România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Decizia nr. 1247/R/2009
Pensie demnitari.

Prin sentinţa civilă nr. 1767/23 octombrie 2008, Tribunalul Mureş a respins acţiunea formulată de reclamantul C.P. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Mureş.

În adoptarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că, prin cererea depusă la data de 18 ianuarie 2008, reclamantul a solicitat acordarea pensiei de invaliditate, iar nu a celei de serviciu, derivând din calitatea sa de fost deputat, iar pe de altă parte, nici nu este îndreptăţit la acordarea acesteia din urmă, neîndeplinind condiţiile impuse de art. 49 din Legea nr. 96/2006, respectiv stagiul de cotizare şi vârsta de pensionare prevăzute de Legea nr. 19/2000.

Uzând de calea de atac a recursului, reclamantul a invocat nelegalitatea hotărârii primei instanţe, sub aspectul greşitei aplicări a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În cuprinsul memoriului de recurs a arătat că susţinerea conform căreia nu ar fi solicitat acordarea pensiei prevăzute de Legea nr. 96/2006 este eronată, în contextul în care a depus la dosar adeverinţa tip eliberată de Parlamentul României, în cuprinsul căreia s-a consemnat opţiunea sa pentru pensia cea mai avantajoasă.

Cu referire la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006, reclamantul a susţinut că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile legale menţionate, în sensul că acestea ar face trimitere la îndeplinirea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 19/2000 pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă, în realitate legiuitorul referindu-se la orice categorie de pensie.

Pârâta nu a depus întâmpinare.

Examinând recursul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304¹ şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că acesta este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele relevate în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. 5 din Legea nr. 96/2006, la îndeplinirea condiţiilor de pensionare, deputaţii şi senatorii, vor opta pentru pensia calculată conform alin. 1 – 4 sau pentru pensia calculată în condiţiile Legii nr. 19/2000 ori ale altor legi speciale din cadrul sistemului public.

Prin art. 1 din Normele de aplicare a legii, aprobate prin Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 2/2006, modificată prin Hotărârea nr. 4/19 iunie 2007, s-a prevăzut că pensia se acordă la cerere, după îndeplinirea condiţiilor de acordare a oricărei categorii de pensii prevăzute de Legea nr. 19/2000, în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile de eligibilitate privind vârsta şi stagiul de cotizare prevăzute de aceasta.

De asemenea, conform prevederilor art. 4 lit. b) din Norme, beneficiază de pensie şi persoanele care la data solicitării nu au calitatea de deputat sau senator, dar au deţinut în trecut un mandat de deputat sau senator şi îndeplinesc condiţiile de vârstă şi stagiu de cotizare prevăzute de Legea nr. 19/2000 pentru obţinerea unei categorii de pensie. ( cazul din speţă ).

Din ansamblul prevederilor legale enunţate rezultă că prima instanţă a apreciat în mod greşit că reclamantul nu îndeplineşte condiţiile pentru acordarea pensiei prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006, o atare concluzie desprindu-se, de altfel din chiar cuprinsul alin.1 al art. menţionat, care nu face trimitere la îndeplinirea condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă.

Prin urmare, fiind sesizată cu cererea de pensionare ca urmare a pierderii capacităţii de muncă, pârâta era datoare ca, după verificarea întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 57 din Legea nr. 19/2000, privind acordarea pensiei de invaliditate – respectiv îndeplinirea stagiului de cotizare în raport cu vârsta, conform tabelului nr. 3 - să procedeze şi la calcularea pensiei cuvenite reclamantului în baza Legii nr. 96/2006, stabilind, totodată, prin aplicarea prevederilor art. 50 din aceeaşi lege, partea din pensie care, depăşind nivelul pensiei rezultate conform Legii nr. 19/2000, urmează a se suporta din bugetul de stat.

