România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Decizia civilă nr. 1317/R/27 mai 2009
Art. 129, rol activ, nesoluţionarea cauzei pe fond.
Prin sentinţa civilă nr. 620 din 16 iunie 2008, pronunţată de Judecătoria Gheorgheni, s-a respins acţiunea reclamantului K.F, în contradictoriu cu pârâţii Primăria D, A. D. şi B. L.

Tribunalul Harghita, prin decizia civilă nr. 157 din 27 noiembrie 2008, a respins apelul declarat de apelantul K. F. împotriva acestei hotărâri.

Reclamantul a declarat recurs împotriva acestei hotărâri. În motivarea recursului a arătat că instanţele nu au luat în considerare actele originale eliberate de către Biroul de carte funciară Topliţa între anii 1968-1984. Pe planşa nr. 132 Ditrău exista drum de acces cu nr. top. 2642, de mai bine de 200 de ani.

Primăria Ditrău a permis ca terenul să fie întabulat pe numele unor persoane fizice, în perioada 1967-2001. În urma acestor manipulări, au rămas fără intravilanul lor de 6216 mp, identificaţi pe nr. top. 2638, pe care sunt construite două case de locuit, fără drum de acces.

Solicită ca reprezentanţii legali ai Primăriei Ditrău să prezinte actul de vânzare-cumpărare a intravilanului nr. top. 2642 şi 2639, să arate cine a renunţat la statutul de domeniu public şi a permis întabularea pe numele unor persoane fizice. A cerut tragerea la răspundere a celor care au comis falsificările în actele oficiale în interesul anumitor persoane încălcând legea şi abuzând de proprietatea lor.

Intimaţii au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca fiind nefondat, pe considerentul că reclamantul nu a putut specifica exact obiectul cauzei, cererea nefiind motivată. Recurentul vorbeşte despre abuz de serviciu, falsificarea cărţilor funciare, tulburare de posesie. Arată că nu sunt respectate prev. art. 673 ind. 7 şi 9 şi art. 674 alin. 1 Codul de Procedură Civilă.

Examinând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, conform prev. art. 304 pct. 9 şi 306 Codul de Procedură Civilă, Curtea constată următoarele:

Din studiul cererii de chemare în judecată se poate constata că reclamantul nu a indicat concret obiectul acesteia, în conformitate cu prev. art. 112 alin. 1, pct. 3 Codul de Procedură Civilă, prezentând o stare de fapt ambiguă, fără precizarea motivelor de drept ale cererii. In cuprinsul cererii a făcut referire la desfiinţarea a două drumuri de acces, care au fost proprietatea lui tabulară, la întabularea acestora succesiv pe numele mai multor persoane, în funcţie de vânzările-cumpărările succesive efectuate în decursul timpului, la falsificarea unor documente, la ocuparea unei porţiuni din terenul proprietatea lui de către numitul G. P, la dispariţia unor acte. În penultimul alineat al cererii a solicitat instanţei să se anuleze titlurile de proprietate eliberate către G. P, B. E. şi B. L. şi să fie în continuare drum de acces , cum figurează în cartea funciară Gheorgheni şi în arhiva statului.

La primul termen de judecată reclamantul a invederat instanţei că susţine plângerea aşa cum a fost formulată în scris, solicitând anularea titlului de proprietate arătat în plângere. Instanţa i-a pus în vedere reclamantului să precizeze obiectul cererii, precum şi „personalitatea” pârâţilor menţionaţi în acţiune, să arate dacă sunt persoane fizice sau juridice şi adresa acestora, urmând ca după precizarea acţiunii, în cazul în care figurează şi Primăria ca persoană juridică,să pună în discuţie competenţa sa materială. (fila 33 dosar de fond).

Reclamantul nu s-a conformat obligaţiei dispuse de instanţă, deşi s-a reiterat această dispoziţie şi în încheierea nr. 4 din 18 octombrie 2006 (fila 41). Cu toate că obiectul cererii nu a fost precizat şi clarificat, prima instanţă a trecut la administrarea probatoriului, încuviinţând efectuarea expertizei topografice.

Prima instanţă a pronunţat sentinţa civilă nr. 620/16.06.2008 fără a indica în considerente obiectul cererii reclamantului, arătând doar că acesta a depus numeroase precizări, dar nu le-a detaliat. Instanţa s-a limitat doar la a constata, din actele şi lucrările dosarului, că reclamantul a făcut diferite plângeri la diferite organe, că expertul topograf a concluzionat că imobilul în litigiu este drum de acces şi formează domeniul public, că reclamantul ar trebui să ceară servitute de trecere de la proprietarul tabular. Văzând şi dispoziţiile art. 112 Codul de Procedură Civilă, prima instanţă a respins cererea reclamantului ca nedovedită.

Raportat la toate cele reţinute în sentinţă prima instanţă trebuia să declare nulă cererea de chemare în judecată, pentru lipsa obiectului, conform art. 133 alin. 1 Codul de Procedură Civilă. Nu s-a prevăzut în procedura civilă instituţia respingerii cererii, ca nedovedită, ci s-a instituit principiul rolului activ al judecătorului, conform prev. art. 129 Codul de Procedură Civilă.

Judecătorul de fond era obligat să stăruie în precizarea obiectului cererii, să stabilească starea de fapt şi să aplice corect legea. Pe lângă faptul că nu a arătat în considerente ce anume din cererea reclamantului nu s-a dovedit (cât timp nu a indicat ce anume a solicitat reclamantul în concret), prima instanţă nu a făcut nici o referire nici la eventualele pretenţii ale reclamantului care s-ar fi putut deduce printr-o simplă lecturare a cererii, respectiv revendicarea porţiunii de teren care fusese drum de acces sau instituirea unei servituţi de trecere sau anularea titlurilor de proprietate eliberate pe numele pârâţilor (care nu au fost identificate cu număr şi data eliberării).

Menţinând hotărârea primei instanţe fără a observa aceste neregularităţi, instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, motiv de casare prevăzut de art. 312 alin. 3 Codul de Procedură Civilă. Ca atare, Curtea a admis recursul declarat de reclamant, având în vedere şi prevederile art. 306 alin. 2 Codul de Procedură Civilă, a casat ambele hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

În rejudecare, se va ţine seama de toate cele arătate mai sus. Se va stărui în precizarea expresă a obiectului cererii de chemare în judecată, în funcţie de care se va stabili cadrul procesual şi se va administra probatoriul. In caz contrar, se va aplica sancţiunea prev. de art. 133 alin. 1 Codul de Procedură Civilă.


Decizia civilă nr. 1322/R/27 mai 2009
Recunoaşterea dreptului la muncă după împlinirea vârstei de pensionare. Cadru didactic.
Prin sentinţa civilă nr. 131/9 februarie 2009, Tribunalul Mureş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş, a admis acţiunea formulată de C. A. în contradictoriu cu pârâţii Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian” Târgu Mureş şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş şi, drept consecinţă:

- a obligat pârâţii să recunoască dreptul reclamantei de a-şi continua activitatea ca profesor titular de limba engleză în cadrul Colegiului Naţional „Alexandru Papiu Ilarian” până în luna ianuarie 2008;

- a obligat pârâtul Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian” Târgu Mureş să încheie cu reclamanta un act adiţional de modificare a contractului individual de muncă existent între aceste părţi, în sensul prelungirii duratei contractului până în luna octombrie 2014;

- a obligat pârâtul Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian” Târgu Mureş să rectifice, în mod corespunzător dispoziţiilor de mai sus, înscrierile din carnetul de muncă al reclamantei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, cu privire la excepţia invocată în cauză, că Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş dispune de calitate procesuală pasivă, conform art. 11 alin. 5 din Legea nr. 128/1997, art. 142 lit. g din Legea nr. 84/1995, art. 33 alin. 7 şi art. 38 alin. 5 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură de învăţământ, art. 2, art. 31 alin. 2 şi art. 54 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură de învăţământ preuniversitar de stat pe judeţul Mureş, deoarece acest pârât are atribuţii specifice angajatorului, inclusiv în asigurarea efectuării legale a plăţii drepturilor băneşti ale personalului didactic.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a relevat, în esenţă, următoarele considerente:

Instituirea cu caracter obligatoriu şi inflexibil pentru femei a unei vârste standard de pensionare reduse faţă de bărbaţi ( prin art. 41 alin.2 din Legea nr. 19/2000 ) este discriminatorie, fiind contrară principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi şi a dispoziţiilor art. 14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale Protocolului nr. 12 la această Convenţie.

