România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.79 Mb.
səhifə8/52
tarix16.04.2018
ölçüsü2.79 Mb.
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   52

Decizia civilă nr. 1253/R/20 mai 2009
Cerere în constatarea nulităţii unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Prin acţiunea înaintată la 9 octombrie 2002 la Judecătoria Rădăuţi, reclamantul Municipiul Rădăuţi reprezentat prin Primar, a chemat în judecată pe pârâţii P. M., G. C, V. I. C. şi M. A., solicitând obligarea acestora să-i predea în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare nr.19A, cu radierea înscrierii acestora din cartea funciară.

În susţinerea acţiunii, reclamantul a relevat că prin sentinţa civilă nr.295/1994 a Judecătoriei Rădăuţi a fost admisă acţiunea pârâţilor împotriva DGFP Suceava, constatându-se calitatea lor de moştenitori ai defunctului S. L, decedat la 14 octombrie 1953, anulându-se testamentul încheiat în favoarea numitei G. E. şi stabilindu-se că pârâţii sunt proprietarii imobilului din litigiu. Însă, la data menţionată pârâţii au chemat în judecată numai DGFP Suceava, deşi proprietar tabular al imobilului era Statul Român, care trebuia să fie reprezentat legal în proces prin consiliul local. În contextul în care sentinţa menţionată a rămas definitivă şi irevocabilă şi atât contestaţia în anulare cât şi revizuirea au fost respinse ca nefondate, reclamantul a apreciat că se impune promovarea unei acţiuni în revendicarea imobilului sus indicat, pentru a se stabili adevăratul proprietar al imobilului prin compararea titlurilor părţilor.

Prin sentinţa civilă nr.3453 din 8 noiembrie 2002 a Judecătoriei Rădăuţi, s-a admis excepţia invocată de pârâţi şi s-a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamant, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Soluţia instanţei de fond a fost menţinută ca legală şi temeinică prin decizia civilă nr.2558/23.12.2003 a Tribunalului Suceava, care a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Municipiul Rădăuţi.

Curtea de Apel Suceava, prin decizia civilă nr.1190 din 12.10.2004, a admis recursul declarat de Municipiul Rădăuţi, a modificat decizia instanţei de apel în sensul că a admis apelul declarat de reclamant împotriva soluţiei instanţei de fond şi, în rejudecare, a admis acţiunea principală, cu obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie în favoarea reclamantului imobilul din litigiu. S-a dispus şi radierea pârâţilor din cartea funciară ce conţine acest imobil.

Pentru a statua astfel, instanţa de recurs a reţinut că sentinţa civilă nr.295/1994 a Judecătoriei Rădăuţi, invocată ca temei al dreptului de proprietate al pârâţilor, a fost pronunţată doar în contradictoriu cu DGFP Suceava, care nu avea calitate procesuală pasivă în cauză, iar instanţa de fond trebuia să pună în discuţie acest aspect. În aceste condiţii, hotărârea primei instanţe nu are valoarea de titlu de proprietate, cu atât mai mult cu cât în cauză s-au constatat falsuri în ceea ce priveşte promovarea prezentului litigiu. În opinia instanţei de recurs, este fără dubiu faptul că „titlul” pârâţilor a fost obţinut în mod fraudulos şi că nu este opozabil reclamantului.

În ceea ce priveşte titlul reclamantului, acesta rezultă din sentinţa civilă nr.1297/1965 pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului Rădăuţi, hotărâre care la acea vreme a fost pronunţată în contradictoriu cu toate părţile interesate.

În aceste condiţii, comparând cele două titluri, curtea făcând aplicaţiunea dispoziţiilor legale în materie, art.480 Cod civil, a dat preferinţă titlului reclamantului.

Prin cererea înaintată la 8 mai 2009 la Curtea de Apel Suceava, pârâţii M. A., I. C, P. M. şi G. C. au solicitat constatarea nulităţii absolute a deciziei civile nr.1190 din 12 octombrie 2004 a Curţii de Apel Suceava prin care au fost obligaţi să predea Municipiului Rădăuţi imobilul situat în Rădăuţi, str.Ştefan cel Mare nr.19, înscris în CF 4806 Rădăuţi, cu radierea dreptului de proprietate al pârâţilor.

În susţinerea cererii, pârâţii au relevat că la data pronunţării deciziei civile atacate, Decretul nr.111/1951, pe care s-a fundamentat soluţia, era abrogat de cel puţin 14 ani şi considerat neconstituţional. Se relevă de către pârâţi că s-a încercat de către Primăria municipiului Rădăuţi desfiinţarea titlului lor de proprietate, respectiv sentinţa civilă nr.295/18 ianuarie 1994 a Judecătoriei Rădăuţi, însă această hotărâre a rămas definitivă şi irevocabilă iar contestaţia în anular eşi cererea de revizuire au fost respinse ca nefondate. Toate aceste aspecte arată că titlul de proprietate al pârâţilor nu a fost desfiinţat iar decizia nr.3256/2005 a ICCJ arată foarte clar că Decretul 111/1951 a fost declarat neconstituţional în raport cu Constituţia din anul 1948.

În concluzie în opinia pârâţilor Curtea de Apel Suceava şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, intrând în sfera legislativului, prin reactivarea unui act normativ abrogat şi neconstituţional.

Cererea pârâţilor a fost respinsă, pentru considerentele ce succed:

Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Cu alte cuvinte, nulitatea este sancţiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic. Nulitatea poate fi absolută atunci când se încalcă o normă juridică care ocroteşte un interes general, sau relativă când nu se respectă o normă juridică ce protejează un interes particular. Pentru ambele situaţii discutate, nulitatea vizează actul juridic civil, prin care se înţelege manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Însă, hotărârea judecătorească nu constituie un act juridic civil, ea fiind actul final al judecăţii, actul de dispoziţie al instanţei cu privire la litigiul dintre părţi, act cu caracter jurisdicţional. Hotărârea reprezintă scopul urmărit prin declanşarea procesului, raţiunea lui de a fi, deoarece tranşează conflictul dintre părţi.

În consecinţă, este inadmisibilă solicitarea pârâţilor de a se constata nulitatea absolută a unei decizii civile pronunţată de instanţa de recurs, în condiţiile în care, aşa cum s-a relevat mai sus, hotărârea judecătorească nu este un act juridic civil.

Aşa fiind, pentru considerentele expuse cererea pârâţilor a fost respinsă, cu consecinţa menţinerii ca legale şi temeinice a hotărârii atacate.




Decizia civilă nr. 1254/R/20 mai 2009
Constatare expert.
Prin sentinţa civilă nr. 1386/18.12.2007, Judecătoria Sighişoara a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a admis în parte acţiunea formulată de C. E., C. N. şi M.E. în contradictoriu cu pârâţii P. G. şi P.L. stabilind linia de graniţă între imobilele părţilor conform anexei 1 la expertiza topografică efectuată în cauză; Pârâţii au fost obligaţi să închidă cele două ferestre practicate în peretele de protecţie de lemn aflat înspre proprietatea reclamanţilor; Instanţa a făcut aplicarea art. 274 Cod procedură civilă.

Prin Decizia civilă nr. 317 din 28 oct. 2008 Tribunalul Mureş a admis apelurile părţilor a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul obligării pârâţilor să mute plantaţia de viţă –de – vie la o distanţă de 0, 5 m faţă de linia de graniţă; să mute construcţiile identificate în expertiză la punctele C4, C5 la o distanţă corespunzătoare astfel încât să nu cauzeze prejudicii proprietăţii reclamanţilor.

Prin aceiaşi decizie au fost reduse cheltuielile de judecată la care au fost obligaţi pârâţii de la suma de 1193 lei la suma de 895,65 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut următoarele:

În raport de starea de fapt, în mod greşit s-a reţinut de prima instanţă faptul că viţa- de –vie este amplasată la o distanţă de 0,5 m de linia de graniţă, respectiv de peretele construcţie reclamanţilor, iar atelierul, cuptorul şi WC-ul sunt amplasate la o distanţă corespunzătoare.