Ceea ce a instituit legiuitorul prin adoptarea Legii nr. 96/2006 nu este o altă categorie de pensie, cum greşit s-a apreciat în cauză, ci un alt cuantum al acesteia, corespunzător fiecărei categorii din cele reglementate de art. 40 din Legea nr. 19/2000 ( pensia pentru limită de vârstă, pensia anticipată, pensia anticipată parţială, pensia de invaliditate şi pensia de urmaş ), cuantum stabilit prin raportare la prevederile art. 82 alin. 1 din Legea nr. 303/2004.

Nu este întemeiată apărarea invocată de către pârâtă şi însuşită de către prima instanţă, conform căreia reclamantul nu ar fi solicitat acordarea pensiei în condiţiile Legii nr. 96/2006, ci a pensiei de invaliditate, conform Legii nr. 19/2000, deoarece, astfel cum rezultă din copia dosarului de pensionare, acesta şi-a exprimat opţiunea pentru pensia cea mai avantajoasă, prin depunerea adeverinţei nr. 57/420/22.01.2008, emisă de Camera Deputaţilor, adeverinţă care atestă îndeplinirea condiţiilor pentru stabilirea pensiei conform Legii nr. 96/2006. ( fila 31 – verso, dosar fond ). De altfel, printr-un buletin de calcul anterior emiterii deciziei contestate, pârâta a stabilit şi cuantumul pensiei conform Legii nr. 96/2006, ceea ce denotă că a reţinut opţiunea reclamantului pentru aceasta din urmă. ( fila 28 dosar fond ).

Având în vedere argumentele anterior expuse, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, a admis recursul dedus judecăţii şi, procedând la modificarea integrală a hotărârii primei instanţe, a admis acţiunea reclamantului, a anulat decizia nr. 270451/22 mai 2008 şi a obligat pârâta să stabilească drepturile de pensie cuvenite acestuia în conformitate cu prevederile Legii nr. 96/2006.

Decizia nr. 1248/R/19 mai 2009
Acţiune în constatare declaratorie, art. 111 Cod procedura civilă şi art. 109 Cod procedura civilă.
Prin sentinţa civilă nr.1675 din 19.03.2008 a Judecătoriei Tg.Mureş s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de către pârâtă.

S-a respins cererea formulată de reclamanta C. E.-M., prin reprezentant legal C. I., în contradictoriu cu pârâţii Z.A., ca inadmisibilă.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că în patrimoniul ei preexistă dreptul de folosinţă asupra terenului de 596 mp din terenul în suprafaţă de 742 mp, înscris în CF nr.1602/II, nr.top.859/2/1/1, 860/a/2/7, teren aferent casei de locuit, a cărui constatare, cu efect declarativ se cere, astfel încât acţiunea în constatare este inadmisibilă potrivit art.111 Cod procedură civilă.

Prin decizia civilă nr.350 din 19.11.2009 a Tribunalul Mureş s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta C. E.-M., prin reprezentant legal C. I. împotriva sentinţei civile nr.1675 din 19.03.2008 a Judecătoriei Tg.Mureş.

A fost obligată apelanta la plata către intimata Z.A. a cheltuielilor de judecată în apel.

Instanţa de apel a reţinut de asemenea că acţiunea în constatare este inadmisibilă, reclamanta având la îndemână acţiunea în realizare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamanta C. E.-M, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei Tribunalul Mureş, în vederea rejudecării apelului, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că s-a aplicat în mod greşit art.111 Cod procedură civilă, deoarece acţiunea dedusă judecăţii nu este una de constatare ci o acţiune în realizare.

Scopul fiind urmărit de reclamantă a fost notarea în CF nr.1602/II Tg.Mureş a dreptului său de folosinţă asupra întregii suprafeţe evidenţiate tabular.

Investind instanţele judecătoreşti cu un petit de notare cu privire la un drept pretins (dreptul de folosinţă), manifestarea de voinţă a reclamantei recurente a fost aceea de realizare a dreptului său, apreciat de justiţiabil ca fiind un drept de folosinţă, prin înscrierea acestui drept în cartea funciară.

În atare condiţii, hotărârea prin care s-ar admite acţiunea reclamantei ar reprezenta în mod cert un titlu executoriu în raport cu notarea în Cartea funciară a dreptului pretins, fiind astfel depăşite limitele unei acţiuni în constatare.

În subsidiar s-a arătat că în raport de starea de fapt din speţă este evident că reclamanta recurentă nu are interesul în promovarea unei acţiuni în realizare vizând constituirea unei servituţi, atâta timp cât singura parte care posedă şi foloseşte în prezent întreaga suprafaţă de 741 mp, în calitate de teren aferent locuinţei este chiar reclamanta, posesia acesteia nefiind tulburată în vreun fel de intimată.

Cu privire la destinaţia şi implicit a folosinţei terenului deţinut de intimată, în partea I din Cartea funciară se precizează expres: „cota de teren aferentă locuinţei este de 741/741 parte din întreg de unde rezultă:

• 
  întreaga suprafaţă de teren serveşte utilei folosinţe a edificatului şi dreptul invocat de reclamantă preexistă de la momentul dobândirii de către aceasta a edificatului;
  
• 
  se impune clarificarea acestei situaţii, atâta timp cât descrierea din partea I-a a Cărţii funciare, nu este dublată de o evidenţiere explicită a dreptului de folosinţă în partea a III-a a Cărţii funciare.
  

Această contradicţie se impunea a fi lămurită şui ar fi fost necesară a aborda etapa cererilor în probaţiune.

Rolul instanţei nu este de a impune părţii o anume conduită procesuală şi nici de a îndruma partea în promovarea unei anume tip de acţiune.

Prin întâmpinarea depusă pârâta Z. A.-D. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că în motivele de apel reclamanta a susţinut că obiectul cererii introductive îl constituie constatarea dreptului de folosinţă al reclamantei asupra suprafeţei de 596 mp şi că aferent locuinţei este doar suprafaţa de 145 mp.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate, instanţa constată că recursul declarat este nefondat din următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Tg.Mureş reclamanta C. E.-M, reprezentată de legal de C. I., a chemat în judecată pe pârâta Z.A. solicitând:

• 
  constatarea dreptului de folosinţă, în favoarea reclamantei, asupra cotei părţi de 596 mp din terenul în suprafaţă de 741 mp, înscris în CF nr.1602/II nr.top. 859/2/1/1; 860/a/2/7, teren aferent casei de locuit a reclamantei;
  
• 
  notarea în CF menţionat a dreptului de folosinţă astfel constatat;
  
• 
  cu cheltuieli de judecată.
  

În drept s-au invocat disp. art.480 şi următoarele Cod civil şi disp. Legii nr.7/1996.

Prin întâmpinarea depusă în şedinţa publică din 28.11.2007 (f.16) pârâta Z.A.-D. a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, arătând că acţiunea în constatare a unui drept de folosinţă este inadmisibilă.

Prin răspunsul depus (f.19 dosar fond) cât şi în concluziile depuse în faţa instanţei de fond reclamanta a arătat că cererea promovată are caracterul unei acţiuni în constatare declaratorie.

Prin urmare reclamanta a fost cea care a indicat obiectul cererii de chemare în judecată, în virtutea principiului disponibilităţii şi cu care a fost sesizată instanţa, astfel încât acest aspect nu mai poate fi pus în discuţie.

Contrar susţinerilor din motivele de recurs, acţiunea dedusă judecăţii de reclamantă, conform precizărilor făcute în faţa primei instanţe a fost o acţiune în constatare.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în constatare a dreptului de folosinţă, în favoarea reclamantei, asupra cotei părţi de 596 mp trebuie reţinute următoarele:

Dreptul de folosinţă este un atribut al dreptului de proprietate care conferă proprietarului facultatea de a întrebuinţa bunul său.

Acţiunea în constatare declaratorie este acţiunea prin care se tinde la consacrarea judecătorească a existenţei sau inexistenţei unei situaţii juridice ori a unui drept, pentru a se înlătura astfel o situaţie de incertitudine. Astfel, între definiţia dată cererii în constatare în general şi aceea dată cererii în constatare declaratorie nu există nicio diferenţă.

Potrivit cu cele precizate la art.111 Cod procedură civilă, cum în mod corect au reţinut instanţele, o condiţie inalienabilă este ca partea să nu poată cere realizarea dreptului.

Ori dreptul de folosinţă, fiind un atribut al dreptului de proprietate, conferă proprietarului bunului posibilitatea de a solicita obligarea pârâtului la respectarea dreptului său, dacă acest drept subiectiv civilă există.

Prin urmare, reclamantul, pentru a-şi proteja dreptul său de folosinţă are la îndemână calea acţiunii în realizare reglementată de art.109 Cod procedură civilă, prin care poate să obţină condamnarea pârâtului iar în această situaţie acţiunea în constatare este inadmisibilă.

Aşadar, nefiind incident vreun motiv de modificare sau casare prev. de art.304 Cod pr.civilă, instanţa, în baza art.312 Cod procedură civilă a respins recursul declarat ca nefondat.

Văzând şi disp. art.274 Cod procedură civilă.

Decizia civilă nr. 1251/R/19 mai 2009
Încadrarea art. 85, necitarea primarului în calitate de reprezentant al unităţii administrativ teritoriale.
Prin sentinţa civilă nr. 276 din 17 martie 2008, pronunţată de Judecătoria Gheorgheni în dosarul nr. 436/234/2007, s-a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune al reclamanţilor, invocată de S.C. BTT SA Bucureşti şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, invocată de S.C. BTT SA; s-a respins acţiunea reclamanţilor G. A. şi G. A, împotriva pârâţilor Comuna Voşlobeni, prin Primar, F.M, S.C. Biroul de Turism pentru Tineret SA şi Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Harghita.

Prin decizia civilă nr. 163 din 11 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Harghita, Secţia civilă în dosarul nr. 436/234/2007, s-a respins excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Gheorgheni, invocată în apel de apelanţi şi s-a respins apelul formulat de G. A. şi G. A., împotriva sentinţei civile nr. 276 din 17 martie 2008 a Judecătoriei Gheorgheni.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii G. A. şi G. A. şi au solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra aspectului invocat de reclamanţi privind necitarea legală a comunei Voşlobeni, prin Primar, pe întreg parcursul dosarului de la instanţa de fond. În subsidiar, s-a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate şi pe cale de consecinţă admiterea apelului, constatarea nulităţii sentinţei pronunţate de Judecătoria Gheorgheni şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, conform art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, invocându-se totodată faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în constatare, privind constatarea titlului preferabil, invocat de către S.C. BTT SA Bucureşti. Pe fondul cauzei, s-a solicitat ca în urma desfiinţării sentinţei primei instanţe să se dispună admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Reclamanţii au invocat în drept prevederile art. 304 pct. 5,8 şi 9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului s-a arătat că cu ocazia judecării apelului, reclamanţii au invocat ca şi motiv de nulitate ale sentinţei atacate faptul că la instanţa de fond la toate termenele de judecată a fost lipsă de procedură cu pârâta Comuna Voşlobeni, prin Primar, întrucât instanţa de fond în mod eronat a citat Primăria comunei Voşlobeni. S-a mai arătat că prin acţiunea introductivă s-a solicitat citarea în calitate de pârâtă a Comunei Voşlobeni, neexistând identitate între Comuna Voşlobeni prin Primar şi Primăria comunei Voşlobeni.

Deşi reclamanţii au invocat acest motiv de nulitate a sentinţei primei instanţe, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii invocată la termenul din 27 noiembrie 2008, deşi

judecătorii apelului au constatat personal această nulitate, întrucât la termenul din 16 octombrie 2008 au hotărât citarea Comunei Voşlobeni prin Primar în cadrul apelului.

Reclamanţii au reiterat în recurs excepţia necitării legale a Comunei Voşlobeni prin Primar şi lipsa de procedură cu această parte pe toată perioada derulării procesului la instanţa de fond, solicitând pentru acest motiv constatarea nulităţii sentinţei judecătoriei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

S-a invocat totodată faptul că instanţa de apel în mod greşit a respins excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Gheorgheni. Astfel, la termenul din 27 noiembrie 2008 reclamanţii au indicat valoarea imobilului la suma de 510.000 lei (RON) iar instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor valoarea indicată de către apelanţi. Contrar prevederilor legale, instanţa de apel a respins această excepţie raportându-se la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. B. SA şi F. M, precum şi la raportul de evaluare depus la instanţa de fond, fără a da posibilitatea reclamanţilor să dovedească cele susţinute de ei , întrucât reclamantul este cel care indică valoarea obiectului în litigiu, iar raportarea instanţei de apel la anumite înscrisuri datate din anul 1993, nu poate fi primită.

Reclamanţii au invocat şi faptul că în mod eronat instanţa de apel a reţinut prin decizia atacată împrejurarea că instanţa de fond nu a schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată. Astfel, instanţa de fond a caracterizat capătul de cerere privind revendicarea ca pe o cerere la care se aplică prevederile Legii nr. 10/2001, fără a pune în discuţia părţilor cauza cererii de chemare în judecată şi cauza acţiunii, aspect care este contrar principiilor disponibilităţi şi contradictorialităţii care guvernează procesul civil.

Instanţa de fond şi cel de apel nu au reţinut faptul că imobilul în litigiu a fost vândut cu mult timp înainte de apariţia Legii nr. 10/2001 şi datorită acestui fapt trebuiau comparate titlurile şi nu aplicate în mod retroactiv şi unilateral prevederile Legii nr. 10/2001 fără a ţine cont de înscrisurile de la dosar.

S-a relevat totodată faptul că instanţa de apel în mod greşit a considerat că prima instanţă s-a pronunţat în conformitate cu prevederile legale chiar dacă s-au depus anumite înscrisuri şi după închiderea dezbaterilor.

Susţinerea instanţei de apel prin care se arată că nu actele care au fost depuse tardiv, după închiderea dezbaterilor, au determinat luarea soluţiei de către prima instanţă , nu are suport real şi este în contradicţie totală cu afirmaţiile instanţei de fond care face referire numai la înscrisurile depuse de către intimată după închiderea dezbaterilor.

În procesul civil există obligativitatea comunicării tuturor înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, iar înscrisurile la care au făcut referire reclamanţii au fost depuse după închiderea dezbaterilor şi nu le-au fost comunicate, iar instanţa de fond s-a pronunţat pe baza acestora fără a le da posibilitatea reclamanţilor să-şi formuleze apărarea.

Reclamanţii au mai invocat faptul că instanţa de apel în mod greşit a considerat că Judecătoria Gheorgheni a admis în mod corect excepţia prescrierii dreptului material al acţiunii introductive n baza Legii nr. 10/2001. Instanţa de fond şi instanţa de apel au omis în mod intenţionat să arate că temeiul de drept al acţiunii este art. 480 şi urm. Cod civil, iar Legea nr. 10/2001 nu poate fi aplicată retroactiv la anul 1993, când s-a înstrăinat proprietatea reclamanţilor.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a fost admisă de către prima instanţă tot în baza Legii nr. 10/2001 însă această lege nu se aplică în cazul reclamanţilor, care se judecă sub imperiul legilor existente la data când li s-a luat în mod abuziv proprietatea.

În faţa instanţei de fond, la termenul din 19 februarie 2008, S.C. BTT SA Bucureşti a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare privind constatarea titlului preferabil, iar instanţa de fond nu s-a pronunţat pe această excepţie. Susţinerea instanţei de apel prin care se arată că acest aspect ar fi putut fi invocat eventual de către S.C. B SA, care însă nu a declarat apel, nu poate fi primită întrucât instanţa de apel avea obligaţia să constate că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe această excepţie, să desfiinţeze hotărârea apelată şi să trimită cauza spre rejudecare.

Aceleaşi chestiuni au fost susţinute şi în privinţa motivului de apel, prin care s-a arătat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţi procesuale active a reclamanţilor invocată de către S.C. B. SA Bucureşti prin întâmpinare. Excepţia invocată fiind o excepţie dirimantă este obligatorie pentru instanţă, iar legea nu lasă la aprecierea instanţei dacă trebuie să se pronunţe sau nu.

Referitor la fondul cauzei, s-a arătat că instanţa de apel în mod greşit a considerat că sentinţa atacată este ferită de critici, iar apelul este neîntemeiat.

Sub acest aspect s-a precizat că antecesorii reclamanţilor de la care a fost naţionalizat imobilul în litigiu în baza Decretului nr. 92/1950 făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, întrucât G. A. era casnică iar G. I. era ofiţer în rezervă.

Pe de altă parte, Statul Român nu şi-a întabulat niciodată dreptul său de proprietate în CF nr. 6756 Tomeşti nr. top. 11206, 11207, 11210.

În mod greşit instanţa de fond şi cea de apel au refuzat să admită faptul că acţiunea introductivă este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. Cod civil , omiţând în mod intenţionat să arate că reclamanţii se judecă pe drept comun şi nu pe lege specială.

De asemenea, susţinerea că dreptul reclamanţilor la acţiune este prescris, nu este întemeiată, întrucât dreptul de proprietate nu este supus prescripţiei extinctive.

Constatând că Statul Român nu a avut niciodată calitatea de proprietar, nefiind întabulat în cartea funciară şi că dreptul de proprietate al antecesoarei reclamanţilor nu s-a pierdut, se poate deduce că statul nu avea vocaţia transmiterii către pârât a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Vânzătorul S.C. BTT SA şi cumpărătorul Fluieraş Moise au fost de rea-credinţă întrucât au cunoscut faptul că în cartea funciară terenul pe care se afla construcţia edificată de antecesoarea reclamanţilor, era întabulat pe numele acesteia la data întocmirii actelor de vânzare-cumpărare.

La toate acestea, trebuie adăugată şi prevederea din contractul de vânzare-cumpărare în care se arată că în situaţia în care fostul proprietar va fi repus în drepturi, vânzătorul nu-şi asumă răspunderea pentru eventualele daune.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs şi în raport de prevederile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată la Judecătoria Gheorgheni reclamanţii G.A. şi G. A. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Comuna Voşlobeni prin Primar, F. M., S.C. B. SA Bucureşti şi Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Harghita următoarele:

- să se constate inaplicabilitatea Decretului nr. 90/1950 privind terenul aferent construcţiei, înscris iniţial sub menţiunea de cota 1/3 pare, în CF 6756 Tomeşti, cu nr. top 11206, 11207, 11210 şi a construcţiei neîntabulată iniţial în cartea funciară intitulată „Vila Decebal”, ambele proprietatea numitei A. G., născută K., situate în comuna Voşlobeni-Izvorul Mureşului;

- să se constate că imobilul, teren şi construcţii, descris mai sus, a fost preluat de către Statul Român fără titlu valabil;

- să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 98 din 7 decembrie 1993 încheiat în baza procesului verbal de adjudecare a licitaţiei nr. 17 din 22 noiembrie 1993 între Biroul de Turism pentru Tineret SA Bucureşti şi F. M., prin care a fost înstrăinat imobilul construcţie neîntabulat în cartea funciară;

- să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 23583 din 8 mai 1996 emis de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Harghita pentru o suprafaţă de teren de 1347 mp atribuit numitului F.M.;

- să se dispună rectificarea CF 6756 Tomeşti la poziţia B7, în sensul revenirii în această carte funciară a corpului funciar cu nr. top 11206/1, pe numele fostului proprietar de la poziţia B+6 din această carte funciară şi radierea dreptului de proprietate a numitului F. M. de pe acest număr top;

- să se dispună rectificarea CF 8494 Tomeşti cu nr. top 11206/1 teren de 1306 mp în sensul radierii dreptului de proprietate a numitului F. M. şi înscrierea imobilului pe numele vechiului proprietar, antecesorul reclamanţilor;

- să se dispună restabilirea situaţiei anterioare a cărţii funciare precizate prin compararea titlurilor, stabilind ca dreptul de proprietate al antecesoarei reclamanţilor, dobândit prin cumpărare şi construire este preferabil şi anterior drepturilor pârâţilor dobândit de la un neproprietar prin cumpărare, cu reînscrierea dreptului de proprietate al antecesoarei reclamanţilor;

- să fie obligaţi pârâţii să lase imobilul mai sus descris în deplină proprietate şi liniştită posesie;

- să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată .

Prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanţii au chemat în judecată Comuna Voşlobeni, prin Primar. Cu toate acestea pe parcursul judecării cauzei, în faţa prim ei instanţe a fost citat Primarul comunei Voşlobeni, fără a se preciza dacă acesta a fost citat ca reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale, chemate în judecată, sau în altă calitate.

În apel, de asemenea, a fost citat iniţial în calitate de pârât Primarul comunei Voşlobeni, iar la termenul din 16 octombrie 2008 s-a dispus citarea în cauză a Comunei Voşlobeni, prin Primar. Instanţa de apel a reţinut lipsa de procedură cu această parte, încă nu a clarificat dacă pe parcursul judecării cauzei în primă instanţă procedura de citare a fost legal îndeplinită. Conform prevederilor art. 85 Cod procedură civilă judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel.

Dispoziţiile legale referitoare la citare au caracter imperativ, deoarece au fost prevăzute pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunţate.

Având în vedere că în speţă prima instanţă s-a pronunţat în contradictoriu cu Primarul comunei Voşlobeni, care nu a fost citat în calitate de reprezentant al unităţii administrativ – teritorial chemată în judecată, instanţa de recurs reţine că sentinţa pronunţată de judecătorie este lovită de nulitate, fiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.

Pentru aceste motive se impune casarea atât a deciziei civile pronunţate de instanţa de apel, cât şi a sentinţei civile pronunţate de judecătorie şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În recurs au fost invocate mai multe motive de nelegalitate a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în fazele procesuale anterioare, însă având în vedere că nerespectarea prevederilor legale referitoare la citare primează, instanţa de recurs apreciază că acestea nu se mai impun a fi analizate, urmând ca aspectele invocate de recurenţii reclamanţi să fie avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă curtea a admis recursul declarat de reclamanţi şi a casat integral decizia pronunţată de tribunal şi sentinţa pronunţată de judecătorie şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Gheorgheni.

În rejudecare, instanţa va proceda la citarea părţilor cu respectarea prevederilor legale aplicabile în materie. De asemenea, se va clarifica şi valoarea imobilului în litigiu în raport de care urmează a se stabili competenţa materială de soluţionare a cauzei, în condiţiile în care reclamanţii invocă o anumită valoare, iar din actele depuse la dosar rezultă o altă valoare, urmând ca sub acest aspect să se aibă în vedere şi poziţia părţilor din proces. Totodată, se vor pune în discuţie şi se vor soluţiona şi celelalte aspecte invocate pe parcursul judecării cauzei referitoare la temeiul cererii de chemare în judecată, excepţiile invocate de părţi şi chestiunile legate de fondul cauzei.