De asemenea, sunt încălcate şi prevederile art. 7 lit. a) şi lit. g, art. 9 alin. 1 lit. a şi lit. e din Legea nr. 202/2002.

În plus, prin O.U.G. nr. 67/2007privind aplicarea principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, act normativ care completează Legea nr. 202/2007, se dă posibilitatea angajaţilor să opteze pentru a se pensiona, fie la vârsta standard prevăzută de Legea nr. 19/2000 pentru femei, ca fiind vârstă mai mică de pensionare, fie la vârsta standard prevăzută de aceeaşi lege pentru bărbaţi, care este mai mare.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a apreciat că prevederile legale privind vârsta standard de pensionare pentru femei trebuie să fie interpretate în lumina principiului nediscriminării pe criteriu de sex, ca având caracter opţional pentru categoria socială protejată prin intermediul ei ( femeile ), astfel că a dispus admiterea acţiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată.

Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat recurs pârâtul Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian”, solicitând modificarea integrală a acesteia, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei ca nefondată şi obligarea sa la suportarea cheltuielilor de judecată.

În susţinerea căii de atac promovate, pârâtul a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă – instanţa depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti – şi ale art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă - hotărârea fiind lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii.

Astfel, s-a arătat că prin admiterea acţiunii reclamantei şi obligarea unităţii şcolare la încheierea unui act adiţional de prelungire a duratei contractului individual de muncă al acesteia până în luna octombrie 2014, prima instanţă a nesocotit prevederile art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000 raportat la art. 56 lit. d) din Codul muncii, care stabilesc vârstele standard de pensionare pentru femei şi bărbaţi, săvârşind o imixtiune în activitatea legislativă, prin consfinţirea unei alte vârste de pensionare decât cea stabilită de legiuitor, deşi prin decizia nr. 1007/7 octombrie 2008, Curtea Constituţională a respins excepţia invocată din oficiu de către prima instanţă, cu referire la neconstituţionalitatea prevederilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 67/2007 şi ale art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000, stabilind, totodată, că dispoziţiile O.U.G. nr. 67/2007 nu se aplică sistemelor de securitate socială prevăzute de lege, respectiv pilonului I – asigurări sociale de stat, ci numai pilonilor II şi III.

De asemenea, pârâtul recurent a susţinut că prin instituirea unei vârste standard de pensionare mai reduse pentru femei decât pentru bărbaţi, nu se aduce atingere exercitării nediscriminatorii a dreptului la muncă, ci, dimpotrivă, se consacră un alt principiu constituţional – dreptul la pensie, cu atât mai mult cu cât legislaţia permite cumulul pensiei cu salariul. În plus, reclamanta avea posibilitatea să-şi prelungească activitatea peste vârsta de pensionare, însă cu îndeplinirea unor condiţii prescrise de lege, respectiv cu respectarea procedurii prevăzute de art. 128 din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, procedură pe care aceasta nu a urmat-o.

Prin memoriul scris depus la dosar, reclamanta a invocat excepţia lipsei de interes a recurentului în promovarea căii de atac, în contextul în care Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş – pârâtul principal – nu a declarat recurs în cauză, deşi, potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. 5 din Legea nr. 128/1997, angajarea pe post a cadrelor didactice se face de către directorul unităţii de învăţământ, pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul şcolar general.

Cu referire la fondul recursului, reclamanta a susţinut că acesta nu este întemeiat, neregăsindu-se în cauză motivele de nelegalitate invocate.