Astfel, potrivit celor constate la faţa locului, viţa-de-vie este situată la o distanţă de 10 cm de zidul reclamanţilor, acesta prezentând umezeală pe o înălţime de 50 cm de la sol. Potrivit prevederilor 607 Cod civil, nu se pot face plantaţii la o distanţă mai mică de jumătate de metru faţă de linia despărţitoare a două fonduri.

De asemenea, potrivit prevederilor art.610 Cod civil, nu se poate construi un cuptor sau o magazie sau alte construiţi lipite de zidul vecin decât cu respectarea unei distanţe corespunzătoare, astfel încât să nu se aducă vătămare vecinului. În speţă, WC-ul şi cuptorul sunt lipite de zidul construcţiei reclamanţilor apelanţi, iar această situaţie cauzează prejudicii acestora prin menţinerea umezelii în zidul imobilului.

În ceea ce priveşte apelul pârâţilor, instanţa a constatat, pe de o parte, că potrivit prevederilor art. 584 Cod civil cheltuielile grăniţuirii se suportă pe jumătate, iar pe de altă parte, faptul că prin acţiunea ce face obiectul prezentei cauze reclamanţii au formulat mai multe petite, iar nu numai cel privind grăniţuirea.

Astfel, Tribunalul a constatat că în privinţa capătului de cerere vizând grăniţuirea cheltuielile de judecată efectuate în cauză care se justifică a fi suportate în egală măsură de către părţi, constând în onorariul expertului, care a fost în cuantum de 580,74 lei conform chitanţei de la fila 46 şi taxa de timbru aferentă acestui petit de 19 lei. Constatând că potrivit chitanţelor aflate 24 şi 46 aceste sume au fost avansate de reclamanţi, se impune ca pârâţii să suporte jumătate din cuantumul acestora, respectiv 299,87 lei. În ceea ce priveşte onorariul avocaţial, în cuantum de 500 lei, conform chitanţei de la fila 93, precum şi taxa judiciară de timbru aferentă celorlalte petite, în cuantum de 95,5 lei, instanţa a apreciat că întrucât pârâţii au căzut în pretenţii, fiind admise şi celelalte capete de cerere din acţiunea reclamanţilor, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, aceştia trebuie să le suporte integral.

Apreciind asupra celor de mai sus instanţa de fond s-a pronunţat în sensul arătat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii.

Recurenţii au invocat în drept prevederile art. 304 pct. 7şi 9 Cod procedură civilă coroborat cu dispoziţiile art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate recurenţii au reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor C. N. jun. şi M. E.

Pe fondul cauzei recurenţii au arătat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 607, 610 şi 615 Cod civil în sensul în care atât construcţiile cât şi viţa-de-vie respectă distanţa legală faţă de linia de graniţă.

Reclamanţii intimaţi au formulat întâmpinare solicitând respingerea ca nefondat a recursului declarat.

Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Instanţa va respinge această excepţie având în vedere împrejurarea că reclamanţii M. E. şi C. N. junior sunt copii (deci moştenitori) proprietarului tabular, decedat în prezent- C.N. Reclamanţii au făcut dovada acceptării tacite a succesiunii pe de o parte iar pe de altă parte potrivit dispoziţiilor art. 653 Cod civil descendenţii (reclamanţii în prezenta cauză), au de drept posesiunea succesiunii din momentul morţii defunctului.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa de recurs a apreciat ca fiind neîntemeiată, excepţia invocată de recurenţi.

Instanţa reţine că „excepţia lipsei de interes” invocată prin acelaşi memoriu de recurs nu se impune a fi analizată întrucât în dezvoltarea acesteia recurenţii au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă intitulându-şi greşit acest motiv de nelegalitate. Nu în ultimul rând, având cuvântul în dezbateri recurenţii nu au mai susţinut această excepţie.

Cu referire la fondul cauzei, Curtea a reţinut următoarele:

Părţile deţin în proprietate imobile învecinate situate în Sighişoara.

Instanţa de apel a avut în vedere procesul verbal de cercetare la faţa locului (fila 67) potrivit căruia plantaţia de viţă-de-vie se află situată la cca. 10 cm de zidul casei reclamanţilor.

În mod greşit instanţa de apel a înlăturat constatările expertului privitoare la distanţa, faţă de linia de graniţă, a plantaţiei de viţă-de-vie precum şi a cauzei înfiltraţiilor de apă în fundaţia casei.

Curtea a apreciat că faţă de posibilităţile şi cunoştinţele tehnice ale expertului se impun a fi reţinute concluziile acestuia.

În acest sens cu privire la plantaţia de viţă-de-vie, aceasta se află la o distanţă legală nefiind incidente prevederile art.607 Cod civil (fila 55). Cauza infiltraţiilor de apă este explicată de expert ca provenind din configuraţia terenului, acesta fiind în pantă şi favorizând scurgerea apelor pluviale către aceasta.

Cu referire la construcţiile C4 şi C5 deşi reclamanţii intimaţii au invocat împrejurarea că acestea sunt construcţii noi nu au dovedit acest lucru.

Pe de altă parte potrivit aceleiaşi expertize cele două construcţii sunt situate ca şi imobilul reclamanţilor pe linia de graniţă a celor două proprietăţi. Conform constatărilor expertului dată fiind înălţimea celor două construcţii (C4 şi C5) apele meteorice se scurg pe terenul pârâţilor fără a aduce vreo vătămare imobilului reclamanţilor. Astfel fiind, Curtea apreciază ca fiind incidente dispoziţiile art.610 teza ultimă Cod civil.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a admis recursul declarat de pârâţi, a modificat în parte hotărârea atacată în sensul că a respins apelul declarat de reclamanţii C. E, C. N. jun. şi M. E, menţinând din cuprinsul deciziei dispoziţiile privind cheltuielile de judecată ocazionate de judecata fondului precum şi menţiunea privind celelalte dispoziţii menţinute în apel şi cuprinse în sentinţa judecătoriei.


Decizia civilă nr. 1257/R/20 mai 2009
Părinte aflat în executarea pedepsei. Legături personale cu minorul. Interesul superior al minorului.
Prin acţiunea înaintată la 29 noiembrie 2007 la Judecătoria Miercurea Ciuc, reclamantul K. L, deţinut în Penitenciarul Aiud, a chemat în judecată pe pârâta N. E, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să se stabilească modalitatea de vizitare a minorului A. J. născut la data de 21 iunie 2003 din relaţiile de concubinaj ale părţilor.

În susţinerea acţiunii, reclamantul a relevat că în prezent se află în executarea unei pedepse privative de libertate de 20 de ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, însă nefiind decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti, este îndreptăţit a avea legături personale cu minorul, pentru a veghea la creşterea şi educarea acestuia. În opinia reclamantului, este posibil şi justificat ca minorul să fie adus periodic la penitenciar de către părinţii sau fraţii reclamantului, după care aceştia să-l readucă la domiciliul pârâtei.

Prin sentinţa civilă nr.1471 din 16 septembrie 2008 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, s-a respins ca nefondată acţiunea civilă formulată de reclamant, soluţie menţinută ca legală şi temeinică prin decizia civilă nr.162 din 11 decembrie 2008 a Tribunalului Harghita, care a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Pentru a statua astfel, instanţa de apel a reţinut că minorul se află în grija pârâtei, are vârsta de 5 ani iar relaţiile dintre părţi sunt deosebit de tensionate, în condiţiile în care reclamantul i-a omorât sora. După cum a relevat în întâmpinare, pârâta nu doreşte să-şi însoţească copilul la penitenciar pentru a-şi vedea tatăl şi nici să-l încredinţeze unei rude a pârâtului, mamă sau frate, pentru a-l duce la penitenciar. Cele de mai sus coroborate cu vârsta copilului, fac, ca cel puţin pentru o perioadă de timp legătura copilului cu tatăl său să nu fie în interesul minorului. În fine, în pronunţarea soluţiei adoptate, instanţa de apel a avut în vedere disp.art.43 alin.3 şi art.97 din Codul familiei, acordând prioritate absolută interesului major al copilului.

