Aurelian Gulan Victime Si Calai

Menţionez întâlnirea din 10-12 ianuarie din Rastenberg, în care mareşalul Ion Antonescu şi Mihai Antonescu l-au înfruntat pe Hitler, obligat să asculte acuzaţiile mareşalului: eroica armată română a fost învinsă nu de armata sovietică, ci de neputinţa, egală cu trădarea, a armatei germane. Lipsa oricărei rezerve, a blindatelor şi a aviaţiei a fost cauza principală a dezastrului de la Cotul Donului şi de la Stalingrad. Mareşalul Antonescu, deşi şantajat permanent cu un guvern legionar condus de Horia Sima, a apărat cu disperare interesele României, negociind fiecare tonă de grâu sau de petrol pe care le vindeam Germaniei, care vărsa în Banca Naţională Română 30 de tone de aur şi 43 milioane de franci elveţieni. Imediat, Antonescu dă cale liberă oricăror negocieri cu aliaţii, Mihai Antonescu începând tratativele cu Bova Scopa şi cu Ciano, pentru o eventuală ieşire concomitentă din război a Italiei şi a României.

Lahovari, la Berna, cu nunţiul papal Bernardini, Victor Cădere cu Salazar, la Lisabona, Nicolae Dumitrescu cu Costa, ambasadorul Argentinei, la Bucureşti, şi cu Suphi Tanrior, ambasadorul Turciei la Bucureşti. În acest timp, Iuliu Maniu trimite mesaje la Londra, condiţionând ieşirea României din război.

Am amintit toate acestea, deoarece, nefiind atunci cunoscute de mine, nu schimbau cu nimic hotărârile mele definitive, soarta unui om pornit pe un drum fără întoarcere. În timp ce unii invocau scoaterea României din război, din raţiuni naţionale, un tânăr de douăzeci de ani, copleşit de greutatea morală a unui jurământ, implora permisiunea de a pleca pe front. Un tânăr fără făţărnicie, prezentabil, cu o soldă ce-i permitea satisfacerea unor „orgolii” specifice vârstei, este aruncat în vâltoarea Bucureştilor, o capitală veselă, care, sub mantia întunericului, a beznei camuflajului, oferea din plin plăcerile unui oraş exuberant, care, cu mii de tentacule, te atrăgea să te înfrupţi din tentaţiile lui tulburătoare. Acest tânăr are puterea de a se rupe şi de a-şi urma calea fără întoarcere.

Trăiam din amintiri ameţitoare, când întâlnisem o fetiţă superbă prin inocenţa ei, prin sinceritatea ei dezarmantă, cu care aveam să mă reîntâlnesc peste cincisprezece ani. Amândoi eram răvăşiţi de anii irosiţi şi de evenimentele potrivnice, peste care trecuserăm demni, deoarece crezuserăm cândva într-o dragoste adevărată, pentru că fiecare descoperise în celălalt ceea ce considera a fi sublimul.

Zilele de gardă erau propice pentru a citi cât mai mult, mai ales că-mi descoperisem unele lacune, iar cursurile de limba germană, scrise de Candrea, rămâneau permanent în cămăruţa în care mă schimba Nicuşor Ciupercă. În această perioadă, prin natura serviciului, căci eu îi primeam la poarta principală, am cunoscut mulţi diplomaţi, mulţi oameni de stat, dar fără să am capacitatea de a descifra evoluţia unor evenimente din simpla lor enumerare. O singură constatare proprie pot aminti, poate, în acel conflict de orgolii. Aflasem detalii despre Crucea Roşie, având-o ca preşedinte de onoare pe regina Ecaterina, şi despre Consiliul de Patronaj, aflat sub preşedinţia Mariei Antonescu, când mareşalul s-a lăsat convins de intrigile Veturiei Goga, preşedinta executivă, deoarece mareşalul nu a permis niciodată implicarea soţiei lui în viaţa politică a ţării.