Examinând recursul prin raportare la criticile formulate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304¹ şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că acesta este fondat, astfel că a fost admis pentru considerentele relevate în continuare:

Nu este justificată excepţia lipsei de interes a pârâtului Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian” în promovarea căii de atac, deoarece dreptul la recurs aparţine părţii care a pierdut procesul, ceea ce în speţă s-a întâmplat. Este lipsită de relevanţă împrejurarea că celălalt pârât – Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş – nu a declarat recurs, în contextul în care pârâtul – recurent a fost obligat, prin hotărârea atacată, să încheie cu reclamanta un act adiţional de modificare a contractului individual de muncă, în sensul prelungirii duratei acestuia până în octombrie 2014. Prin urmare, interesul recurentului în promovarea căii de atac este evident, obligaţia concretă stabilită de prima instanţă fiind în sarcina acestuia.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, Curtea a constatat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a prevederilor art. 41 alin.2 din Legea nr. 19/2000, conform cărora vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi. Apreciind dispoziţiile menţionate ca fiind neconstituţionale, prima instanţă a invocat din oficiu această excepţie, care a fost soluţionată în sensul respingerii, prin Decizia nr. 1007/7 octombrie 2008.

În adoptarea unei atare soluţii, Curtea Constituţională a reluat argumentele invocate în deciziile sale anterioare, făcând trimitere expresă la Decizia nr. 191/28 februarie 2008, prin care, analizând prevederile art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000 în raport cu principiul egalităţii în drepturi, dar şi cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale, precum şi în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a apreciat că, raportat la contextul social actual din România, nu se poate vorbi încă de o schimbare radicală a condiţiilor care au fost avute în vedere de instanţa de contencios constituţional atunci când, prin jurisprudenţa sa anterioara, a decis că art. 41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 nu contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi şi, în consecinţă, se impune păstrarea aceleiaşi soluţii. ( fila 130 fond ).

În plus, Curtea a reţinut faptul că legea nu interzice persoanei care a împlinit condiţiile pentru a obţine pensia pentru limită de vârstă să continue activitatea sa, impunând însă condiţii suplimentare ce ţin de voinţa angajatorului.

Reclamanta a avut la dispoziţie, spre această finalitate, procedura instituită prin art. 128 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, pe care, însă, nu a urmat-o, nesolicitând avizul consiliului profesoral al unităţii de învăţământ.

Tot prin Decizia nr. 1007/7 octombrie 2008, Curtea Constituţională a examinat şi critica instanţei de fond – Tribunalul Mureş – cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 67/2007, reţinând că aceasta vizează sfera de aplicare a respectivelor norme, în sensul că nu se referă şi la sistemul public de asigurări sociale.

Faţă de critica menţionată, Curtea a reţinut că „principiul egalităţii de tratament nu presupune omogenitate, astfel că, în funcţie de situaţiile avute în vedere, legiuitorul poate să instituie reglementări separate”, aşa cum „a înţeles să facă şi atunci când a reglementat separat aplicabilitatea principiului egalităţii de tratament în cadrul schemelor profesionale de securitate socială faţă de sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale”.

S-a mai reţinut, de asemenea, că această reglementare separată corespunde şi legislaţiei comunitare, în acelaşi sens Curtea arătând, prin Decizia nr. 191/28 februarie 2008, că «potrivit art. 1 din Directiva 2006/54/CE, acest act normativ "conţine dispoziţii destinate punerii în aplicare a principiului egalităţii de tratament în ceea ce priveşte: a) accesul la muncă, inclusiv promovare, şi la formarea profesională; b) condiţiile de muncă, inclusiv remuneraţia; c) sistemele profesionale de securitate socială". Aşadar, dispoziţiile acestei directive se aplică doar sistemelor profesionale de securitate socială, care, potrivit art. 2 lit. f) din aceeaşi directivă, „au ca obiect furnizarea către lucrători, salariaţi sau lucrătorii care desfăşoară activităţi independente, grupaţi în cadrul unei întreprinderi sau al unui grup de întreprinderi, al unei ramuri economice sau sector profesional sau interprofesional, de prestaţii destinate să completeze prestaţiile sistemelor de securitate socială prevăzute de lege sau să se substituie acestora, indiferent dacă afilierea la aceste sisteme este obligatorie sau facultativă". Sunt excluse, prin urmare, sistemele de securitate socială prevăzute de lege, aşa cum este şi Legea nr. 19/2000, care rămân supuse dispoziţiilor Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 6 din 10 ianuarie 1979. Potrivit art. 7 paragraful 1 lit. a) din directivă, acest act normativ nu aduce atingere dreptului statelor membre de a exclude din domeniul sau de aplicare stabilirea vârstei de pensionare în scopul acordării pensiei pentru limită de vârstă şi posibilele consecinţe ale acesteia pentru alte prestaţii. Astfel, statele au încă libertatea de a dispune asupra acestui aspect, prin excepţie de la stricta aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale.»