Împotriva deciziei civile menţionate, reclamantul a înaintat în termen legal recurs, solicitând modificarea în tot a acesteia, în sensul admiterii acţiunii civile promovate, conform solicitării. În dezvoltarea memoriului de recurs, recurentul a relevat că prin sentinţa pronunţată i-a fost luat „dreptul de a fi tată”, instanţa referindu-se doar la vârsta mică a copilului şi impactul psihic pe care acesta l-ar avea dacă şi-ar vizita tatăl la penitenciar. În opinia recurentului părinţii sau rudele apropiate ale acestuia sunt în măsură şi îndreptăţiţi de a duce copilul la penitenciar pentru a-şi vizita tatăl, fiind şi în interesul copilului de a avea legături cu părintele său. În final, reclamantul recurent a arătat că instanţa de judecată s-a referit numai la obligaţiile pe care le are ca tată faţă de minor nu şi la drepturile la care este îndreptăţit potrivit legislaţiei în vigoare.

În pofida redactării simpliste a memoriului de recurs, reiese fără echivoc faptul că reclamantul se prevalează de motivul prev. de art.304 pct.9 C.pr.civ.

Recursul dedus judecăţii este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Potrivit art.43 alin.3 din Codul familiei, părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea şi pregătirea lui profesională. Ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copii lor minori, fără a se diferenţia după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, ori înfiaţi (art.97 Codul familiei).

Conform art.2 alin.2 din Legea nr.272/2004 principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.

În speţa dedusă judecăţii, minorul A. J, născut la 21 iunie 2003, a rezultat din relaţiile de concubinaj ale părţilor, însă la ora actuală reclamantul este în executarea unei pedepse privative de libertate de 20 de ani închisoare, pentru infracţiunea de omor calificat, victimă fiind sora pârâtei.

Prin sentinţa civilă nr.1798/2006 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, s-a respins acţiunea formulată de reclamant având ca obiect stabilirea programului de vizitare a minorului, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă, iar de la data pronunţării şi până în prezent nu au intervenit modificări esenţiale în situaţia acestuia.

Cu toate că prin hotărârea judecătorească prin care pârâtul a fost condamnat penal, nu i-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor părinteşti, având în vedere gravitatea infracţiunii comise, vârsta mică a copilului, instanţa de apel în mod corect a statuat că în prezent modalitatea de exercitare a drepturilor părinteşti solicitate de reclamant nu corespunde interesului copilului.

Impactul psihic al vizitelor la penitenciarul unde este încarcerat reclamantul, în lipsa mamei minorului, ar dăuna grav asupra dezvoltării sale psihice la o vârstă la care capacitatea de înţelegere este diminuată. Pe de altă parte, stabilirea în sarcina altor persoane a răspunderii de a duce minorul la penitenciar, nu poate fi impusă acestora, întrucât mama pârâtă nu este de acord cu această modalitate, care evident ar dăuna interesului minorului.

Reclamantul are posibilitatea legală de a solicita pentru o perioadă determinată de timp întreruperea executării pedepsei, perioadă în care va avea posibilitatea să-şi viziteze minorul, în contextul în care nu este decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti.

Faţă de cele ce preced, constatând că hotărârea atacată a fost dată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie şi nereţinând din oficiu motive de casare de ordine publică, a fost respins ca nefondat recursul declarat.

Decizia civilă nr. 1259/R/20 mai 2009
Vânzarea bunurilor comune ale soţilor prin licitaţie publică. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 67311.
Prin sentinţa civilă nr. 974/2 iunie 2008 Judecătoria Miercurea Ciuc, soluţionând acţiunea principală de partaj, precum şi acţiunea reconvenţională având acelaşi obiect, a luat act de tranzacţia încheiată între părţi: R. D. L. şi R. I. în sensul partajării bunurilor mobile.

Cu privire la imobilul situat în Miercurea Ciuc, str. Culmei nr.15, sc. A, ap.7, jud. Harghita, instanţa de fond a dispus atribuirea acestuia reclamantului –pârât reconvenţional R. D. L, obligându-l la plata unei sulte în valoarea de 83.000 lei către pârâta-reclamantă reconvenţională R. I.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul R. D.L.

Prin decizia civilă nr. 132 din 30 octombrie 2008, Tribunalul Harghita a respins ca nefondat apelul declarat obligând reclamantul la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 11 ianuarie 2007, apelantul-pârât reconvenţional prin capătul de cerere privind împărţirea bunurilor comune, a solicitat admiterea propunerii sale de partajare şi anume, ca imobilul să-i fie atribuit lui în totalitate, cu obligarea sa de a-i achita pârâtei valoarea cotei de ½ parte din valoarea totală de 50.000 RON.

Având în vedere că valoarea reală a imobilului este în sumă de 166.000 lei reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, conform contraexpertizei tehnice solicitată de părţi şi efectuată de ing. E. I, tribunalul a considerat că instanţa de fond a soluţionat în mod legal şi temeinic acţiunea de împărţire a bunurilor comune, atribuind în natură imobilul în litigiu apelantului-reclamant –pârât reconvenţional şi l-a obligat pe acesta la plata sultei în sumă de 83.000 lei pe seama intimatei, care corespunde cotei de ½ parte cei revine din contravaloarea imobilului (apartamentul situat în Miercurea Ciuc, str. Culmei nr.15, sc. A, ap.7, jud. Harghita), astfel cum apelantul a solicitat în mod expres prin cererea de împărţire a bunurilor.

Susţinerile apelantului potrivit cărora instanţa de fond nu a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art.673 ind. 11 alin.1 Cod procedură civilă, criticând sentinţa atacată sub acest aspect, nu au fost reţinute de tribunal ca urmare a faptului că în cauza dedusă judecăţii aceste dispoziţii legale invocate de apelant nu sunt incidente, ele referindu-se la situaţia în care nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului. În speţă prin cererea introductivă, apelantul a solicitat în mod expres atribuirea în natură a bunului imobil (apartament), iar cererea introductivă nu a fost modificată în condiţiile art. 132 Cod procedură civilă.

Este adevărat că prin notele de şedinţă de la fila 140 dosar fond apelantul a solicitat ca imobilul în litigiu să fie vândut în baza art.673 ind. 11 alin.1 Cod procedură civilă, dar potrivit Încheierii nr. 9 din 7 ianuarie 2008 apelantul a fost de acord în principiu din luna mai 2008 cu partajarea apartamentului astfel cum a fost propusă, nemodificându-şi, aşa cum s-a arătat, acţiunea introductivă.

De asemenea, cu ocazia dezbaterii cauzei în fond potrivit Încheierii nr. 12 din 26 mai 2008, care face parte integrantă din sentinţa atacată, tribunalul a constatat că reprezentantul reclamantului-apelant a solicitat în mod expres atribuirea apartamentului în natură reclamantului-apelant, cu obligarea acestuia la plata unei sulte în favoarea pârâtei-intimate, ceea ce instanţa a şi făcut, pronunţând hotărârea atacată în sensul celor solicitate de reclamantul-apelant.

Referitor la excluderea din valoarea totală a imobilului, a investiţiilor efectuate de SC R. I. SRL în valoarea de 4737 lei, tribunalul a apreciat că susţinerile apelantului potrivit cărora firma este proprietatea sa şi nu bun comun al soţilor, sunt neîntemeiate. Instanţa de fond reţinând în mod corect în considerentele hotărârii atacate că, contravaloarea investiţiilor efectuate de SC R. I. SRL nu va fi scăzută din valoarea totală a apartamentului întrucât au fost executate de o societate al cărui asociat unic este reclamantul, iar lucrările fiind efectuate în timpul căsătoriei, investiţiile vor fi cuprinse în masa bunurilor comune partajabile.

Tribunalul a constatat că această cerere a reclamantului de excludere din valoarea totală a imobilului, a investiţiilor în valoare de 4737 lei s-a făcut cu ocazia dezbaterii cauzei în fond, astfel că instanţa de fond în mod legal şi temeinic a respins cererea reclamantului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul-pârât reconvenţional.

Recurentul a invocat în drept prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că instanţa a dat o greşită interpretare înscrisului depus la fila 140 dosar fond, în sensul în care acesta reprezenta o precizare a acţiunii. Cu referire la acelaşi înscris recurentul a arătat că instanţa, în condiţiile art. 673 ind. 11, alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă era obligată să pronunţe o încheiere.

O ultimă critică formulată de recurent vizează greşita apreciere a instanţelor faţă de calitatea de bun comun a sumei de 4737 lei reprezentând contravaloarea tâmplăriei din aluminiu, lucrare suportată pe costuri de SC R. I. SRL.

Intimata R. I. formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat.

În esenţă, intimata a arătat că hotărârea atacată este legală şi temeinică prin prisma dispoziţiilor art. 132 Cod procedură civilă şi 673 ind. 11 alin,1 Cod procedură civilă.

Cu referire la debitul de 4737 lei, intimata a arătat că o asemenea cerere nu a fost formulată în faţa instanţei de fond, astfel că această pretenţie opusă în calea de atac nu poate fi admisă.

Asupra recursului declarat, Curtea a reţinut următoarele:

Părţile au dobândit în timpul căsătoriei apartamentul situat în Miercurea Ciuc, str. Culmei, nr. 15, sc. A, ap. 7 şi înscris în CF 742/S/VII compus din 4 camere, bucătărie, cămară, baie şi balcon.

Prin acţiunea formulată având ca obiect partajul bunurilor comune, reclamantul recurent a solicitat atribuirea acestui bun şi obligarea sa la plata unei sulte în favoarea intimatei. Intimata a acceptat acest mod de sistare a comunităţii de bunuri, consimţind la atribuirea imobilului în favoarea reclamantului-pârât reconvenţional (fila 11 dosar fond).

Astfel fiind fixat obiectul judecăţii, instanţa de fond procedând în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin.6 Cod procedură civilă a atribuit imobilul rămas din masa bunurilor comune în favoarea reclamantului-pârât reconvenţional.

Înscrisul depus la fila 140 dosar fond intitulat „note de şedinţă” a fost în mod corect apreciat de instanţă ca neîndeplinind cerinţele prevăzute de art. 132 şi 138 Cod procedură civilă.

Pe de altă parte, şi în condiţiile în care înscrisul aflat la fila 140 ar fi fost apreciat ca o modificare a acţiunii principale condiţiile cerute de art. 673 ind. 11 Cod procedură civilă nu erau îndeplinite, în sensul în care reclamantul ceruse atribuirea bunului iar pârâta-reclamantă reconvenţională acceptase această solicitare.

Condiţia impusă de art. 673 ind. 11 Cod procedură civilă respectiv ca : „nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului” nu a fost îndeplinită astfel instanţele au apreciat în mod corect că această dispoziţie legală nu îşi poate găsi aplicabilitate.

Cu referire la debitul de 4737 lei reprezentând contravaloarea tâmplăriei de aluminiu montată la apartamentul proprietatea părţilor, instanţa de apel a apreciat în mod corect asupra netemeiniciei acestei cereri prin prisma art.129 şi 132 Cod procedură civilă. Mai mult cuprinderea acestei societăţi în masa bunurilor mobile partajate prin bună-învoială presupune că reclamantul recurent a acceptat în lotul său această societate cu activul şi pasivul său considerând, la momentul încheierii tranzacţiei, că nu se impune compensarea prin sultă a valorii celor două loturi.

Având în vedere cele de mai sus curtea a apreciat ca nefondate criticile formulate de recurent astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă a respins ca nefondat recursul declarat.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   52
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə