România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Decizia nr. 1564/R/13.10.2009
Contestaţie în anulare. Decizia Curţii Constituţionale, înscris determinant. Art. 322, pct.5 Cod procedură civilă.
Prin cererea înregistrată la data de 31 august 2009, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 1330/R/10.06.2009 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş invocând motivele prevăzute de art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de revizuire, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a susţinut că hotărârea atacată a fost dată după ce Curtea Constituţională a constatat, prin decizia nr. 838 din 27.05.2009, existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României pe de altă parte, reţinând că în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 126 alin. 3 din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să exercite controlul de constituţionalitate al acestora.

În concluzie Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti consideră că Decizia nr. 46 din 15.12.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe care s-a întemeiat hotărârea judecătorească ce face obiectul revizuirii, nu mai produce efecte de la data pronunţării Deciziei nr. 838/2009 a Curţii Constituţionale, decizie care însă nu a putut fi prezentată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Intimata N.E. nu a formulat întâmpinare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că cererea de revizuire nu este fondată, având în vedere următoarele considerente:

Revizuirea este o cale de atac extraordinară ce poate fi primită doar pentru motivele prevăzute de art. 322 Cod procedură civilă, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a invocat în calea de atac exercitată, prima ipoteză prevăzută de art. 322 pct.5 Cod procedură civilă şi anume descoperirea unor înscrisuri noi doveditoare.

Textul legal invocat stabileşte condiţiile cumulative pe care trebuie să le îndeplinească înscrisul invocat : înscrisul trebuie să fie descoperit după pronunţarea hotărârii atacate pe calea revizuirii; înscrisul trebuie să fi existat la data judecăţii; imposibilitatea prezentării înscrisului; înscrisul invocat ca temei al revizuirii trebuie prezentat de partea care exercită această cale de atac şi, în fine, înscrisul descoperit şi invocat în revizuire trebuie să aibă un caracter determinant, adică să determine o altă soluţie decât cea pronunţată.

Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a invocat în cererea de revizuire, ca înscris nou, Decizia nr. 838 din 27.05.2009 a Curţii Constituţionale. Această decizie nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă. În primul rând, decizia nu era un înscris nou, deoarece încă din data de 27.05.2009, Curtea Constituţională a publicat pe sit-ul său soluţia pe care a dat-o în sesizarea Preşedintelui României, privind conflictul dintre autoritatea judecătorească şi Parlamentul României.

Apoi, odată făcută publică această soluţie nimic nu împiedică Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti să o prezinte solicitând a se avea în vedere la soluţionarea cauzei.

De asemenea, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti deşi invocă această decizie ca înscris nou nu a înţeles să o depună ca dovadă în cererea de revizuire.

În fine, nici ultima condiţie enumerată mai sus nu este îndeplinită, decizia Curţii Constituţionale nu reprezintă în soluţionarea litigiului dedus judecăţii un înscris determinant. Potrivit art. 31 alin.1 din Legea nr. 47/1992 doar deciziile date în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate sunt definitive şi obligatorii ori prin Decizia nr.838/2009 a constatat existenţa unui conflict între puterile statului. De altfel, Curtea Constituţională a statuat în considerentele deciziei sale că aceasta nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiilor stabilite de art. 329 Cod procedură civilă şi că pe calea controlului de constituţionalitate Curtea Constituţională nu este competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătoreşti sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice.

Prin urmare, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative, în temeiul art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, Curtea a respins cererea de revizuire formulată de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Decizia nr. 1568/R/14.10.2009
Majorări salariale de 5%, 2% şi 11% pentru personalul auxiliar din instanţele judecătoreşti .O.G nr. 6/2007, O.G 10/2007, O.G 11/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 517 din 1 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Mureş, Secţia civilă în dosarul nr. 3578/102/2007, s-au respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi pe fond s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii R. C. L., S.C., C. M., C. G., N. E., T. M., P. D., Ţ.M., S. N. S., M. V., M. D., K. L., C. E. S., I. R. A., B. D., L. M., S.E., B. I., C.C., A. M., S. A., P. O., B.I., D. L., C. A., K. I., L. I, R. I., M. V., Maxim I., F. J., U. D., V. I., S.S., S. G.Z., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Târgu-Mureş , Ministerul Justiţiei, Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata majorărilor salariale anuale pe anul 2007, în cuantum de 5% începând cu 1 ianuarie 2007, faţă de nivelul lunii decembrie 2006, 2% începând cu 1 aprilie 2007, faţă de nivelul lunii martie 2007 şi 11% începând cu 1 octombrie 2007, faţă de nivelul lunii septembrie 2007, cu aplicarea dobânzii legale şi a reactualizării în funcţie de rata inflaţiei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, reclamanţii care fac parte din categoria personalului auxiliar din justiţiei, au beneficiat în anul 2007, conform prevederilor OG nr. 8/2007 de majorări salariale în trei etape: 1 ianuarie 2007, 1 aprilie 2007 şi 1 octombrie 2007. S-a mai reţinut că de aceleaşi majorări au beneficiat în baza unor acte normative şi restul personalului din sistemul bugetar, majorările fiind aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio-profesionale, astfel că nu poate fi reţinută existenţa vreunei stări de discriminare a reclamanţilor, prin încălcarea principiului egalităţii de tratament în materie de salarizare, contrar art. 1-4 şi art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii şi au solicitat casarea sentinţei atacate, iar pe fond admiterea acţiunii introductive.

În motivarea recursului s-a arătat că prin OG nr. 6/2007, OG nr. 10/2007 şi OG nr. 11/2007 au fost prevăzute creşteri salariale ale funcţionarilor publici, personalului salarizat conform OUG nr. 24/2000 şi personalului didactic din învăţământ salarizat potrivit Legii nr. 128/1997, creşterile fiind acordate în trei etape. S-a mai susţinut că aceste creşteri salariale nu au fost acordate judecătorilor şi personalului auxiliar de specialitate, motivându-se printre altele că aceste categorii profesionale au beneficiat de măriri salariale substanţiale pe parcursul anilor 2006 şi 2007, precum şi faptul că salarizarea a fost stabilită prin OG nr. 8/2007.

Reclamanţii au susţinut că deşi prin OG nr. 8/2007 au fost acordate creşteri salariale având acelaşi cuantum şi periodicitate de acordare ca şi cele prevăzute de OG nr. 6/2007, OG nr. 10/2007 şi OG nr. 11/2007, acestea nu pot fi comparabile deoarece elementele generatoare sunt diferite. Astfel creşterile salariale acordate prin OG nr. 6/2007, OG nr. 10/2007 şi OG nr. 11/2007 urmăresc acoperirea inflaţiei pe o anumită perioadă, iar prin OG nr. 8/2007 drepturile salariale ale personalului auxiliar şi conex s-au majorat prin mărirea coeficienţilor de salarizare şi prin introducerea unor noi drepturi de salarizare.

S-a mai susţinut că OG nr. 10/2007 reglementează creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 pentru două categorii de personal – personalul bugetar salarizat potrivit OUG nr. 24/2000 şi personalul salarizat potrivit anexelor II şi III la Legea nr. 154/1998, acest act normativ neavând în vedere categoria personalului auxiliar.

Reclamanţii au mai invocat faptul că se află în situaţii comparabile cu personalul la care se referă OG nr. 10/2007 şi având în vedere scopul pe care îl au indexările anuale, respectiv de acoperire a inflaţiei, ele trebuie acordate tuturor bugetarilor. În aceste condiţii, s-a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se acordă indexarea anuală doar unor categorii de salariaţi bugetari. Prin neacordarea acestor creşteri salariale s-a produs o discriminare fără a se dovedi un scop legitim care să excludă categoria grefierilor şi personalului conex de la beneficiul creşterilor salariale, cu toate că art. 2 alin. 2 din OUG nr. 137/2000 prevede cerinţe ca criteriile sau practicile discriminatorii să fie justificate de un scop legitim.

Pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului, invocând faptul că nu are calitate procesuală în cauză, iar referitor la fondul cauzei a arătat că acordarea creşterilor salariale numai anumitor categorii profesionale nu constituie o discriminare, aşa cum este definită de OG nr. 1372000 şi pe de altă parte, prin OG nr. 8/2007 legiuitorul a prevăzut pentru personalul auxiliar de specialitate drepturile salariale şi majorările periodice aplicabile acestora.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat de asemenea întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului, invocând faptul că dispoziţiile art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000, pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea au fost declarate neconstituţionale şi pe de altă parte, situaţia invocată de reclamanţi nu se regăseşte printre cele enumerate în definiţia discriminării, întrucât reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane ori reglementarea anumitor drepturi excede cadrului legal stabilit prin OG nr. 137/2000.

S-a mai arătat faptul că în anul 2007 grefierii şi personalul conex au beneficiat de indexări în temeiul prevederilor cuprinse în legea specială de salarizare (OG nr. 8/2007) şi prin urmare, pretenţiile acestora constând în majorări salariale pentru anul 2007 sunt neîntemeiate.

Prin încheierea nr. 1206/R/15 iulie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş în dosarul nr. 3578/102/2007, în temeiul prevederilor art. II pct. 3 din OUG nr. 75/2008 s-a dispus trimiterea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, spre competentă soluţionare.

Prin decizia nr. 550 din 23 ianuarie 2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie , Secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Târgu-Mureş, având în vedere că dispoziţiile art. I şi II din OUG nr. 75/2008 au fost declarate neconstituţionale.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs şi în raport de prevederile art. 304¹ Cod procedură civilă, curtea reţine următoarele:

Prin acţiunea introductivă reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata majorărilor salariale pe anul 2007 în cuantum de 5% începând cu 1 ianuarie 2007 faţă de nivelul lunii decembrie 2006, 2% începând cu 1 aprilie 2007, faţă de nivelul lunii martie 2007 şi 11% începând cu 1 octombrie 2007, faţă de nivelul lunii septembrie 2007, cu aplicarea dobânzii legale şi a ratei inflaţiei.

Instanţa de recurs apreciază că în mod corect a reţinut instanţa de fond că reclamanţii au beneficiat în anul 2007 de majorările salariale cale le solicită, în conformitate cu prevederile OG nr. 8/2007 şi prin urmare nu pot invoca existenţa vreunei stări de discriminare în raport cu alte categorii socio-profesionale din sistemul bugetar care au beneficiat de majorări salariale în anul 2007.

Prin actele normative invocate de reclamanţi – OG nr. 6/2007, OG nr. 10/2007 şi OG nr. 11/2007 au fost prevăzute creşteri salariale în anul 2007 pentru funcţionarii publici, pentru personalul salarizat potrivit OUG nr. 24/2000 şi pentru personalul didactic. Astfel de creşteri salariale au fost acordate însă şi personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti, în conformitate cu dispoziţiile OG nr. 8/2007. Sub acest aspect trebuie precizat că prin art. 27 din OG nr. 8/2007 s-a prevăzut că drepturile de salarizare ale personalului auxiliar prevăzute de acest act normativ vor fi actualizate prin aplicarea majorărilor acordate în conformitate cu prevederile legale. În anexele la OG nr. 8/2007 sunt cuprinse majorările salariale acordate personalului auxiliar în anul 2007, acestea având acelaşi cuantum şi periodicitate ca şi majorările solicitate prin cererea de chemare în judecată şi care au fost acordate prin actele normative sus-menţionate în favoarea altor categorii de personal din sistemul bugetar.

Este adevărat că prin OG nr. 8/2007 s-au majorat coeficienţii de salarizare pentru personalul auxiliar în raport cu Legea nr. 50/1996, care a fost abrogată, însă în anul 2007 personalul auxiliar a beneficiat şi de creşterile salariale solicitate prin acţiune, majorările respective fiind aplicate în trei etape şi aceste majorări s-au raportat la noile drepturi stabilite prin OG nr. 8/2007.

În consecinţă, în mod justificat pretenţiile reclamanţilor au fost respinse de instanţa de fond, aceştia neputând invoca o diferenţă de tratament derivând din apartenenţa la o anumită categorie socio-profesională.

Pe de altă parte în contextul în care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile pe prevederile OG nr. 137/2007, invocând tratamentul discriminatoriu în materie de salarizare în raport cu alte categorii de personal din sistemul bugetar, în conformitate cu prevederile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1997, în speţă trebuie făcută aplicarea şi a deciziilor Curţii Constituţionale (deciziile nr. 818-821/2008, decizia nr. 1325/2008) prin care dispoziţiile art. 1, art. 2 alin.3 şi art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 au fost declarate neconstituţionale în măsura în care din acestea se deprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Având în vedere că reclamanţii au solicitat prin acţiunea introductivă beneficiul unor norme legale care nu îi vizau, prin prisma deciziilor menţionate, pretenţiile lor nu sunt admisibile.

Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate în temeiul art. 312 Cod procedură civilă recursul declarat de reclamanţi a fost respins ca nefondat.

Decizia nr. 1606/R/15.10.2009
Spor 50% risc suprasolicitare neuropsihică agenţi de probaţiune.
Prin cererea formulată şi înregistrată la data de 13 martie 2009, la Tribunalul Harghita, în dosar nr. 476/96/2009, reclamanţii D. M., M.D.-G., P. M., P. M., R. R. I. şi Ş.V. au solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Târgu Mureş, Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri egale cu sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizaţia brută lunară de încadrare, cu indicarea unor perioade concrete pentru fiecare reclamant în parte.

Prin sentinţa civilă nr. 899 din 30 aprilie 2009 Tribunalul Harghita a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, şi a respins acţiunea reclamanţilor.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Justiţiei, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor Decretului nr. 92/1976, reţinându-se că Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală. Lipsa calităţii procesuale pasive s-a reţinut şi pentru Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, date fiind dispoziţiile art. 16 – 20 şi art. 27 din O.G. 137/2000.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa a constatat că potrivit Legii nr. 500/2002 şi H.G nr. 208/2005 şi H.G. nr. 386/2007, Ministerul Economiei şi Finanţelor coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar. De asemenea calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice se justifică şi prin dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 22/2002 aprobată prin Legea nr. 288/2002.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamanţii îşi desfăşoară activitatea la Tribunalul Harghita, în calitate de consilieri de probaţiune, fiind salarizaţi în conformitate cu Anexa 5/1 din Legea nr. 50/1996.

Consilierii de probaţiune nu sunt şi nu au fost niciodată beneficiari ai sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică nefiind nominalizaţi în cadrul prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996.

De asemenea, un aspect deosebit de important în aprecierea cererii reclamanţilor îl constituie şi decizia nr. 21 din 10 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care se constată faptul că judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi precum personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.

Împotriva acestei sentinţe au declarat, în termen legal, recurs reclamanţii, solicitând modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâţilor la plata sporului lunar de 50% de risc şi suprasolicitare neuropsihică din salariu brut, proporţional pentru fiecare reclamant pentru perioadele indicate în cererea de chemare în judecată.

În motivarea recursului, s-a arătat în esenţă că prin cererea de chemare în judecată au solicitat să se constate starea de discriminare care s-a ivit între reclamanţi şi ceilalţi consilieri de probaţiune din ţară. Astfel că instanţa de fond urma să dea eficienţă art. 7 şi 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ce garantează dreptul tuturor la protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare. În acelaşi context, instanţa de fond nu a dat eficienţă nici prevederilor art. 16 alin.1 şi 2 din Constituţia României şi ale art. 6 alin. 2 din Codul muncii.

S-a mai arătat în esenţă că, instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că prin acţiunea dedusă judecăţii s-a solicitat de fapt eliminarea situaţiei de discriminare între persoane aparţinând aceleiaşi categorii socio-profesionale, respectiv faptul că, consilierii de probaţiune din alte judeţe beneficiază de acest spor chiar în baza ordinului ministrului justiţiei.

Recursul declarat în cauză este nefondat pentru considerentele următoare.

Reclamanţii sunt consilieri de probaţiune în cadrul Tribunalului Harghita, salarizarea acestora fiind reglementată de Legea nr. 327/2006.

Cererea ce a făcut obiectul judecăţii în faţa Tribunalului Harghita se referă la sporul prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată, respectiv „pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază lunar”.

Conform art.3 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, acest personal este format din: grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, informaticieni şi registratori. Corpul grefierilor este alcătuit din grefieri cu studii medii şi cu studii superioare. Sunt conexe personalului auxiliar de specialitate al instanţelor funcţiile de agent procedural şi aprod.

Din textul de lege arătat, rezultă cu claritate că agenţii de probaţiune nu fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti.

Salarizarea reclamanţilor este reglementată în mod distinct prin Legea nr. 327/14.07.2006 privind salarizarea personalului din serviciile de probaţiune, în art. 23 al acestei legi fiind prevăzut în mod expres că prevederile Legii nr. 50/1996 nu se mai aplică personalului din serviciile de probaţiune la data intrării în vigoare a acestei legi.

Importantă în soluţionarea prezentei cauze este Decizia nr. 21/10.03.2008 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii stabilind că au dreptul la spor de risc şi suprasolicitare, judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi precum şi personalul auxiliar de specialitate.

În consecinţă, atâta timp cât consilierii de probaţiune nu au făcut şi nu fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, fiind vorba de funcţii distincte cu tratament de salarizare distinct, reclamanţii nu pot fi consideraţi beneficiari ai prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996.

Faţă de considerentele reţinute, s-a considerat că sentinţa atacată este temeinică şi legală, motiv pentru care în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, recursul a fost respins.

Decizia nr. 1608/R/15.10.2009
Arhivar registrator, coeficient de multiplicare.
Prin sentinţa civilă nr. 780 din 22 aprilie 2009, Tribunalul Harghita a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta S. R. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei şi Finanţelor, precum şi cererea de chemare în garanţie a Ministerul Economiei şi Finanţelor formulată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi, drept consecinţă:

- a obligat pârâţii Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, la plata în favoarea reclamantei a unei despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale, neacordate în mod discriminatoriu, diferenţe dintre : drepturile salariale cuvenite reclamantei, calculate în funcţie de treapta profesională a acesteia şi de coeficientul de multiplicare prevăzut de lege pentru grefieri, grefier-statisticieni şi grefieri-documentarişti cu studii medii, şi respectiv drepturile salariale primite efectiv de reclamantă, care au fost calculate în funcţie de treapta profesională a reclamantei şi de coeficientul de multiplicare prevăzut de lege pentru grefierii-arhivari şi grefierii-registratori, diferenţe calculate începând cu data de 17.12.2007, şi în continuare, până la încetarea stării de discriminare;

- a obligat pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce fondurile necesare achitării sumelor menţionate.

- a respins acţiunea reclamantei privind acordarea drepturilor solicitate, pentru perioada 01 ianuarie 2007 – 16 decembrie 2007.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

Calitatea procesuală a Ministerului Economiei şi Finanţelor se justifică şi prin dispoziţiile art.1 din O.G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.

Reclamanta face parte din categoria personalului din unităţile din justiţie, mai precis a grefierilor cu studii medii (fiind grefier arhivar), raporturile juridice de muncă ale acesteia fiind guvernate de Codul muncii, conform dispoziţiilor art.1 şi art.295 alin.2 din acest cod.

Instanţa reţine că în trecut (sub imperiul Legii nr.50/1996 şi până la data adoptării Legii nr.17/2006), funcţia de arhivar şi registrator au fost reglementate în afara corpului profesional al grefierilor, cu alte cuvinte, persoanele care exercitau funcţia de arhivar sau registrator nu erau grefieri şi nu puteau beneficia de salarizarea prevăzută pentru această categorie socio-profesională.

Într-adevăr, prin Anexa 2 a Legii nr.50/1996 au fost stabiliţi coeficienţi de multiplicare diferiţi pentru arhivari – registratori faţă de coeficienţii stabiliţi pentru grefieri.

Însă, prin modificările intervenite în statutul acestui personal, ca efect al art.3 alin.1 şi 2 din Legea nr.567/2004, arhivarii şi registratorii au fost integraţi, în mod firesc, în corpul profesional al grefierilor, aceştia făcând parte din categoria grefierilor cu studii medii.

Din analiza statutului grefierilor arhivari şi a celor registratori rezultă faptul că acesta este identic cu al tuturor celorlalţi grefieri, sub aspectul numirii în funcţie, al promovării, a suspendării din funcţie, a eliberării din funcţie, a derogării, detaşării, a transferului, a drepturilor şi îndatoririlor profesionale şi al răspunderii profesionale.

Aparent, sub aspectul recrutării, ar exista o deosebire, în sensul că grefierii registratori şi cei arhivari sunt recrutaţi prin concurs, în urma căruia efectuează un stagiu la Şcoala Naţională de grefieri (art.9-10 din Legea nr.567/2004), pe când ceilalţi grefieri trebuie să promoveze concursul de admitere la Şcoala Naţională de Grefieri (art.5 din Legea nr.567/2007). Însă, în realitate, şi recrutarea celorlalţi grefieri se poate face prin concurs pentru ocuparea posturilor vacante (art.8 alin.1 şi art.36 din Legea nr.567/2004). Deci, sub acest aspect nu se justifică nicio diferenţă de tratament.

În ceea ce priveşte aspectul atribuţiilor concrete de serviciu ale grefierilor, instanţa a constatat că legiuitorul nu a operat nicio diferenţiere de salarizare între grefierii cu studii medii, indiferent dacă aceştia sunt grefieri de şedinţă, grefieri statisticieni sau grefieri documentarişti (anexele nr.1 la O.G. nr.8/2007), deşi este evident că aceştia au atribuţii net diferite. Această diferenţiere s-a făcut numai faţă de grefierii arhivari şi cei registratori. Însă, pe de o parte, nu se poate afirma că atribuţiile şi gradul de solicitare al grefierilor arhivari şi a celor registratori ar mai redus decât cel al grefierilor documentarişti, ci dimpotrivă. Pe de altă parte, criteriul atribuţiilor concrete de serviciu nu poate fi invocat ca şi criteriu de diferenţiere, din moment ce acest criteriu nu a fost aplicat şi celorlalţi grefieri din corpul grefierilor cu studii medii (grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti).

În cele din urmă, ar rămâne de analizat condiţiile de numire în funcţie. Condiţiile generale de numire în funcţia de grefier cu studii medii sunt reglementate de art.33 alin.1 lit.a din Legea nr.567/2007. Aceste condiţii generale de numire sunt păstrate şi în cazul grefierilor arhivari şi a celor registratori (de art.38 alin.1 din aceeaşi lege), cu excepţia a două elemente: condiţia absolvirii Şcolii Naţionale de Grefieri şi condiţia dispunerii de cunoştinţe de operare pe calculator sau de dactilografiere. În ceea ce priveşte prima condiţie, aceasta nu este peremptorie şi nu are relevanţă în cauză, deoarece aşa cum s-a mai arătat mai sus, art.36 din Legea nr.567/2004 permite exceptarea de la această condiţie şi a tuturor celorlalţi grefieri. Cu privire la condiţia dispunerii de cunoştinţe de operare pe calculator sau de dactilografiere, este de remarcat faptul că legiuitorul nu a introdus o condiţie de studii (nu se cer studii în domeniu, dovedite prin diplome de studii), ci doar simple cunoştinţe (adică deprinderi, abilităţi, verificabile prin probe practice). Însă, este de notorietate că instanţele de judecată au fost informatizate (inclusiv prin introducerile sistemului informatic „Ecris”), iar grefierii arhivarii şi cei registratori, prin însăşi atribuţiile lor de serviciu, lucrează permanent şi nemijlocit în aceste sisteme informatice, fapt ce face dovada incontestabilă a îndeplinirii condiţiei cunoştinţelor de operare pe calculator.

În ceea ce priveşte stabilirea existenţei sau inexistenţei discriminării reclamantei, prin neacordarea coeficientului de salarizare aferent corpului profesional al grefierilor cu studii medii, instanţa a cercetat situaţia în care se află reclamanta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările şi criteriile tratamentelor diferenţiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii şi combaterii discriminării, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii şi constatării discriminării directe, tratamentul diferenţiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situaţii doar comparabile, iar nu neapărat în situaţii chiar similare.

Astfel, este fără putinţă de tăgadă apartenenţa reclamantei la corpul grefierilor cu studii medii, reclamanta prestând muncă alături de restul grefierilor cu studii medii.

Deci reclamanta se află sub aspectul analizat, într-o situaţie identică (nu doar comparabilă) cu restul grefierilor cu studii medii.

Însă, este de remarcat că reclamanta, deşi a fost scoasă din cadrul personalului conex (prin efectul Legii nr.567/2004) şi încadrată în corpul grefierilor cu studii medii, totuşi prin O.G. nr.8/2007, salarizarea grefierilor arhivari şi registratori a fost lăsată în continuare la nivelul personalului conex, operându-se astfel o discriminare evidentă în cadrul corpului grefierilor cu studii medii.

Cu alte cuvinte, unul şi acelaşi element constând şi apartenenţa la corpul grefierilor cu studii medii, produce efecte juridice diferenţiate în sistemul de salarizare al grefierilor.

Prin neacordarea coeficientului de salarizare pentru grefierii cu studii medii, reclamanta este în mod evident şi grav discriminată, deoarece se află în aceeaşi situaţie juridică şi faptică care fundamentează şi generează acest coeficient salarial şi pentru restul grefierilor cu studii. De altfel, doctrina juridică şi practica judiciară au statuat în mod unanim şi constant existenţa discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcţie) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.

Reclamanta este discriminată în sensul art.2 alin.1 -3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât i-a fost refuzat coeficientul salarial nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiţia normativă de acordare a acestui spor (condiţia apartenenţei la corpul profesional al grefierilor cu studii medii), ci sub pretextul că aparţine la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).

Ca atare, existenţa discriminării directe a reclamantei rezultă şi din dispoziţiile: art.7 şi art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare); art.7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice şi la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincţie); art.14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenţie (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c şi f art.154 alin.3, art.165 şi art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 şi art.41 din Constituţie (care garantează aplicarea principiului nediscriminării şi în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conţinutul complex al dreptului constituţional la muncă) şi care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art.16 alin.1 şi 2 din Constituţia României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor O.G nr.137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările de ulterioare, principiile egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă achitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Rezultă astfel că în cadrul corpului grefierilor cu studii medii s-au aplicat tratamente diferenţiate arbitrare şi discriminatorii, în funcţie de locul de muncă (categoria socio – profesională).

Obligaţia pârâţilor de plată a drepturilor băneşti, solicitate prin acţiune, este o obligaţie solidară.

Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecăţii este guvernat de prevederile Codului muncii completat cu cele ale legislaţiei civile.

Apreciind asupra celor de mai sus, instanţa de fond, s-a pronunţat în sensul arătat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita şi Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, solicitând modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii integrale a acţiunii.

În motivarea recursului, pârâţii au invocat prevederile art. 304 pct. 4 şi 9 Cod procedură civilă, susţinând că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, adăugând la legea de salarizare specială a personalului auxiliar de specialitate şi acordând, astfel, reclamantei drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul unei alte categorii profesionale.

S-a mai arătat că, în contextul în care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, instanţa trebuia să facă aplicarea Deciziei nr. 821/3 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 2 alin. 1, art. 11 şi art. 27 din acest act normativ sunt neconstituţionale.

În opinia Ministerului Public, potrivit art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, cauza trebuia judecată după dispoziţiile dreptului comun şi nicidecum potrivit legislaţiei muncii.

La rândul său, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată, susţinând că respectiva instituţie nu are calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind parte în raportul juridic de muncă al reclamantei, astfel că nu poate fi obligat la plata drepturilor salariale pretinse de aceasta.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, întrucât actul normativ care reglementează salarizarea reclamantei este O.G. nr. 27/2006, iar prin Decizia nr. 818/2008 s-a declarat neconstituţionalitatea prevederilor art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, astfel că nu poate fi invocată discriminarea, prin raportare la drepturi salariale stabilite prin alte acte normative decât cele specifice categoriei profesionale din care face parte aceştia.

Prin Decizia nr. 104/20 ianuarie 2009 a Curţii Constituţionale, prevederile art. I şi II din O.U.G. nr. 75/2008 au fost declarate neconstituţionale, astfel că revine Curţii de Apel Târgu Mureş competenţa de soluţionare a recursurilor declarate în prezenta cauză.

Verificând legalitatea hotărârii atacate, prin raportare la motivele invocate de către recurenţi, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304¹ şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Tribunalul Harghita este competent material să soluţioneze cauza, deoarece conform art.21 din O.G. nr.137/2000, în calitatea de persoane discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit. Întrucât faptele de discriminare directă sunt săvârşite de instituţiile la care sunt încadraţi în muncă în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. În acelaşi sens sunt şi disp.art.1 alin.2 şi art.295 alin.1 Codul muncii, care atrag competenţa instanţelor de dreptul muncii şi legislaţia specifică în materie.

Privitor la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor, această calitate se justifică prin dispoziţiile art. I din O.G. nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlului executoriu, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.

Prin acţiunea civilă formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale, neacordate în mod discriminatoriu, diferenţe dintre : drepturile salariale cuvenite reclamantei, calculate în funcţie de treapta profesională a acesteia şi de coeficientul de multiplicare prevăzut de lege pentru grefieri, grefier-statisticieni şi grefieri-documentarişti cu studii medii, şi respectiv drepturile salariale primite efectiv de reclamantă, care au fost calculate în funcţie de treapta profesională a reclamantei şi de coeficientul de multiplicare prevăzut de lege pentru grefierii-arhivari şi grefierii-registratori, diferenţe calculate începând cu data de 17.12.2007, şi în continuare, până la încetarea stării de discriminare.

Examinând solicitarea acesteia, instanţa de fond a reţinut incidenţa prevederilor art. 1, art. 2 alin. 1-3 şi art. 27 alin.1 din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, ignorând, însă, faptul că prin repetate decizii ale Curţii Constituţionale s-a constatat că dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. ( deciziile nr. 818 – 821 din 3 iulie 2008 ).

Potrivit dispoziţiilor art. 31 alin.1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.

Cum prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a acordat reclamantei beneficiul unei norme legale care nu o viza, deşi aceasta nu se încadrează în categoria personalului vizat de norma legală evocată, Curtea constată incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, soluţia adoptată fiind lipsită de temei legal, în contextul ignorării caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, cu referire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. 2, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000.

Pentru considerentele expuse, în baza prevederilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile deduse judecăţii şi a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii principale, menţinând dispoziţiile privitoare la soluţionarea excepţiilor, constatând că, faţă de motivul de nelegalitate identificat, nu se mai impune verificarea celorlalte critici expuse în cuprinsul memoriilor de recurs.