Pentru considerentele expuse, Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea separată a aplicabilităţii principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială faţă de sistemul public de pensii nu poate fi privită ca fiind contrară art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Ignorând întru totul argumentele instanţei de contencios constituţional, Tribunalul Mureş a reţinut că instituirea cu caracter obligatoriu a unei vârste standard de pensionare pentru femei, mai redusă faţă de bărbaţi, este discriminatorie, fiind contrară principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, instituit prin Legea nr. 202/2002, şi drept consecinţă, a recunoscut în favoarea reclamantei dreptul de exercitare în continuare a profesiei până în luna octombrie 2014, încălcând, astfel, prevederile art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000.

Procedând în acest fel, instanţa de fond a eludat în acelaşi timp şi recentele decizii ale Curţii Constituţionale în materie de discriminare – deciziile nr. 818 – 821 din 3 iulie 2008, decizia nr. 1325/4 decembrie 2008 – prin care s-a constatat că dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Or, potrivit, dispoziţiilor art. 31 alin.1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.

Cum, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a refuzat aplicarea – în cazul reclamantei – a prevederilor art. 41 alin.2 din Legea nr. 19/2000, sub aspectul vârstei standard de pensionare pentru femei la 60 de ani, înlocuindu-le cu cele care stabilesc vârsta standard de pensionare pentru bărbaţi, este evidentă ignorarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, anterior enumerate, fapt ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, soluţia adoptată fiind lipsită de temei legal.

De asemenea, instanţa de fond a depăşit – la cazul de speţă – şi atribuţiile puterii judecătoreşti, motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă, creând, practic, o normă juridică nouă, prin care egalizează vârsta de pensionare a femeilor cu cea a bărbaţilor – atribut ce aparţine exclusiv puterii legiuitoare.

În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 67/2007 – reţinute, de asemenea, în argumentarea soluţiei primei instanţe – Curtea constată că acestea sunt străine pricinii deduse judecăţii, neavând relevanţă în cauză, deoarece se referă la aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială, astfel cum acestea sunt definite prin art. 2 lit. a ) din ordonanţa invocată, respectiv „schemele al căror scop este de a furniza salariaţilor sau persoanelor care desfăşoară activităţi independente dintr-o întreprindere ori grup de întreprinderi, un domeniu de activitate economică, sector profesional sau grup de sectoare prestaţii menite să suplimenteze ori să înlocuiască prestaţiile prevăzute de sistemul general public de securitate socială, indiferent dacă apartenenţa la aceste scheme este obligatorie sau facultativă”.

Prin urmare, sunt excluse de la aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 67/2007, sistemele de securitate socială prevăzute de lege, aşa cum este şi Legea nr. 19/2000 – supusă dispoziţiilor Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea progresivă a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale.

Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă, a admis recursul dedus judecăţii şi a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantă şi menţinerii dispoziţiei privitoare la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş, aspect care nu a fost contestat în cauză.

De asemenea, în aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, reclamanta a fost obligată la cheltuieli de judecată în favoarea pârâtului – recurent ( onorariu avocaţial în ambele instanţe – filele 157 fond , 34 recurs ).

