România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

ROMÂNIA


CURTEA DE APEL TÂRGU- MUREŞ


DECIZII RELEVANTE
PRONUNŢATE ÎN PERIOADA
IANUARIE – DECEMBRIE 2009


SECŢIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ŞI FAMILIE

Decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009
Libertate de circulaţie a cetăţeanului. Acord de readmisie. Art.18 alin.1 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Prin sentinţa civilă nr.2524/4.11.2008, Tribunalul Harghita a respins acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, în contradictoriu cu pârâtul A.R, ca neîntemeiată.

Reclamanta a declarat apel împotriva acestei hotărâri, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi admiterea cererii.

În motivarea apelului, a arătat că pârâtul a fost returnat din Ungaria la data de 16.10.2008, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat, conform talonului întocmit de lucrătorul I.G.P.F. Definirea şi aplicarea conceptului de ordine publică aparţine legilor şi tribunalelor naţionale.

S-a mai arătat că, în temeiul disp. art. 38 lit. a din Legea nr.248/2005, restricţia poate fi instituită împotriva cetăţeanului român returnat în baza unui acord de readmisie, fără a fi condiţionată de verificarea procedurii şi a condiţiilor în care s-a dispus returnarea.

Apelanta a invocat prevederile art.25 şi 53 din Constituţie, art.39 alin.6 din Legea nr.248/2005, Deciziile Curţii Constituţionale nr.855/28.11.2006, nr.901/5.12.2006, considerând că libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea unor condiţii stabilite prin lege - Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Acolo unde s-a urmărit ca, după data de 01.01.2007, Legea nr.248/2005 să nu mai fie aplicabilă, actul normativ a indicat în mod expres acest lucru, de exemplu art.52 din lege.

Prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie, nu se încalcă dispoziţiile dreptului comunitar privind libera circulaţie şi şedere a cetăţenilor Uniunii Europene, drept reglementat prin Directiva 2004/38/CE.

Dreptul la liberă circulaţie este un drept fundamental consacrat la nivel constituţional în art.25, însă nu este un drept absolut, condiţiile exercitării sale fiind stabilite prin lege – art.5 din Legea nr.248/2005. Nerespectarea obligaţiilor poate determina returnarea persoanei dintr-un stat membru în baza unui acord de readmisie.

Măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul Ungariei are un scop legitim.

În mod greşit instanţa a apreciat că nu rezultă împrejurările care ar trebui avute în vedere pentru a se dispune împotriva pârâtului măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie.

Consideră apelanta că a respectat norma edictată de legiuitorul naţional şi nu a încălcat alte dispoziţii comunitare în materie.

Măsura returnării este de natură să facă dovada deplină că pârâtul nu a respectat condiţiile de intrare şi de şedere în Ungaria în momentul verificărilor efectuate de către autorităţile maghiare competente. La stabilirea perioadei pentru care exercitarea dreptului fundamental la libera circulaţie va fi limitat, să fie avut în vedere faptul că măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi că, prin această măsură, nu se poate aduce atingere existenţei dreptului.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate şi, având în vedere şi efectul devolutiv al apelului conferit de art.292-294 Cod procedură civilă, curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a solicitat instanţei să dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Ungaria privind pe AR, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pe considerentul că pârâtul a fost returnat din Ungaria la data de 16.10.2008 în baza Acordului de Readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin Legea nr.230/2002, invocând prevederile art.5, art.,38 lit.a din Legea nr.248/2005 şi art.2 pct.3 şi 4 din Protocolul Adiţional nr.4 la C.E.D.O..

Hotărârea atacată este ferită de orice critică, prima instanţă făcând o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt.

Astfel, din „fişa tip” rezultă că pârâtul a ieşit din România în data de 15.10.2008. La data de 16.10.2008 a fost returnat de către autorităţile maghiare, fiind depistat pe teritoriul Ungariei de către autorităţile maghiare fără a poseda document de călătorie asupra sa.

Prin art. 2 pct.1 din Acordul între Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare privind readmisia cetăţenilor proprii şi a altor persoane, ratificat prin O.G. nr.12/2002, România şi-a asumat obligaţia de a readmite, la cererea autorităţilor Republicii Ungare, fără formalităţi deosebite, persoana care nu îndeplineşte ori nu mai îndeplineşte condiţiile legale în vigoare pentru intrarea şi şederea sa pe teritoriul Republicii Ungare.

Potrivit art.38 lit.a din Legea nr.248/2005, restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie al cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.

La o simplă analiză a acestor texte de lege ar rezulta că s-ar putea restrânge dreptul la liberă circulaţie în statul vecin, doar în baza acestui Acord de readmisie, fără a fi necesară arătarea şi dovedirea motivelor concrete pentru care a fost returnată o persoană în ţară ori a motivelor pentru care prezenţa sa pe teritoriul ungar trebuie interzisă.

Luarea unei astfel de măsuri vine în contradicţie cu prevederile legislaţiei comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, care au forţă juridică superioară legislaţiei interne.

Apelanta susţine că măsura solicitată ar fi necesară, deoarece din cauza migraţiei ilegale ar putea exista repercusiuni negative asupra asigurării unei imagini pentru România care să-i confere capacitatea de a se integra şi raporta la normele Uniunii Europene.

Pentru ca măsura restrângerii dreptului pârâtului la libera circulaţie să reprezinte în cazul concret dedus judecăţii o măsură necesară într-o societate democratică, trebuie ca între restrângerea dreptului, care reprezintă mijlocul şi scopul pentru care se instituie măsura să existe proporţionalitate.

În temeiul art.18 alin.1 din Tratatul Comunităţii Europene, cetăţenii români, chiar şi cei care au executat pedepse pentru săvârşirea unor infracţiuni, pot, în principiu, circula liber, începând cu 1 ianuarie 2007, pe teritoriul statelor membre U.E., deci şi pe teritoriul Republicii Ungare.

În privinţa pârâtului nu s-a dovedit că ar fi emigrat ilegal în Ungaria ci doar că a fost depistat fără a avea acte de identitate asupra sa. Faţă de această stare de fapt, a-i restrânge pârâtului dreptul la liberă circulaţie, - fără ca acesta să fi săvârşit vreo faptă antisocială pentru care s-ar impune interzicerea prezenţei sale pe teritoriul Ungariei -, ar însemna adoptarea unei măsuri în vădită disproporţie cu scopul urmărit.

Atâta timp cât în privinţa pârâtului nu s-a dovedit incidenţa nici unuia din cazurile de excepţie prev. de art.64 alin.1 din Tratatul C.E., măsura restrângerii dreptului său la liberă circulaţie ar încălca şi prevederile art.18 alin.1 din Tratatul C.E..

Ca atare, reţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, curtea, în baza art.296 Cod procedură civilă va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Decizia nr.10/A din data de 23 ianuarie 2009.
Dreptul la reparaţii al persoanei care a suferit un prejudiciu prin privarea sa de libertate. Daune materiale şi daune morale.
Prin sentinţa civilă nr.1034 din 27 martie 2007 Tribunalul Harghita a respins acţiunea formulată de reclamantul C.I iar în considerentele hotărârii judecătoreşti atacată s-a reţinut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 1o.ooo.ooo lei despăgubiri reprezentând daune morale suferite ca urmare a perioadei petrecute în stare de arest preventiv din data de 23.04.2004 până la 13.09.2004.

Instanţa de fond a reţinut că pentru reclamant prin sentinţa penală nr.237/2006 a Judecătoriei Suceava s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de reclamant din infracţiunea de ultraj prev. de art.239 alin.3 Cod penal în infracţiunea de lovire sau alte violente prev. de art.180 alin.1 Cod penal iar în baza art.11 pct.2 lit.b rap. la art.10 lit.f C.pr.pen. s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a lipsei plângerii prealabile, şi nu în temeiul vreuneia dintre condiţiile reglementate de art.504 C.pr.pen., nestabilindu-se nevinovăţia indubitabilă a reclamantului în ceea ce priveşte comiterea faptei.

Astfel, având în vedere că potrivit art.504 C.pr.pen. nelegalitatea privării sau restrângerii de libertate trebuie stabilită în conformitate cu reglementările art.4 din acest articol, această prevedere legală fiind de strictă interpretare nu poate fi extins şi la alte situaţii, precum cea a reclamantului, împotriva căruia s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a lipsei plângerii prealabile potrivit dispus în baza art.11 pct.2 lit.b rap.la art.10 lit.f C.pr.pen.

Pe de altă parte tribunalul a apreciat că şi dacă iniţial fapta comisă de reclamant a fost încadrată juridic ca fiind ultraj, împrejurarea că partea vătămată – paznic la Centrul de plasament – nu a avut calitatea de funcţionar public, nu s-a putut stabili în mod concret la data arestării, fiind nevoie de administrare de probe în completare în acest sens, printre care solicitarea de informaţii din partea consiliului local sau judeţean.

Astfel, pornind de la dispoziţiile legale în vigoare la data săvârşirii faptei, respectiv Legea nr.333/2003, aparent partea vătămată a avut calitatea de funcţionar public, şi numai în cursul cercetării judecătoreşti s-a constatat că întrucât funcţia îndeplinită de aceasta nu s-a prevăzut printre funcţiile publice stabilite prin hotărârea consiliului local sau judeţean, partea vătămată nu are calitatea reglementată de lege pentru a putea fi subiect pasiv al infracţiunii de ultraj.

Astfel eroarea judiciară în speţă este pusă sub dubii şi sub acest aspect, devreme ce legislaţia aplicabilă în materie necesită interpretare şi administrarea de probatoriu în completare în privinţa stabilirii eventualei calităţi de funcţionar public al persoanei vătămate.

Totodată, tribunalul a reţinut că în perioada vizată, respectiv 23.04.2004 – 13.09.2004 au mai fost emise împotriva reclamantului încă patru mandate de arestare preventivă pentru săvârşirea de diferite alte infracţiuni.

Împotriva acestei hotărâri s-a declarat apel soluţionat prin decizia civilă nr.99/A din 25 octombrie 2007 a Curţii de Apel Tg-Mureş, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.I.

In motivele de apel reclamantul a invocat faptul că Tribunalul Harghita a înţeles să respingă acţiunea formulată pe motiv că „în speţa de faţă nu ar fi întrunite condiţiile angajării răspunderii patrimoniale a Statului Român pentru prejudiciile cauzate din erori judiciare”. Apelantul invocă faptul că este necesară pentru angajarea răspunderii statului nelegalitatea privării sau restrângerii libertăţii să fie stabilită în conform cu alin.4 din art.96 din Legea 303/2005, prevedere legală care în opinia Tribunalului Harghita este de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă la alte situaţii precum cea a reclamantului.

În aceste condiţii apelantul invocă dispoziţiile art.52 alin.3 din Constituţie, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr.45 din 10 martie 1998 publicată în Monitorul Oficial nr.182/18 mai 1998.

Se arată că art.5 alin.1 din CEDO prevede că orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Se invocă, în motivele de apel, faptul că arestarea preventivă a reclamantului s-a dispus la 23 aprilie 2004 în baza mandatului nr.2 pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj până la data de 13 septembrie 2004 iar prin hotărârile pronunţate în dosarul nr.8432/2004 al Judecătoriei Suceava şi în dosarul nr.962/P/2006 al Tribunalului Suceava s-a statuat în mod irevocabil că reclamantul nu s-a făcut vinovat de comiterea infracţiunii de ultraj. Ca urmare, apelantul susţine că eroarea judiciară constă în greşita încadrare a faptei pentru care reclamantul a fost arestat şi este îndreptăţit la plata daunelor morale cauzate de privarea sa de libertate în perioada menţionată.

Prevederile art.294 C.pr.civ., 295 C.pr.civ., 296 C.pr.civ., coroborate cu motivele de apel şi dispoziţiile decizii Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie au condus la concluzia că apelul declarat este fondat urmând a se admite având în vedere următoarele considerente:

Reclamantul a fost în stare de arest în perioada 23.04.2004 până la 13.09.2004 deci o perioada de aproximativ 5 luni.

În baza mandatului de arestare preventivă nr.2 din 23.04 2004 s-a dispus arestarea preventiva sub acuza săvârşirii infracţiunii de ultraj prev. de art.239 alin.3 Cod penal.

Instanţa de apel reţine că Judecătoria Suceava a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina reclamantului din ultraj prev. de art.239 alin.3 Cod penal în lovire sau alte violenţe prev. de art.180 alin.1 Cod penal şi s-a dispus încetarea procesului penal în baza art.11 pct.2 raportat la art.10 lit.f Cod penal .

Aşa fiind, se apreciază necesară aplicarea prev. art.5 alin.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevede expres dreptul la reparaţie al persoanelor deţinute în stare de arest fără îndeplinirea condiţiilor prev. la art.5 din convenţia menţionată anterior.

In speţa dedusă judecăţii ca urmare a aplicării art.5 alin.5 din CEDO este necesara aplicarea prev. art.52 alin.3 din Constituţia României coroborate cu prev. art.504, 505 C.pr.pen.

De altfel ICCJ prin decizia nr.1481 din 05.03.2008 cât şi prin cauza VISAN contra României din 24.04.2008 a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat dreptul la reparaţii al persoanei care a suferit un prejudiciu prin privarea sa de libertate.

Datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani, a daunelor morale, nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportat la elementele de fapt.

In speţa de faţă, reclamantul era reţinut şi în baza altor mandate de arestare, astfel că instanţa, chiar şi fără a reţine cu prioritate acest aspect, apreciază cuantumul despăgubirilor la suma de 50.000 lei, avându-se în vedere şi perioada de aproximativ 5 luni, şi faptul că reclamantul nu a solicitat şi nu a probat în consecinţă efectele privării sale de libertate în ce priveşte relaţiile profesionale şi de familie, rolul activ al instanţei, în apel, nepresupunând lărgirea ariei de judecată avută la fond, şi ţinând cont de principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil.

Apreciind şi consecinţele produse asupra persoanei reclamantului, cât şi faptul că şi în cauza „Vişan contra României” cuantumul despăgubirilor acordate nu a fost cel solicitat de reclamant, instanţa consideră că suma despăgubirilor evaluate de reclamant nu ţine instanţa la acordarea acestora în totalitate, astfel că s-a procedat la admiterea în parte a acţiunii formulate.

Este indubitabil că reclamantul a avut de suferit datorită privării de libertate, fapt invocat de reclamant prin declaraţia de presă aflată la dosar, astfel că daunele morale cauzate se apreciază la suma de 50.000 lei în condiţiile în care prejudiciul familial sau al profesiei nici nu a fost invocat în cauză.

Decizia nr. 26/A din data de 19 februarie 2009.
Legea nr. 10/2001. Calitate de persoană îndreptăţită. Competenţa instanţei învestită cu soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei unităţii deţinătoare de a soluţiona pe fond cererea de acordare a măsurilor reparatorii.

Prin sentinţa civilă nr. 263 pronunţată la data de 22.02.2007 de Tribunalul Mureş, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta F.J., în contradictoriu cu pârâţii Primarul comunei Fărăgău şi Primăria comunei Fărăgău şi, în consecinţă,: a dispus anularea Dispoziţiei nr. 24/07.02.2001 emisă de Primarul comunei Fărăgău; a dispus restituirea în natură către reclamantă a imobilului înscris în CF nr.410 Fărăgău, nr.top 1494, 1495, 1496, 1489, 1225, 1226, 1227, 1228, 1229, 1230 şi a imobilului înscris în CF 410/I Fărăgău, nr,top 294/I; a obligat pârâtul Primarul comunei Fărăgău să emită dispoziţia privind acordarea de despăgubiri către reclamantă în ceea ce priveşte imobilele înscrise în CF 410/II Fărăgău sub nr.top 294/2, 295/2 teren în suprafaţă de 1637 mp şi 2220 mp; a respins petitul privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În considerentele hotărârii, Tribunalul Mureş a constatat că reclamanta, în calitate de moştenitoare legală a foştilor proprietari S.S., M.S şi ME, a notificat Primăria comunei Fărăgău solicitând acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul înscris în CF 410 Fărăgău. De asemenea, prima instanţă a constatat că reclamanta şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în speţă fiind incidente dispoziţiile art.2 alin.1 lit.h din Legea nr.10/2001 şi prin urmare, a stabilit că o parte din imobil este liber şi poate fi restituit în natură, iar pentru porţiunea de teren ocupat a stabilit dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Tribunalul Mureş a înlăturat apărările pârâtului prin care susţinea că imobilul în litigiu a fost vândut de autorii reclamantei către persoane particulare, pentru că drepturile dobândite prin aceste contracte nu au fost înscrise în cartea funciară.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel Primăria comunei Fărăgău, Primarul comunei Fărăgău, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii civile, iar pe cale de consecinţă menţinerea Dispoziţiei nr.24/07.02.2001 emisă de primar.

În susţinerea apelului s-a arătat pe cale de excepţie lipsa calităţii procesuale pasive a Primăriei comunei Fărăgău, deoarece aceasta nu este unitatea deţinătoare a imobilului conform Legii nr.215/2001.

Asupra fondului cauzei pârâţii au susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere lipsa documentelor pe care reclamanta trebuia să le anexeze notificării, documente fără de care cererea de acordare a măsurilor reparatorii nu putea fi soluţionată.

De asemenea, pârâţii au susţinut că reclamanta nu şi-a dovedit calitatea de moştenitoare după proprietarii tabulari. Apoi, pârâţii au criticat hotărârea Tribunalului Mureş pentru că nu a lămurit pe deplin, dacă imobilele revendicate mai există în realitate, cine sunt deţinătorii imobilului, dacă imobilul nu a făcut obiectul altor legi de retrocedare sau dacă reclamanta nu a beneficiat de despăgubiri.

Reclamanta a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea apelului ca nefondat. Răspunzând criticilor aduse de pârâţi reclamantei, a arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată anterior modificărilor aduse Legii nr.215/2001, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin mai multe hotărâri că raportat la Legea nr.10/2001 primăria are calitate procesuală.

Asupra fondului cauzei, reclamanta a susţinut că actele depuse în dosar în dosar dovedesc calitatea de persoană îndreptăţită, calitatea de proprietari a autorilor reclamantei, existenţa imobilului dar şi deţinătorii acestora.

Verificând hotărârea atacată, curtea constată că apelul este fondat având în vedere următoarele considerente:

În fapt, F.J prin mandatar, a solicitat prin notificarea înregistrată sub nr.131 la data de 13.02.2002 la B.I.E.J. O.T, măsuri reparatorii pentru imobilul înscris în CF 410 Fărăgău, nr.top 1494, 1495, 1496, 1489, 1225, 1226, 1227, 1228, 1229, 1230, în suprafaţă totală de 11 iugăre şi 3720 stj. şi transcris în CF 410/I. Reclamanta s-a pretins moştenitoarea după defuncţii S.I şi soţia născută M E. În cererea sa, reclamanta declară pe proprie răspundere că nu a primit despăgubiri pentru acest imobil.

Reclamanta a depus şi copii după cărţile funciare, după acte de stare civilă, dar şi certificatul de calitate de moştenitor după defuncţii SS şi M S.

Primarul comunei Fărăgău a emis Dispoziţia nr.24 din 7.02.2006 prin care a respins notificarea din dosarul execuţional nr.131/2002 pentru lipsa unor documente privind calitatea de moştenitor a reclamantei şi eventualele despăgubiri acordate de Statul Român. Pe baza actelor depuse la notificare şi apoi depuse în completare la Prefectura Mureş la data de 27.06.2002, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei şi a anulat dispoziţia atacată.

În apel, curtea a dispus efectuarea unei expertize topografice, considerând că în cauză nu s-a lămurit pe deplin: unde este amplasat terenul, cine îl deţine şi dacă există teren liber. Aşadar, curtea a constatat că doar o parte din criticile pârâţilor sunt întemeiate. Astfel, pentru a dovedi calitatea de persoană îndreptăţită reclamanta a depus certificatul de calitate de moştenitor nr.471/2002 din care rezultă că reclamanta este moştenitoarea defuncţilor S S şi MS.

Din copiile cărţilor funciare nr.410 Fărăgău întregul corp funciar înscris sub A+1 până la A+5 a fost proprietatea autorilor reclamantei, o parte din imobil, în urma dezmembrării, fiind trecut în CF 410/I Fărăgău în proprietatea Statului Român. Şi acest teren a fost reparcelat, iar o parte din teren a fost atribuit familiei P I şi M. Deoarece situaţia de carte funciară nu era clară, s-a efectuat o expertiză topografică, prin care s-a identificat terenul ce a aparţinut autorilor reclamantei, modul în care acesta este împărţit şi folosit în momentul de faţă. În planşele anexate raportului de expertiză se constată că din întregul teren familia P. ocupă o suprafaţă de 703 mp cu care s-au şi înscris în CF, însă fără o dezmembrare şi identificare a terenului, Statul Român ocupă o suprafaţă de teren de 1402 mp aferent blocurilor de locuit şi anexelor acestora, iar terenul în suprafaţă de 2233 mp este ocupat de familia B.D şi H.R fără a fi înscrişi în cartea funciară. Restul ternului, măsurat după limitele de hotar de către expert, în suprafaţă de 791 mp este teren liber fără construcţii.

Curtea a cerut pârâţilor explicaţii în privinţa anexelor blocului nr.3 amplasate pe terenul în litigiu şi s-a constatat că doar construcţiile identificate în raportul de expertiză cu indicativul C8 şi C9 fac parte din categoria prev. de art. 10 alin.3 din Legea nr.10/2001, republicată, pentru care terenul aferent poate fi restituit.

Din acest raport de expertiză s-a constatat că poate fi considerat teren liber în înţelesul art.10 alin.1 din Legea nr.10/2001, republicată, terenul în suprafaţă de 791 mp, la care se adaugă suprafaţa de 34,57 mp şi 66,84 mp aferente construcţiilor C8 şi C9.

Cercetând actele dosarului, curtea constată că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile art.3 şi art.2 din Legea nr.10/2001. În notificarea pe care a depus-o reclamanta, a precizat că nu a primit despăgubiri pentru acest imobil nici de la Statul Român şi nici de la Statul Israel.

Tranzacţia despre care pârâţii susţin că a avut loc, se observă că nu a fost finalizată, înscrierea în cartea funciară având caracter constitutiv.

Raportul de expertiză a arătat că acest teren aflat în litigiu este situat în intravilanul comunei Fărăgău, având categoria de folosinţă curţi, construcţii şi nu face parte din categoriile de imobile ce nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, republicată.

În privinţa criticii de nelegalitate invocate de pârâţi privind calitatea primăriei de parte în prezenta cauză, curtea o va respinge, constatând că Legea nr.215/2001 la care pârâţii au făcut referire a fost modificată prin Legea nr.286/2006 ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată, ori potrivit art.21 alin.2 din vechea reglementare, primăriile alături de consiliile locale funcţionau ca autorităţi ale administraţiei publice locale.

Aşadar, reţinând că reclamanta este succesoarea foştilor proprietari tabulari, că face parte din categoria persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001, republicată, că o parte din teren este ocupat iar terenul de 791 mp, respectiv de 34,57 mp şi de 66,84 mp este liber, curtea consideră că reclamantei trebuie să i se restituie în natură terenul liber, iar pentru restul terenului i se cuvin măsuri reparatorii în echivalent.

De asemenea, curtea constată că potrivit Deciziei nr.XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa investită cu soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei unităţii deţinătoare este competentă să soluţioneze pe fond cererea de acordare a măsurilor reparatorii şi astfel, consideră că în mod greşit instanţa de fond a obligat pârâţii să emită o nouă dispoziţie.

Faţă de cele reţinute, curtea va admite apelul, va schimba hotărârea atacată în sensul că dispune anularea deciziei atacate, dispune restituirea în natură a terenului identificat de expert ca fiind liber sau de construcţii demolabile în suprafaţă totală de 892,41 mp, pentru restul terenului urmând a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent.