţi culturale şi ştiinţifice apărute pe fondul unei libertăţi şi a unei democraţii, atât cât şi cum au fost. Citeam mai mult cărţi împrumutate; era însă perioada când „mâncam cartea pe pâine” sau când, ulterior, „citeam în cadenţă”. Sigur nu voi prezenta un opis cu toţi cărturarii. Voi enumera câteva personalităţi din diferite domenii, pentru ca tinerii care vor citi această carte să poată compara, să sesizeze hiatusul adus de comunism, de teroarea dictaturii proletariatului. Oameni de ştiinţă: Henry Coandă, Traian Vuia, Gogu Constantinescu, Elia Cavafoli, Ştefan Procopiu, Horia Hulubei, Gh. Ţiţeica, Gh. Vrânceanu, Simion Stoilov, Grigore Moisil, Octav Onicescu, Emil Racoviţă, Mina Minovici, Constantin Neniţescu, Daniel Danielopol, Gh. Marinescu, Gh. Mihoc, Simion Mehedinţi, Grigore Antipa, Vasile Pârvan, N. Iorga, Xenopol, Constantin Giurăscu, Gh. Brătianu, Alexandru Philippidi, etc., muzicieni: Gh. Dima, George Enescu, Jean Georgescu, M. Jora etc. Pictori: Theodor Pallady, Gh. Petraşcu, Dimitrie Paciurea, Tonitza, Camil Ressu, Cornel Medrea etc. Filosofi: Lucian Blaga, Constantin Noica, Radulescu-motru, Nic. Bagdazar, P. P. Negulescu, Petre Andrei, Mihai Ralea, Dimitrie Gusti, Mircea Florian, Mircea Eliade etc. Scriitori: Ion Slavici, Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Octavian Goga, Ion Pillat, George Bacovia, Alex. Macedonski, Ion Minulescu, Hortensia Papadat Bengescu, George Topârceanu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Al. Brătescu-Voineşti, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, Gib Mihăescu, Geo Bogza, Urmuz, Aron Cotruş, Eugen Ionesco, Mateiu Caragiale, Marin Sadoveanu, Victor Ion Popa, Constantin Stere, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Io Vinea, Radu Gyr, Zahu Pană, Emil Cioran, Nichifor Crainic, Dan Vizirescu, Demostene Botez, Eugen Lovinescu, Ovid Densuşanu, Garabet Ibrăileanu şi, de ce nu, chiar Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Tudor Arghezi, Zaharia Stancu şi mulţi, mulţi alţii.

Am străbătut o perioadă propice de acumulări continue, de opţiuni influenţate de situaţii şi conjuncturi complexe şi contradictorii, în care se destrăma o ţară, se dărâmau mituri, când democraţiile pervertite au făcut cedări – rod al neputinţei – când s-a acceptat cotropirea unor ţări sau s-a profitat de haosul general, săvârşindu-se cele mai oribile crime împotriva unor popoare. O vreme în care s-a ajuns la schilodirea arbitrară a unor hărţi, la împărţirea Europei în zone de influenţă, la abolirea unor libertăţi fundamentale ale omului, la atentate împotriva culturii şi a demnităţii unor popoare. Am asistat şi trăit criza morală care a generat o multitudine de crize politice, economice şi sociale, am făcut parte dintr-o societate debusolată, cu consecinţe catastrofale asupra vieţii unor oameni care s-au lăsat devoraţi de evenimente. Când se va scrie adevărata istorie a acestor vremuri? Când va dispărea dezinformarea şi manipularea puse în operă de către adevăraţii vinovaţi?

IV. AUT CAESAR, AUT NIHIL17

Adio, facultate! Am pus cruce visurilor mele de realizare ca om. Războiul, odată declanşat, făcea ca absolvenţii liceelor militare să urmeze o şcoală de ofiţeri. Terminând secţia umanistă, m-am dus la şcoala de ofiţeri de infanterie de la Sibiu, unde fostul meu coleg de liceu militar, Marius Dumitrescu, era deja elev cu grad de plutonier major. În cadrul tradiţionalei primiri a „bobocilor”, m-a îmbrăţişat cu căldura lui sinceră şi mi-a zis „aut Caesar, aut nihif”. Acest dicton se potrivea cu spiritul meu concurenţial, care nu pierdea nici un moment pentru a-şi arăta colţii perfizi. În afară de unii absolvenţi ai liceelor militare, ceilalţi erau civili, şi nu oarecare, mulţi având un an-doi de facultate. Veniseră probabil şi în urma unor calcule. Germania ne obişnuise cu Blitzkrieg-ul18 şi, după cât îşi propuseseră să cucerească, se termina sigur în cei doi ani de şcoală, după care puteau să-şi continue studiile. Dacă nu alegeau soluţia aceasta, trebuia să urmeze o şcoală de ofiţeri de rezervă, care ţinea câteva luni – noi îi spuneam „şcoala Molotov” – şi apoi se mergea direct pe front. Indiferent de motivele pentru care au intrat în şcoala militară, conştiinţa mă obligă să afirm cu tărie că toţi, absolut toţi, s-au comportat exemplar pe front sau în ţară, au fost eroi ai armatei române pe cele două fronturi unde au luptat, cinstind cu abnegaţie uniforma de ofiţer. Unii, după ce au fost alungaţi din armată, au devenit ulterior doctori sau profesori universitari iluştri. şi atunci, şi astăzi i-am considerat pe toţi, şi pe fiecare în parte, camarazi exemplari, temeinic pregătiţi, încât oricare putea reprezenta cu cinste un şef de promoţie.

Concurenţa era totuşi destul de puternică. Începea o luptă grea, istovitoare la început, nu pentru întâietate, ci contra oboselii. Instrucţia şi cursurile teoretice aveau un tempo sufocant, presant. Ingurgitam sub presiune cursuri de topografie, de armament, de balistică, fel de fel de tactici şi strategii. Instrucţia era infernală, şedinţele de tragere pe orice vreme parcă ţineau o veşnicie. Abandonasem strategia franceză, bazată pe apărare, şi ne însuşeam pe cea germană, bazată pe atac şi crearea de automatisme. Cea mai

17 „Sau Cezar sau nimic”

18 Germ. Războiul fulger – concentrarea de forţe mecanizate germane în campaniile din Bună apărare era acum glonţul bine ochit, atacul. O ţineam numai în aplicaţii, la început cu cartuşe de manevră, apoi cu muniţie adevărată. Porneam de la pistol, puşcă, pistol mitralieră, mitralieră, dar şi branduri, tunuri anticar, aruncătoare de flăcări. Nu se făcea economie de muniţii. Se trecea rapid de la instrucţia individuală, la grupă şi pluton, chiar companie. Aplicaţiile se făceau pe orice vreme, cele speciale cuprinzând treceri de râuri, sobor, lupta în păduri, în localităţi, linii fortificate, conlucrare cu alte arme. Instrucţia germană implica o disciplină desăvârşită, ordine şi deprinderi specifice, până deveneau automatisme. Deşi eram în război, toate acestea erau completate cu ore de scrimă, de călărie, de comportament în societate. Învăţam să mânuim tacâmurile, cărţile de vizită, regulile de politeţe, comportamentul rafinat, dar mai ales spiritul de jertfă, onoarea, demnitatea, pentru că intram într-o castă consacrată, diferită de alte profesii, poate mai pretenţioase şi mai sofisticate. În plus, trebuia să citeşti mult, tot ceea ce era clasic. Trebuia să ai minime cunoştinţe de muzică, de artă, într-un cuvânt trebuia să faci faţă în înalta societate.

Ofiţerii instructori erau pe cât de străluciţi şi de competenţi, pe atât de conştiincioşi, de intransigenţi şi de drepţi. Profesorii erau arhicunoscuţi, monştri sacri în materie, cu ambiţiile şi cu ticurile lor, transmise din promoţie în promoţie. Idol pentru toţi rămâne comandantul şcolii, colonelul Aurel Runceanu, model pentru toţi în privinţa profesionalismului, a exigenţei, fermităţii şi caracterului deosebit; era un eroi între eroi, care, prin moartea lui, ne-a dovedit că demnitatea şi onoarea sunt cele mai sfinte distincţii ale unui ofiţer român. Ar trebui să insist asupra altor eminenţi ofiţeri: maiorul Bosinceanu, comandant de batalion, căpitanii Mircea Popovici (Tac), Gheorghe Duţescu (Zvâc), Petre Dumitrescu (Sulă) şi comandanţii de pluton locotenenţi sau sublocotenenţi Itu, Boţoacă, Cristea, Nistorescu, Popa şi câţi, câţi alţii. Am avut cinstea şi norocul să am cei mai renumiţi şi distinşi instructori care ne-au modelat, făcând din noi ofiţeri bravi şi, mai ales, oameni adevăraţi. Tuturor le aduc cel mai călduros omagiu, profunda mea recunoştinţă însoţindu-i şi dincolo de mormintele pe care aştern o floare eternă şi multe lacrimi fierbinţi, câte au mai rămas din îngheţurile temniţelor, din tenebrele ocnelor care mi-au fost luminate şi de chipurile lor, de memoria lor. S ă nu uităm însă că, înainte de toate, erau militari şi se întreceau în exigenţă, impunându-ne ordinea, punctualitatea şi disciplina, toate constatate pe pielea noastră în manevrele de pe Dealul de la Cruce din Făgăraş, în viaţa în corturi din pădurea Jilava, unde eram dislocaţi în timpul războiului pentru apărarea Bucureştilor, sau în dispozitivele de luptă pe timpul rebeliunii din ianuarie 1940, când eu, cu un pluton, apăram Arsenalul Armatei – viitoarea închisoare Uranus, locul unde am cunoscut mai târziu, pe pielea mea, cele mai barbare şi mai inimaginabile maltratări în timpul unei anchete care a durat un an şi jumătate. În cei doi ani de şcoală militară am cunoscut, aşadar, şi rigorile, şi duritatea vieţii cazone de front, dormind în corturi şi mâncând din gamele. Acestea erau motivele pentru care promoţia noastră s-a numit nu numai „Dezrobirea”, ci şi „Promoţia Gamelă”.

Aş dori să reţineţi că am asimilat tot ceea ce constituia renumele armatei germane, a cărei mentalitate ne-am însuşit-o integral. Reacţii automatizate, lupta individuală şi izolată, atacul şi asaltul, stăpânirea perfectă a performanţelor armamentului, importanţa capitală a transmisiunilor. Forţa unei unităţi nu mai era exprimată în numărul oamenilor, ci în armamentul de care dispunea. Am fost prima promoţie care a avut răniţi în perioada de instrucţie. Se întâmpla să dai de o grenadă românească defectă sau de o grenadă germană, când aruncai din grabă sau din emoţie sfoara, nereuşind să mai arunci şi grenada. Pe front aveam şi eu să constat cât de eficiente erau tunurile antitanc sau antiaeriene contra unor poziţii fortificate, realizând că succesul era asigurat cu pierderi foarte puţine, dacă aveai puţini oameni şi mult armament automat. Am fost promoţia de ofiţeri care a introdus în armata română o altă mentalitate, una modernă şi eficace.

Anul I l-am terminat pe primul loc, fiind elev cu grad de plutonier major, însuşindu-mi cu uşurinţă partea teoretică, iar la instrucţie fiind avantajat de aptitudinile mele fizice, de ambiţie, de talent şi perseverenţă. Terminând primul anul I, evoluţia mea urma un curs ascendent. În noaptea de dinaintea depunerii jurământului „bobocilor”, tradiţia era ca, exact la ora 12 noaptea, îmbrăcaţi în uniforma de paradă, să năvălim în dormitoarele lor, iar ei, buimăciţi de somn, în genunchi, trebuia să depună „jurământul nostru”. Cu sabia pe umărul unuia, repetau cu voce tare, în cor: „jur să respect tradiţiile şcolii militare de ofiţeri, să fiu demn, curajos şi să apăr onoarea de ofiţer”. La aceste cuvinte, spre mirarea camarazilor mei, eu am adăugat: „să-mi respect camarazii, să lupt împotriva trădării”.

Întrebat de ce am făcut adăugirea, le-am explicat că, în relaţiile noastre, trebuie să troneze respectul, să eliminăm din tradiţie mizeriile meschine care se făceau bobocilor la cele mai mici abateri, să dispară comportamentul „cazon”, unele „torturi” exagerate şi degradante.

Eram pentru tradiţie când, la „aniversarea zilei 101”, deci cu 101 zile înainte de avansarea la gradul de sublocotenent, în memoria elevilor francezi care au murit pentru Napoleon la Waterloo cu 101 de zile înainte de a fi ofiţeri, se „inversau gradele”. În această zi, cei din anul II îi salutau pe cei din anul I. Unii se mai întorceau să-i saluţi a doua oară, pe motiv că n-ai executat corect, iar în cadrul unei serbări aveam voie să-i satirizăm, să-i caricaturizăm pe ofiţerii noştri instructori, să prezentăm scenete muzicale sau patriotice „miss 101” fiind mereu solicitată una dintre artistele frumoase şi în mare vogă. Textele noastre au fost scrise de Nicolae Tăut, viitor poet şi director la Teatrul Armatei, Marcel Teodorescu, actor la acest teatru, Traian Uba, redactor la „Ora armatei”, Alex. Cumpătă, viitor pictor şi profesor, şi de mulţi alţii. Trebuie să menţionez prietenia mea sinceră şi cu mari sportivi ca Gică Popescu19, internaţional în echipa de fotbal, antrenor emerit, preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal, Gică Vulcănescu, internaţional de fotbal şi hochei, eroul din Crimeea unde şi-a pierdut un picior, Tudor Vladimirescu, fotbalist la Venus, mare mutilat de război, care mi-au rămas prieteni devotaţi şi în momentele mai dificile din viaţa mea. Stagiul de instructor la regimente mi l-am făcut la studenţii de la ANEF unde, printre elevi, i-am avut pe distinşii şi renumiţii sportivi Anghelache, Boteanu, Ozon, Iosub şi restul din anul lor. După examinări şi deliberări, s-a stabilit şi ordinea primilor zece, fiind felicitat de comandanţi, dar şi de colegii cu care mă confruntasem. Ordinea suferise unele modificări: după mine, Gh. Moraru trecuse pe locul doi, Mihai Cămărescu, pe al treilea, I. Pasion Stănescu pe al patrulea, Vasile Toaxen pe al cincilea, Mircea Alboiu pe al şaselea, iar prietenul meu, Antonie Badea, din păcate de-abia pe locul al şaptelea. Am insistat asupra aceste clasificări, poate subiective, deoarece şi atunci, ca şi astăzi, nu n-am simţit niciodată mai bun ca vreunul dintre ei, oricare

19 Gheorghe Popescu a fost un fotbalist român care a activat în anii '30 – '50, în campionatul României şi la echipa naţională. A deţinut funcţia de preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal între 1963 şi 1967. Nu trebuie confundat cu Gică Popescu, un alt fost fotbalist român, dar născut în 1967.

Putând să reprezinte cu aceeaşi cinste şefia de promoţie. Bucuria enormă am trăit-o când, străbătând un culoar făcut din cei patru sute de camarazi, fiecare mă felicita şi-şi manifesta satisfacţia în funcţie de temperamentul propriu, de subiectivismul raporturilor personale cu mine. În orice caz, am simţit aprobarea fiecăruia: eram un şef de promoţie care-şi merita locul, eram exponentul voinţei şi al dorinţei lor. Cu tresa de sublocotenent acoperită cu catifea, m-am retras în dormitor şi meditam profund, nu neapărat la ce făcusem douăzeci de ani, ci la ce aveam de făcut pentru a fi la înălţimea onoarei ce mi se făcuse. De unde era să bănuiesc că vor urma alţi douăzeci de ani de adevărate examene, de cea mai acerbă luptă pentru a rămâne nu neapărat şef de promoţie, ci OM, pentru a-mi păstra demnitatea şi a nu-mi călca jurămintele. Am trimis o telegramă părinţilor, în care anunţam „marea mea realizare” şi încheiam cu o premoniţie care n-am bănuit niciodată că va deveni cea mai crudă realitate: „şi-acum sunt gata să încep calvarul pentru a-mi duce crucea până la capăt”.

Pentru a constata până la ce amănunte se mergea cu educaţia noastră, redau o întâmplare minoră. După ce se terminase cu stabilirea clasificării, ca şef de promoţie am permis camarazilor mei să fumeze în sala de mese. Ofiţer de serviciu era chiar comandantul meu de pluton, lt. Ilie Boţoacă, un ofiţer erudit, bun profesionist, dar de o sensibilitate sufletească rar întâlnită. Intrând în sala de mese şi văzând fumul gros, perdeaua ce ne învăluia, întrebând cine a permis acest lucru, bineînţeles m-am prezentat, iar drept urmare mi-a ordonat să mă prezint la camera ofiţerului de serviciu. După ce mi s-a comunicat pedeapsa de 24 de ore de carceră, caporalul care era şeful gărzii mi-a luat cureaua de la pantaloni, cravata, ceasul, ţigările, exceptând şireturile (pentru că eram în cizme), şi m-a condus la carceră, încuindu-mă într-o cuşcă de lemn în care de-abia aveai loc să te învârteşti. Era prima mea zi de carceră şi asta în uniformă de ofiţer. Fiind lumină, am descifrat toate semnăturile şi cugetările zgâriate pe pereţi, printre care şi unele nume sonore, atunci ofiţeri superiori. Trudit de evenimentele din ultimele zile, de gânduri, n-am apucat să aţipesc, pentru că, după vreo două ore, acelaşi caporal mă eliberează şi mă conduce la ofiţerul de serviciu, unde lt. Boţoacă mă aştepta cu două fripturi şi o baterie de vin. După ce mă anunţă de ilegalitatea comisă, ciocnind un pahar de vin, îmi spune, ca unui prieten adevărat: „Ţi-am dat lecţia aceasta, deoarece este inadmisibil să treci printr-o şcoală militară de ofiţeri fără să faci o zi de carceră;

Pentru toată cariera ta, când vei vrea să pedepseşti pe cineva, să-ţi aduci aminte de această lecţie şi, cu responsabilitate şi curaj, să renunţi la pedeapsă. Să nu înjoseşti, să nu umileşti în viaţa ta pe nimeni”. I-am mulţumit sincer pentru acest supliment de educaţie, fără să bănuiesc că nu voi avea niciodată ocazia să pedepsesc pe cineva, că eu voi fi acela care, parcă simbolic, îmi voi ispăşi cei mai frumoşi douăzeci de ani din tinereţe într-o cuşcă şi mai sinistră, pentru simplul motiv că mi-am respectat jurământul de a rămâne un ofiţer demn, refuzând să negociez sau să fac vreun compromis cu onoarea de ofiţer, cu conştiinţa de om.

Aş dori să mai amintesc câţiva camarazi mai apropiaţi, cerându-mi iertare că nu-i pot enumera pe toţi patru sute, dar cutez în a numi pe: Puiu Geanolu, Sandu Cumpătă, Costel Bechescu, Gheorghe Canini, George Constantinescu, Alex. Iacobescu, Ion-Mache Lăzărescu, Nicolae Manasio, Virgil Măhuleţ, Tiberiu Pâslaru, Bebe Predescu, Mihai Vasiliu, Cornel Babeţiu, Gh. Anca, Gh. Mărgărit, Gh. Stănescu, Aurelian Năstăsescu, C-tin. Lascăr, Eugen Popa, Ion Balteş, Vladimir Jemăneanu, Iosif Jula, Dumitru Rotărescu, Horia Eneşel, Constantin Măldărescu, Gheorghe Duţu, Traian Lugojenel, Gheorghe Ghencea, Cornel Sicoe, Alexandru Zefleanu, Dumitru Băluică, Traian Gârbovan, Ion Căluiceanu, George Frangopol, Ion Gârbovan, C-tin. Poiană, bunul camarad Constantin Caranda, Ion M. Georgescu, Mihai Tăciulescu, Roman Waldemaier, Liviu Limpede, Ion Nica, Ion Popescu şi mulţi, mulţi alţii.

În această perioadă, în afară de rebeliunea legionară care, dacă ar fi reuşit, însemna mobilizare generală şi punerea la dispoziţia Germaniei a întregului potenţial uman şi economic, trebuie să remarc întâlnirea mareşalului Ion Antonescu cu Brauchitsch20 la 3 aprilie

1941 şi, ulterior, cu Hermann Neubacher, în care refuză anexarea Banatului Sârbesc, afirmând „că nu va înfige niciodată pumnalul într-un prieten răpus la pământ”, dar că nu va permite ocuparea de

20 Heinrich Alfred Hermann Walther von Brauchitsch (4 octombrie 1881 – 18 octombrie 1948) a fost un feldmareşal german şi comandant şef al Wehrmacht-ului, armata germană, în primi ani ai celui de-al doilea război mondial.

21 Hermann Neubacher (24 iunie 1893 – 1 iulie 1960) a fost un politician austriac nazist care a deţinut o serie de poziţii în diplomaţia celui de-al Treilea Reich. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost numit înalt funcţionar german pentru regiunea balcanică.

Către Ungaria a vreunui teritoriu sârbesc. O atitudine de deosebită de principialitate, de fidelitate faţă de tratate şi prieteni, confirmată ulterior şi prin ajutoarele trimise clandestin populaţiei din Banatul Sârbesc. Spre mândria noastră, astfel de ajutoare s-au trimis şi în Franţa ocupată de armatele germane, acţiune care a condus la disensiuni cu ambasada germană. În 12 iunie 1941, Ion Antonescu îl întâlneşte pe Hitler la Munchen şi Berchtesgaden, unde este printre puţinii care sunt informaţi despre „operaţiunea Barbarossa”, planul de invadare a Uniunii Sovietice, după ce, la 23 august 1939, prin „pactul frontierelor” împărţiseră cu aceasta România, Polonia şi Cehoslovacia. În aceste condiţii, Antonescu nu vedea o altă rezolvare istorică pentru redobândirea Basarabiei şi negocia anularea Dictatului de la Viena, fiind preocupat să contracareze instaurarea unui regim legionar cu toate implicaţiile acestuia. Cum declara ulterior, pentru că era filoenglez şi militant pentru forţele aliate „din considerente istorice şi politice”, adept al cruciadei anticomuniste şi împotriva expansiunii Uniunii Sovietice, Antonescu admite participarea României la război cu 12 divizii de infanterie, 6 de cavalerie şi una blindată, 6 divizii independente şi 600 de avioane. Astfel, pe teritoriul României se formează armata a 11-a germană, cu generalul Ritter von Schobest şi armatele română 3, cu generalul Petre Dumitrescu, şi 4, cu generalul Nicolae Ciupercă, unul care refuză ulterior trecerea Nistrului.

Si astfel, la 22 iunie 1941, se execută ordinul „Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!”, un ordin practic „impus de foştii noştri aliaţi”, care nu şi-au respectat mult trâmbiţatele „garanţii”. Opoziţia mareşalului ar fi însemnat război cu Germania, ocuparea României, instaurarea statului legionar, război cu ruşii pe teritoriul României. Poporul român a înţeles momentul istoric şi soluţia impusă, neputându-se vorbi de vreo dezaprobare sau lipsă de entuziasm. Trăiserăm cu toţii desfiinţarea unor state, prăbuşirea unora în câteva zile; orice român intuia pericolul unei ţări ciuntite, pândite de state hrăpăreţe şi, mai ales, de imperialismul slavo-bolşevic. Trăiserăm iniţial pactul dintre fascism şi comunism, iar acum pe cel dintre democraţiile autentice şi bolşevism. Nimeni nu mai „făcea istoria”. Toate statele erau manevrate de sforile unor puteri diavoleşti suprastatale. În plus, puţini întrezăreau în iunie 1941 pierderea războiului de către Germania, mai ales că SUA erau încă în expectativă. Ca elevi ai unei şcoli de ofiţeri activi, trecuţi ani îndelungaţi prin şcoala educaţiei româneşti, evenimentul a fost salutat cu entuziasmul cuvenit vârstei, crezând sincer în imperativele istorice şi în împrejurările favorabile, în îndeplinirea unor jurăminte şi respectarea onoarei de ofiţer. Acuzaţiile ulterioare făceau parte din doctrina criminală comunistă, asimilată de cozile de topor care s-au trezit comunişti peste noapte, fiind în număr de cinci-şase sute, majoritatea străini, şi ajungând, imediat după capitulare, la câteva sute de mii.

Dezertarea în timp de război se pedepsea cu moartea. Fuga din ţară, când toate ţările vecine şi toată Europa erau sub ocupaţie germană, însemna internarea într-unul din lagărele morţii sau încadrarea în unităţi SS, ceea ce ducea la moarte sigură. Fuga la inamic, care echivala cu cea mai mârşavă trădare, însemna, de fapt, acceptarea raptului Basarabiei şi Bucovinei, şi o contribuţie directă la comunizarea României. Soluţia nu era ipotetică, nici pentru cei mai predispuşi trădători, din moment ce o ţară întreagă înţelesese momentul istoric şi acceptase singura soluţie posibilă. Pentru noi, cel puţin, era total exclusă orice altă poziţie decât aceea care coincidea cu educaţia şi cu formaţia noastră, care se încadra în suflul general al unei ţări, jurământului prestat faţă de ţară.