Am scris aceste rânduri fără să mă gândesc la reconsiderarea unui mare OM, victimă a istoriei, pentru a aminti istoricilor că, la analizarea unei personalităţi, trebuie să se ţină seama de conjunctura existentă în epoca respectivă, şi să nu judece un om prin prisma unor evenimente ulterioare, mai ales prin prisma interpretărilor comuniştilor sau a istoriei strict impuse de învingători. Adevăraţii vinovaţi pentru fascizarea ţării trebuie căutaţi în afara ţării, după 1930, în statele care au făcut istoria între cele două războaie mondiale, numindu-se fie Roosevelt, Churchill, Daladier, Bgonnet, Chamberlain, Hitler, Ribbentrop, Mussolini, Ciano, fie Stalin, Litvinov sau Molotov. Unii se fac vinovaţi prin concesii inadmisibile, alţii prin impunerea politicii de expansiune. Vină poartă şi oamenii politici din România, care au neglijat problema moralităţii şi a unităţii poporului român, lăsând pe alţii să se erijeze în salvatori ai spiritualităţii româneşti, fanatismului unora răspunzând cu represiune, răzbunări şi contrarăzbunări. Fie că se numesc Maniu, Vaida-Voievod, Brătianu, Duca, Tătărescu sau Cuza, Goga, Iorga, Argeşanu, Armand Călinescu, Gigurtu, Manoilescu, Codreanu sau Sima, toţi au asistat neputincioşi la instaurarea dictaturii carliste, au colaborat din plin, au admis răpirea unor teritorii, armata nefiind pregătită material şi logistic pentru un război modern. Un singur om şi-a asumat răspunderea istorică, mergând conştient pe linia unui dezastru naţional de proporţii reduse şi reparabile, în schimbul unei distrugeri totale, evitând posibilitatea desfiinţării noastre ca stat unitar, murind demn, plătind cu viaţa cutezanţa de a salva ce se mai putea salva.

În acest timp, plecarea mea pe front devenise o obsesie. Pe stradă, într-o sală de spectacol, oriunde, parcă toţi ochii erau aţintiţi asupra mea, mă acuzau de parcă eu aş fi trimis, prin jurământul meu, camarazii mei pe front, iar eu mă răsfăţam la mii de kilometri de front. Primul raport, al doilea, până la al optulea. Toate aveau aceleaşi rezoluţii negative: „eşti mai util aici decât acolo”, „am mai omorât un şef de promoţie”, referire la Marius Dumitrescu, „ambiţii deşarte care ne costă prea scump”, iar pe ultimul raport chiar mareşalul „eşti grăbit tinere, ai timp să mori pe pământul ţării, că nu-i departe timpul”.

În această vreme am cunoscut şi mulţi „învârtiţi”, care făceau orice pentru a rămâne acasă, singurul lor front rămânând barurile sau bordelurile rafinate. Nu ţineau cont nici de maşinaţiile din lumea

Politică; noi eram doar neînsemnaţi pioni pe o tablă de şah, unde jocurile se făceau la nivelul regilor şi reginelor sau cel al nebunilor. Eu rămâneam un exaltat, eram copleşit de simţul datoriei, de onoarea de ofiţer, care nu făcea nici cel mai mic rabat la demnitate şi care, ascultând doar de conştiinţa sa, plătea un orgoliu van, antrenându-se pe un drum fără întoarcere, dar cu conştiinţa împăcată că-şi face datoria de şef de promoţie.

VI. AUDACES FORTUNA JUVAT27

În februarie 1943, după o discuţie ce a durat două minute, în care mareşalul Ion Antonescu, deşi îmi repeta că „pot muri şi pe pământ românesc” se lăsă înduplecat de patetismul implorărilor mele şi, „nevoind să înăbuşe elanul şi entuziasmul unui tânăr exaltat”, aprobă detaşarea mea temporară la Divizia I Vânători de Munte.

În cele două zile de permisie, schimb cizmele de lac cu pinteni de argint pe o pereche de bocanci de vânători de munte, pantalonii cafe au lait şi vestonul kaki fonce pe haine militare de front, epoleţii cu fireturile batalionului de gardă pe un epolet de soldat pe care de-abia se zărea tresa subţirică de sublocotenent, sabia specială de şef de promoţie pe un pistol Mauser. În sfârşit, locul celor două geamantane de piele îl ia o ladă de campanie de lemn, de mărimea unui sicriu, pe care îmi scrisesem singur numele şi adresa. În ea am înghesuit cizme, o uniformă de oraş, trench coat-ul meu, pulovere, ciorapi de lână, rufe, câteva fotografii şi multe, enorm de multe amintiri. După o zi de îmbrăţişări, efectiv îmi divinizam părinţii şi îmi adoram fraţii, de plânsete şi râsete nervoase, îmi târam singur „sicriul” la gară, de unde plecam la Bucureşti şi de-acolo Dumnezeu ştia încotro şi pentru cât timp. Un fluierat prelung, cum sună şi claxoanele automobilelor la orice înmormântare, un scrâşnet surd şi un tren ce pleca în sfârşit cu un tânăr, care în afară de părinţi şi trei fraţi, dintre care doi erau pe front, unul scăpat de la Cotul Donului, celălalt aviator, nu lăsa în urma lui nici cele mai vagi speranţe. Undeva, pe peron, sprijinită de doi bărbaţi, fraţii ei, acea elevă plăpândă, a cărei sensibilitate şi sinceritate stârnise în mine cea mai înflăcărată dragoste, specifică vârstei, îşi ţipa cu disperare durerea despărţirii, când primii fiori ai dragostei ei nevinovate erau striviţi de roţile unui tren, care-i purta speranţele spre necunoscut. Trebuie să mărturisesc că această despărţire m-a urmărit permanent în viaţă, influenţându-mi deciziile capitale. A rămas singura realitate care m-a trezit de multe ori la viaţă, singura speranţă care nu m-a dezamăgit niciodată.

Trebuia să mă reculeg repede, plecam doar la război şi încă la unul ce era să rămână cel mai îngrozitor dintre toate războaiele, aşa că mi-am lăsat gândurile să zboare la eventualele fapte de arme pe

27 Lat. „Soarta îi ajută pe cei îndrăzneţi.”

Măsura renumelui ce mi-l impusese, fără să bănuiesc că, din toate, nu voi rămâne decât cu gustul amar al celor două decenii de prăbuşiri şi umilinţe, singura victorie pe care o repurtasem rămânând înfrângerea mea. Excludeam posibilitatea reîntoarcerii cândva a unui infirm ce urma să schilodească şi viaţa şi dragostea; preferam un anunţ laconic cazon: „căzut pe câmpul de bătaie, undeva în străfundurile Rusiei, îndeplinindu-şi cu onoare datoria faţă de ţară”.

În acest timp, între 14 şi 24 ianuarie 1943, Churchill şi Roosevelt stabiliseră la Casablanca măsurile militare pentru anul 1943 şi luau cea mai bizară hotărâre care fixa definitiv desfăşurarea evenimente următoare. Terminarea războiului pentru toate statele inamice era stabilită numai prin capitulare necondiţionată în faţa celor trei mari puteri: SUA, Anglia şi URSS, nu în faţa unei singure ţări. Aceasta a exclus intenţiile opoziţiei germane sau române de a întreprinde orice acţiune pentru scoaterea ţărilor din război, mai ales că, răspunzători în faţa propriilor popoare şi a istoriei, aceştia excludeau dintre posibilităţi capitularea în faţa ruşilor. Câţi ani de distrugeri, câte milioane de oameni au costat aceste hotărâri, deşi au existat încercări, refuzate de forţele subterane, care aveau alte scopuri? Goebbels proclamase „războiul total”. După Stalingrad, ruşii eliberau oraşele Kursk, Krasnodar, Rostov pe Don, bazinul Doneţului, ceea ce îi obligă pe germani să se retragă din Caucaz, menţinând doar capul de pod Kuban. Aviaţia aliată bombarda oraşele germane, iar Afrika-Korps era în preajma capitulării. Am scris despre încercările unor oameni politici români de a scoate România din război, dar Roosevelt ne trimitea la ruşi, devenind astfel „făuritorul” imperialismului Uniunii Sovietice, al hegemonismului şi al expansionismului slav. Anglia „târguia” cu ruşii graniţele Europei de Est, o ruşine care va păta multă vreme istoria omenirii. Toate aceste mârşăvii politice istorice, necunoscute sau ignorate, nu-i împiedicau pe guvernanţi să trimită alţi soldaţi pe front, iar eu eram robul unor idealuri sfinte, săpate adânc în conştiinţa mea. Eram străin de calcule.

Un tren militar şuiera prelung în Gara de Nord, anunţând smulgerea de cei dragi a mii şi mii de suflete, copleşite doar de despărţire şi speranţe. Pe mine nu mă conducea nimeni, era ultima dorinţă a unui condamnat la moarte, căci cine pleacă la război cu gândul de a-şi face datoria, crede doar în izbăvitoarea moarte. Singura regulă în încleştarea unde participi conştient la o crimă colectivă de proporţii, căreia i se atribuie justificări de înaltă

Moralitate în numele onoarei de soldat, este aceea de a te apăra, de a trage, de a secera rânduri de semeni de-ai tăi, absolvindu-te de răspunderea crimei directe. Conştiinţa caută refugii, încearcă să se elibereze, sperând că glonţul altuia a comis crima sau că cel căzut este doar rănit sau pironit la pământ. Acestea erau gândurile mele care mă ţineau departe de tumultul din vagon. Mă jenam să spun că eu sunt „voluntar”, când auzeam frânturi din flecăreli: „n-au mai ţinut pilele”, „de-abia aştept să scap; glonţul de aur din fesă e salvarea”, „fiecare are steaua lui”. Nu se bănuia că mai există unii care aleargă singuri după acea stea blestemată ca să-şi satisfacă pornirile entuziaste. Fiecare avea gândurile lui, întrerupte din când în când de sticla de coniac pe care ţi-o împingea cineva în mână pentru a-ţi ridica moralul.

Fără să închidem ochii, ne trezim la staţia terminus Chişinău, la primul comandament român, care ne grupa pe direcţii şi ne expedia cu trenuri locale sau camioane la unităţile noastre, după ce primisem raţia germană de hrană pentru trei zile. Nimeresc într-un autobuz rusesc de captură, care trebuia să ne ducă la Simferopol, în centrul Crimeii, unde era şi comandamentul Diviziei I Vânători de Munte. Trecem de Tiraspol, prima haltă de alimentare cu combustibil, unde am întâlnit primii soldaţi români, trupe de ocupaţie din Transnistria. La o haltă tehnică pe Bug, suntem asaltaţi de ţiganii deportaţi de Antonescu, semn clar că nu era prevăzută anexarea acestui teritoriu, deoarece nu i-ar fi trimis acolo altfel decât pentru că vroia să ne scape de ei. Toţi cerşeau sau ghiceau pe mâncare, previziunile fiind aceleaşi „o să capeţi decoraţii”, singurul lucru la care nu mă gândisem, şi refrenul permanent „o să te întorci curând acasă”. Ne continuam drumul, străbătând sate distruse, întâlnind bătrâni, femei şi copii, care nu ştiu dacă ne priveau cu ură, dar cu milă, cu compătimire, ne priveau în mod evident. Eram doar nişte tineri, iar ei trăiseră ororile războiului. Trecem prin Nikolaev şi prin Hersov, dimineaţă străbatem istmul Perikop, iar către prânz ajungem în Simferopol, unde nu arăta deloc a război. Pe străzi, lume pestriţă, soldaţi români şi germani, chiar şi câteva magazine. La ora 18 străzile se goleau şi-şi făceau apariţia patrulele.

Dimineaţă, bărbierit proaspăt, mă prezint la divizie. Primul care mă ia în primire este un distins ofiţer de stat major, colonel Evolceanu, care mă prezintă generalului Gh. Marinescu, prieten cu colonelul Victor Popescu, comandantul Batalionului de Gardă. Mă

Primeşte cu multă simpatie şi, fiind repartizat la divizie, mă conduce la comandantul Diviziei I Vânători de Munte, general de divizie Vasiliu Răşcanu, zis Ţiganul. După ce mă prezint, mă întreabă arogant: „Ce-ţi face mareşalul?” Pentru a-şi disimula adevăratele gânduri, îmi vrăjeşte cât de mândru este să aibă în divizie un şef de promoţie. Îl cheamă apoi pe colonelul Evolceanu, căruia îi spune că, deşi vreau în linia întâi, fiind bine pregătit şi ştiind limba germană, e mai bine să înfiinţez un centru de instrucţie, deoarece se primiseră în dotare aparate de radio de campanie H.

Mi se repartizează o aripă într-un spital, unde organizez un dormitor de douăzeci de paturi, o sală de cursuri, o magazie, o sală de mese şi camera mea. Aici urma să instruiesc două serii de câte cincisprezece transmisionişti de la cele şase batalioane ale diviziei. Aveam în subordine un ofiţer şi şase soldaţi care asigurau serviciul de gardă. Masa o luam la popota diviziei, aproape ca la Bucureşti, singura diferenţă constând în vinul de Massandra, ce nu lipsea de la nici o masă. În acest timp, am cunoscut „cursanţii” care veneau din linia întâi, adică de pe litoralul Mării Negre, între Feodosia şi Sevastopol, sovieticii fiind în Caucaz. Generalul Marinescu, după terminarea cursurilor, m-a luat într-o inspecţie în chip de adjutant, străbătând într-un automobil Horsch tot litoralul Mării Negre. Schimbările zilnice de peisaj, care mai de care mai frumos şi interesant, cunoaşterea a zeci şi zeci de ofiţeri, mesele cu care se terminau zilele de inspecţie, au impus insistenţele mele de a pleca la unul dintre batalioane.

La întoarcere, mai fac un curs de data aceasta cu Faustpatron-uri şi Ofenrohr-uri, arme noi antitanc pe bază de rachetă cu combustibil solid. Un tub cu o „măciulie” în cap şi un trăgaci ce declanşa jetul, care ieşea în spate şi expedia proiectilul ce se lipea de tanc şi exploda, pătrunzând blindaje de până la 35 mm. Eu îi învăţam ochirea, momentul declanşării şi, mai ales, atenţia deosebită ca tubul să nu aibă în spate nici un obstacol. Mai târziu, aveam să aflu şi despre Nebelwerfer – o baterie avea şase tunuri, fiecare cu şase ţevi – şi despre Stukas zu Fuss – proiectile de calibru mare introduse în nişte stelaje metalice, deci numărul putea varia până la o sută – ambele pe bază de rachetă cu combustibil solid.

Generalul Vasiliu Răşcanu, plictisit de insistenţele mele, voind poate să şi scape de mine, aprobă, în cele din urmă, plecarea

Mea la Batalionul 4 Vânători de Munte. O primire mai mult decât amicală, iar colonelul Popa îşi exprima sincer bucuria, deoarece voi comanda un pluton de asalt, o creaţie impusă de noile metode de luptă ale războiului. Ca efectiv, avea aproximativ o sută de oameni, iar ca armament, două mitraliere, patru puşti mitralieră, patru branduri de 60 mm, două aruncătoare de flăcări Pignone şi o grupă de vânători de care blindate. În afară de patru lunetişti, restul eram dotaţi cu pistoale mitralieră. Aveam patru subofiţeri (şase sergenţi), toţi veniţi voluntari în acest pluton fantomă. Acum mi-am explicat şi aprobarea pripită de a pleca la acest batalion. După două săptămâni, Divizia I Vânători de Munte pleca la capul de pod Kuban. În timpul deplasării, oamenii mei s-au comportat excepţional, eu pendulând între pluton şi trenul de luptă – o bucătărie şi trei căruţe, pe iapa mea capturată la Sevastopol, botezată Jolta. Singurul incident a fost în gara Alexandrovka, unde noaptea aviaţia sovietică ne-a bombardat în două valuri, fiind informată de deplasarea trupelor române. Noi poposiserăm într-o pădure, departe de calea ferată, aşa învăţasem, pe care însă ruşii au bombardat-o în primul val, după care, în următorul val, a fost incendiată gara. Mi-era teamă nu de infernul exploziilor, ci de ghinionul pe care aş fi putut să-l am, să fiu rănit sau omorât înainte de a ajunge pe frontul adevărat. Am avut un singur rănit uşor, lovit de un bolovan de pământ, aşa că ne-am continuat marşul cu efectivul întreg. Trecem în siguranţă cu bacurile de Kerci la Taman, păzite straşnic de apărarea antiaeriană germană şi, după câteva zile, ajungem la câteva zeci de kilometri de Novorosisk, pe o şosea ce ducea la Krasvodar. Imediat am fost trimişi în linia întâi pentru a înlocui o unitate germană decimată. Aşa începea războiul adevărat pentru mine. Călare pe şosea, pe un bot de deal, pe care mai era o pădure total schilodită şi incendiată, cu ruşii undeva în vale, la vreo două sute de metri. Armele de bază în acest sector erau pistoalele mitralieră şi grenadele, având însă, în stânga şi dreapta şoselei, patru tunuri antiaeriene de 88 mm, cu misiune antitanc, comandate de un Oberleutnant Blătter. Era o poziţie unde fusese decimată unitatea germană timp de o lună, deşi aveau tranşee destul de adânci, în labă de gâscă, şi buncăre bine consolidate, cu plafoane din bârne şi pământ, inclusiv un WC de campanie. Buncărul meu avea chiar şi o saltea improvizată din frunze uscate şi o lampă cu petrol, restul având feştile de ceară. Eram complet în serviciul de subzistenţă german, raţiile primindu-le la fiecare trei zile. Acestea erau destul de

Consistente, de cinci mii de calorii zilnic, care constau în conserve de carne de porc şi peşte, şuncă, ciocolată, inclusiv ţigări şi rom sau coniac. Toate acestea nu umpleau însă burta românului, care mai primea de la români, zilnic, o gamelă de ciorbă şi un pachet de tutun, iar noi, ofiţerii, un pachet de ţigări Mareşal Antonescu. Mâncarea era adusă seara de plutonierul meu şi de Galea, o rusoaică, fostă învăţătoare, care se aciuase pe lângă noi din Crimeea şi nu mai voia să ne părăsească. Ea a fost de fapt adusă de sergentul Tudor, eroul de la Sevastopol, care venise voluntar în plutonul meu şi pe care, personal, îl admiram enorm. La un atac la Sevastopol, fiind trăgător la puşca mitralieră, a fost rănit la un picior în faţa reţelelor ruseşti. A rămas ascuns într-o groapă, care era un post avansat rusesc, până noaptea. Când a venit rusul care era în schimbul de noapte, Tudor l-a lăsat să se apropie până la doi metri, când l-a luat prizonier şi l-a dezarmat. În acea noapte, rusul, cu pistolul la cap, l-a cărat pe Tudor până-n liniile românilor. Pentru această faptă de arme fusese avansat sergent şi decorat cu Virtutea Militară. Acest butnar de prin munţii Buzăului ţinea enorm la mine, fapt pentru care i-am îngăduit s-o ia pe Galea cu el. De fapt, el o scosese dintr-un lagăr german, de unde luam şi noi femei în timpul zilei la spălătorie. Tudor a făcut-o într-o zi fugită şi a oprit-o la companie.

Revenind la poziţia noastră de apărare pot spune că eram aproape ca o cetate. Şanţurile erau pline cu muniţie, grenade şi Faustpatronuri. Ziua rămâneam pe poziţie doi-trei de grupă, restul, care puteau, dormeau în buncăre. Eu mai moţăiam din când în când, mai jucam cărţi cu ei, mai scriam scrisori, iar toată noaptea patrulam de la o grupă la alta. Războiul ne făcuse mai buni, eram ca o familie. Noaptea mă mai şi distram, stând la pândă şi împuşcând câte un şobolan, deoarece de dormit era aproape imposibil din cauza păduchilor pe care îi moştenisem odată cu buncărele. Ziua schimbam câte două cămăşi pe care mi le aducea Galea, protecţie de scurtă durată, până ce ajungeau din nou pe piele. Ziua, când observaţia era bună, se trăgea mai puţin. Noaptea, în schimb, când era luminată din când în când de rachete, se trăgea vârtos de ambele părţi. La reţelele de sârmă aveam clopoţei, cutii de conservă cu tuburi de cartuşe goale, care sunau la cea mai mică atingere a sârmei ghimpate. Se întâmplă să avem şi primul soldat mort. Am crezut c-a murit de frică. De fapt, glonţul îi intrase în gură când vorbea ceva, oprindu-se undeva în creier. Gloanţe rătăcite, care nu-şi alegeau victima!

Noaptea l-am evacuat pentru a fi înmormântat creştineşte într-un cimitir impozant al românilor, pe a cărui poartă scria; „Ajuns în ţară nu uita: fă-mi cel din urmă bine, pământul ţării să-l săruţi şi pentru mine!”. Crucile, aliniate cu căştile deasupra, curăţenia şi liniştea mau impresionat profund, încât, de fiecare dată, se strecura câte o lacrimă pe obrazul meu. Comuniştii ruşi le-au arat, ştergând orice urmă. Noaptea ruşii mai trăgeau cu brandurile, cu tunurile antitanc şi antiaeriene, iar lumina rachetelor era brăzdată de proiectilele trasoare care se încrucişau din ambele părţi. Deşi raportul zilnic era „nimic deosebit în sectorul meu”, într-o noapte au mai murit trei camarazi, doi într-o groapă pe care tocmai o părăsisem, al treilea în groapa din care plecasem să-i înlocuiesc pe cei morţi. Trei oameni ucişi fără luptă – un semn pentru mine că steaua mea norocoasă nu m-a părăsit. S-a răspuns cu o tragere de pe toată linia, onorul pe care-l dădeam morţilor, un semn de sfidare a necunoscutei care te pândeşte permanent în război – moartea. Am trimis şi câteva „arme noi”, cauciucuri de camioane abandonate pe care le umpleam cu trotil, le montam un detonator şi le rostogoleam la vale, unde, desigur, nu ajungeau, dar, când explodau, făceau un zgomot infernal. Ziua mai luam cu mine un brand mic rusesc şi câteva proiectile şi mă duceam în vizită la cpt. Bărbulescu. Înainte de a intra în buncărul lui, trăgeam cele cinci-şase proiectile şi fugeam în buncăr. Motiv pentru care ruşii să răspundă cu zeci de proiectile, iar pentru cpt. Bărbulescu să se înfurie că m-au văzut ruşii. Ne împăcam repede la un pahar de coniac. Mai rar, în zilele de acalmie, îl vizitam şi pe comandantul meu, colonelul Popa, unde rămâneam până seara, punând ţara la cale. Spre deosebire de mine, el era mult mai realist, câteodată dezarmant de pesimist. Îmi spunea „piciule” sau „Auraş”. Cu el am comentat mai târziu arestarea lui Mussolini şi capitularea Italiei, formarea noului guvern al mareşalului Badoglio, fără să bănuim că, pe 12 septembrie, detaşamentul de paraşutişti german, condus de către Skorzeny avea să-l elibereze din captivitate, spre stupoarea tuturor, creând în nord Republica Socială Italiană. Cu el am discutat şi despre conferinţa anglo-americană de la Quebec, prin care s-a adoptat planul Overlord, de debarcare în Europa – aşa-zisa debarcare în România fiind doar o diversiune a serviciilor secrete. Am discutat şi despre conferinţa miniştrilor de externe Molotov, Eden, Hull, de la Moscova, prin care se puneau bazele ONU şi se cădea de acord asupra responsabilităţii criminalilor de război, ca şi cum, într-un fel, Nu eram cu toţii criminali. Tot cu el discutasem o noapte Conferinţa de la Teheran, din noiembrie 1943, dintre Churchill, Roosevelt şi Stalin, unde consilierii lui Roosevelt – Harry Hopkins, Samuel Rosenman, Henry Morgenthau, Bernard Baruch şi Felix Frankfurter – erau interesaţi de distrugerea Germaniei şi nu-i preocupau planurile comuniştilor de modificare a hărţii Europei, ale viitoarelor zone de influenţă. Dacă în 1933 România admitea ca uzinele Ford să construiască la Constanţa cea mai mare uzină de automobile, care trebuia să asigure întreg exportul în Europa, Asia şi Africa (urmând să treacă după 25 de ani în proprietate românească), şi care ar fi dus la asfaltarea tuturor şoselelor şi la motorizarea întregii armate etc., altele ar fi fost, poate, interesele SUA în Balcani. Am refuzat, la ameninţările Angliei şi ale Franţei că nu ne mai garantează frontierele, o aberaţie istorică, ale cărei consecinţe le cunoaştem. În peroraţiile lui, îmi vorbea chiar de posibilitatea captivităţii, având în vedere maşinaţiile la cel mai înalt nivel, faptul că, într-un război modern cu încercuiri de zeci de divizii, individul nu mai are nici o importanţă şi că personalitatea lui este subordonată total unor decizii superioare. Eram definitiv sacrificaţi, azvârliţi în braţele comunismului slav. De la el am aflat, pentru prima dată, că, pe teritoriul Uniunii Sovietice, se formase divizia poloneză Kosciusko, că la Krasnogorsk prizonieri germani formaseră „Comitetul Germaniei Libere”, că, în noiembrie 1943, dintre prizonierii români, ruşii formaseră Divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu”, condusă de colonelul Cambra. Problema captivităţii ieşea total din calculele mele, astfel că discuţiile erau pur ipotetice, pentru trecerea timpului, a consumării unor zile şi nopţi groaznice. Ce era mai grav şi real era degringolada armatei germane, care nu mai putea fi oprită. Această maşinărie complexă, dar perfectă, odată cu defectarea unei piese de bază, îşi pierdea tot angrenajul. Ultima lor ofensivă cu 38 de divizii, dintre care 17 blindate de la Kursk-Orel-Belgorod a fost oprită, iar contraofensiva sovietică victorioasă determină o nouă cotitură a războiului după dezastrul de la Stalingrad. Armatele sovietice (repet, cu un imens sprijin material american), eliberează oraşele Orel, Belgorod, Harkov, Taganrog, Stalino, Briansk, Poltava, Surdensk şi forţează Niprul, eliberând Zaporoje, Melitopol, Dniepropetrovsk, Kiev, Jitomir, Kovno, Luţk, închizând Crimeea, unde armatele germane şi române apărau cu străşnicie Perikopol, strâmtoarea prin care se intra în Crimeea. Între timp, aliaţii bombardau masiv

Dortmund, Hamburg, Berlin, Leipzig şi, la 1 august, chiar Ploieştiul. Montgomery cu Patton debarcaseră în Sicilia, apoi la Salerno, iar MacArthur recucerea teritoriile ocupate de japonezi. Acest colonel român, omul informat, căuta să mă trezească din visuri, să mă readucă la realitate, indiferent cât de cruntă era pentru noi. Germania pierduse războiul, iar noi ne aflam în Caucaz, la capul de pod Kuban. Reuşise să-mi zdruncine moralul meu doar parţial, crezând total în salvarea noastră onorabilă, fără a face nici cel mai mic rabat la demnitatea de ofiţer. Noi ne continuam războiul nostru, devenit tot mai crâncen, roşi de mizeria tranşeii, de praf, noroi, păduchi şi duhoarea morţilor, cu nervii tot mai tociţi de încleştările tot mai frecvente, când moartea alegea zilnic câţiva dintre cei buni. Noi, cruciaţii, parcă schimbaserăm armele cu alcoolul, drogându-ne zilnic cu rom şi fum de ţigară, pentru a suporta jocul cu moartea. Ne mai vin şi întăriri: câţiva ofiţeri, un medic şi un preot. Eu, „ţâncul”, le-am devenit confidentul cel mai de nădejde, cel mai bun prieten, căci stimam pe toţi chiar cu unele păcate omeneşti, care, pe front, puteau fi chiar virtuţi. Caporalul meu, Ursu, hoţ de meserie, îmi mai făcea nişte probleme, dar, în război, nu mai pui la inimă lucrurile mărunte. Deoarece mi se stricase ceasul meu Doxa, Ursu s-a oferit să-mi procure unul, contra 2 litri de coniac. Noroc că nu-l pusesem încă la mână când un soldat neamţ mi s-a plâns că un român i-a furat ceasul. Mi-a explicat şi cum. Se spăla în tranşee, scoţându-şi în prealabil ceasul de la mână. Ursu al meu s-a oferit să-i toarne el apă din bidon şi, când neamţul şi-a dat cu săpun pe faţă, Ursu i-a luat ceasul şi a plecat. I-am promis că, dacă-i unul din compania mea, va primi ceasul înapoi, ceea ce s-a întâmplat în următoarea oră. Primisem de la Ursu o sticlă de coniac, pe care s-o ofer neamţului, cu scuzele de rigoare, rămânând prieteni. De Sf. Ilie aveam să trăiesc cel mai aprig potop de artilerie şi aviaţie, totul pe câteva sute de metri, în jurul şoselei. Pământul fierbea răscolit de mii de obuze, iar ultimii copaci din pădure se prăvăleau arzând. Mi-era frică de căldura de iulie pentru că putea întinde focul, arzându-ne ca pe şobolani. Plutonierul meu, T. B. Teleanu, râdea de mine, spunându-mi că se răzbună şobolanii pe care i-am împuşcat în buncăr. Acesta era sistemul. Toţi stăteam în buncăr şi, la încetarea sau deplasarea barajului, ţâşneam în tranşee. Barajul de artilerie se deplasa undeva în spate, iar în faţa noastră huruitul tancurilor ne asurzea. Zeci de tancuri încercau să ne strivească, să treacă pe şosea. Semnalul meu şi exemplul meu i-a