Decizia civilă nr. 1328/R/10 iunie 2009
Opinie separată, art. 818 şi următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 375/05 martie 2008, Tribunalul Harghita a respins excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a admis acţiunea formulată de reclamanta B.M, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi, drept consecinţă:

- a obligat pârâţii, la plata diferenţelor salariale de 5% începând cu 01.01.2007 în raport cu luna decembrie 2006; de 2% începând cu 01.04.2007 în raport cu luna martie 2007 şi de 11% începând cu 01.10.2007 în raport cu luna septembrie 2007, şi în continuare până la eliminarea stării de discriminare;

- a obligat pârâţii să plătească aceste sume, actualizate cu indicele de inflaţie, calculate până la data plăţii efective;

- a obligat pârâţii să plătească reclamantei dobânda legală, calculată la sumele acordate prin hotărâre;

- a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş să efectueze menţiunile cuvenite în carnetul de muncă al reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, solicitând modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii integrale a acţiunii.

În motivarea recursului, pârâţii au invocat prevederile art. 304 pct. 4 şi 9 Cod procedură civilă, susţinând că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, adăugând la legea de salarizare specială a magistraţilor şi acordând, astfel, reclamantei drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul unei alte categorii profesionale.

S-a mai arătat că, în contextul în care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, instanţa trebuia să facă aplicarea Deciziei nr. 821/3 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 2 alin. 1, art. 11 şi art. 27 din acest act normativ sunt neconstituţionale.

De asemenea, recurenţii au invocat şi greşita actualizare cu indicele de inflaţie a drepturilor băneşti stabilite prin hotărâre, precum şi inadmisibilitatea acordării acestora pentru viitor, în contextul în care numai legiuitorul are atribuţii în domeniul salarizării.

La rândul său, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a solicitat, în principal, respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, susţinând că respectiva instituţie nu are calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind parte în raportul juridic de muncă al reclamantei, astfel că nu poate fi obligat la plata drepturilor salariale pretinse de aceasta.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, întrucât actul normativ care reglementează salarizarea reclamantei este O.G. nr. 27/2006, iar prin Decizia nr. 818/2008 s-a declarat neconstituţionalitatea prevederilor art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, astfel că nu poate fi invocată discriminarea, prin raportare la drepturi salariale stabilite prin alte acte normative decât cele specifice categoriei profesionale din care fac parte aceştia.

Prin Decizia nr. 104/20 ianuarie 2009 a Curţii Constituţionale, prevederile art. I şi II din O.U.G. nr. 75/2008 au fost declarate neconstituţionale, astfel că revine Curţii de Apel Târgu Mureş competenţa de soluţionare a recursurilor declarate în prezenta cauză.

Verificând legalitatea hotărârii atacate, prin raportare la motivele invocate de către recurenţi, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304¹ şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Prin acţiunea civilă formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata unor diferenţe de drepturi salariale, invocând discriminarea prin neacordarea unei indemnizaţii egale cu cea a judecătorilor din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a judecătorilor din cadrul Curţii Constituţionale.

Examinând cererea reclamantei, instanţa de fond a constatat că în speţă sunt incidente dispoziţiile art.1, art.2 alin. 1-3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 deoarece între reclamantă-procuror la Biroul Teritorial Harghita – D.I.I.C.O.T. şi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curţii Constituţionale şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie există o stare de discriminare. Astfel făcând trimitere la Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor şi la Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească, instanţa de fond a constatat că majorările salariale dispuse de O.G. nr. 10/2007 s-au făcut diferenţiat în cadrul aceleiaşi categorii profesionale - magistraţi.

După pronunţarea hotărârii instanţei de fond, Curtea Constituţională, prin mai multe decizii (decizia nr. 818-821 din 3 iulie 2008), a constatat că dispoziţiile pe care instanţa de fond şi-a întemeiat hotărârea sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele de judecată au competenţa să anuleze şi să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judecătorească sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Constatând că Tribunalul Harghita a admis cererea reclamantei acordându-i drepturile prevăzute de O.G. nr. 10/2007 deşi nu face parte din categoria personalului prevăzut de acest act normativ, Curtea constată că în speţă este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304, pct. 9 Cod procedură civilă, hotărârea atacată fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile formulate şi a modificat în parte hotărârea atacată în sensul respingerii acţiunii reclamantei menţinându-se dispoziţiile referitoare la soluţionarea excepţiilor.