România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Decizia nr. 1764/R/26.11.2009
O.G 115/2004 Ordinul 721/2005. Spor de 50% pentru chirurgi.
Prin sentinţa civilă nr.706 din 12 mai 2009 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr.3276/102/2008, s-a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş, s-a respins lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Sănătăţii Publice, s-a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea în solidar a pârâţilor la plata pentru viitor a despăgubirilor şi s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii R. G., D. M., L. M., D.M. şi D. S. în contradictoriu cu pârâţii Spitalul Municipal Sighişoara, şi Ministerul Sănătăţii Publice.

Prima instanţă a obligat pârâţii în solidar să plătească în favoarea fiecărui reclamant o despăgubire echivalentă cu diferenţele de drepturi salariale reprezentând sporul de 50% din salariul de bază pentru condiţii deosebit de periculoase, calculat pentru timpul efectiv lucrat în blocul operator, începând cu data de 23.12.2005, ori cu data angajării la Spitalul Municipal Sighişoara dacă este ulterioară acestei date şi până la încetarea stării de discriminare a reclamanţilor, sumele urmând a fi actualizate în funcţie de rata inflaţiei, de la scadenţa lunară a fiecăreia până la data plăţii efective.

De asemenea, instanţa a obligat pârâtul Spitalul Municipiului Sighişoara să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanţilor menţiunile corespunzătoare acordării drepturilor băneşti menţionate, a respins restul pretenţiilor reclamanţilor şi a obligat pârâţii la plata sumei de 4165 lei către reclamanţi, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că deşi Ministerul Sănătăţii Publice nu are calitate de angajator, are legitimare procesuală pasivă, întrucât are atribuţii privind elaborarea bungetului de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor sanitare publice.

Pe fondul cauzei prima instanţă a reţinut că reclamanţii sunt angajaţi la Spitalul Municipal Sighişoara, în funcţia de medici obstetricieni - ginecologi, desfăşurându-şi activitatea de chirurgie atât în cadrul secţiilor de specialitate, cât şi în blocul operator.

Prin OUG nr.115/2005 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului contractual din unităţile sanitare publice din sectorul sanitar, la art.13 s-a prevăzut că sporurile se acordă în raport cu condiţiile în care se desfăşoară activitatea, iar la lit.e s-a prevăzut sporul pentru condiţii deosebit de periculoase.

Prin Legea nr.125/2005, la art.13 lit.e al OUG menţionat, s-a introdus menţiunea că personalul blocului operator constituie o categorie de personal medico-sanitar care îşi desfăşoară activitatea în codiţii deosebit de periculoase.

Prin OG nr.17/2008, art.13 lit.e a fost modificat în ceea ce priveşte sintagma personalul blocului operator prevăzându-se „personalul încadrat în blocul operator”.

Prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr.721/2005, prin care s-a aprobat Regulamentul privind acordarea sporurilor la salariile de bază, în anexa 2 la lit. d pct.4, s-a prevăzut că se acordă sporul de 50% din salariul de bază personalului mediu sanitar şi auxiliar sanitar încadrat în blocul operator.

Prima instanţă a mai reţinut că acordarea acestui spor numai personalului mediu sanitar şi auxiliar sanitar încadrat în blocul operator, excluzând categoria medicilor, care îşi desfăşoară activitatea în blocul operator, este discriminatorie, în contextul în care şi aceştia din urmă îşi desfăşoară activitatea în condiţii deosebit de periculoase.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâţii.

Astfel, recurenţii reclamanţi, au solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenţii reclamanţi au arătat că pentru perioada în litigiu nu s-a ţinut o evidenţă concretă a timpului efectiv desfăşurat în blocul operator, întrucât timpul operaţiilor nu poate fi evidenţiat, pentru că durata unei intervenţii este diferită de la caz la caz.

Recurenţii au mai arătat că actele normative care reglementează îndreptăţirea personalului mediu la sporul de 50% pentru condiţii deosebit de periculoase nu face distincţie după numărul de ore lucrate efectiv în blocul operator, iar sporul nu se raportează la ore, ci la salariul de bază.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 din Codul de procedură civilă.

Spitalul Municipal Sighişoara a solicitat, în principal, casarea sentinţei atacate, iar, în subsidiar, modificarea acesteia în parte în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată.

Recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă sub aspectul faptului că în minută şi în dispozitiv se precizează ca dată a pronunţării hotărârii 12 iunie 2008, în condiţiile în care în sentinţă se arată că şedinţa publică a avut loc la data de 12 mai 2009, aspect care atrage nulitatea hotărârii.

Recurentul pârât a mai arătat că deşi în considerente prima instanţă motivează soluţia de respingere a excepţiei lipsei parţiale a dreptului la acţiune invocată de Ministerul Sănătăţii Publice, în dispozitiv lipseşte soluţia pe această excepţie, iar cu privire la excepţia necompetenţei materiale, instanţa s-a pronunţat prin dispozitiv, însă nu este analizată această excepţie în considerentele sentinţei.

Recurentul a precizat că pârâţii nu sunt angajaţi ai blocului operator, neexistând o astfel de structură în cadrul Spitalului Municipal Sighişoara, ci o sală de operaţii, iar actele normative care reglementează acordarea sporului solicitat de reclamanţi prevăd în mod expres că de acesta beneficiază numai personalul mediu sanitar şi auxiliar sanitar încadrat în blocul operator, astfel că hotărârea atacată este nelegală.

Recurentul a mai criticat soluţia primei instanţe sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, în contextul în care xerocopia chitanţei depusă la dosarul cauzei face dovada plăţii onorariului avocaţial în baza contractului de asistenţă juridică nr.108/2009 fiind achitat de o persoană care nu are calitatea de reclamant, iar nu în baza contractului de asistenţă juridică nr.109/2009.

În drept, recurentul Spitalul Municipal Sighişoara a invocat dispoziţiile art.105 alin.2, art.304 pct.5, 7, 8, 9 din Codul de procedură civilă.

Pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice a solicitat prin recursul promovat, modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerii acţiunii reclamanţilor.

În motivarea recursului, pârâtul a arătat că nu are legitimare procesuală pasivă în cauză,întrucât nu are atribuţii în privinţa plăţii drepturilor salariale.

De asemenea, Ministerul Sănătăţii Publice a arătat că potrivit Ordinului nr.1778/2006 în blocul operator se poate încadra numai personal mediu şi auxiliar sanitar şi numai aceste categorii de salariaţi pot beneficia de sporul de 50% din salariul de bază pentru condiţii deosebit de periculoase, hotărârea primei instanţe fiind nelegală sub acest aspect.

În drept, recurentul Ministerul Sănătăţii Publice a invocat dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9, art.312 alin.3 şi art. 304 ind.1 din Codul de procedură civilă.

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivelor invocate, precum şi a dispoziţiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art.304 pct.5 din Codul de procedură civilă, invocat de recurentul Spitalul Municipal Sighişoara, respectiv acela că prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă, constată că ultimul termen de judecată în faţa primei instanţe a fost la data de 05 mai 2009, când s-a amânat pronunţarea pentru data de 12 mai 2009. Atât în minută, cât şi în dispozitivul hotărârii s-a făcut menţiunea că sentinţa a fost pronunţată la data de 12 iunie 2008.

În practicaua hotărârii s-a menţionat corect faptul că mersul dezbaterilor şi susţinerile în fond ale părţilor au fost consemnate în încheierea din data de 05 mai 2009, când instanţa a dispus amânarea pronunţării la data de 12 mai 2009.

Conform art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrară.

Într-adevăr, din eroare, în dispozitiv şi în minută, s-a menţionat ca dată a pronunţări hotărârii 12 iunie 2008, fiind în mod evident o eroare materială, care poate fi îndreptată urmând procedura reglementată la art. 281 din Codul de procedură civilă.

Această eroare însă nu constituie un motiv de nulitate a hotărârii, care să atragă incidenţa dispoziţiilor art.304 pct.5 din Codul de procedură civilă, aceasta cu atât mai mult cu cât chiar lipsa din dispozitiv a menţiunii că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică atrage nulitatea relativă a hotărârii, numai dacă se dovedeşte că s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, or, în speţă s-a menţionat din eroare o altă dată decât cea consemnată în practicaua hotărârii, fiind evident faptul că hotărârea s-a pronunţat la data de 12 mai 2009.

Prin urmare, Curtea a constatat că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.5 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei parţiale a dreptului la acţiune invocată de Ministerul Sănătăţii Publice, Curtea a înlăturat criticile recurentului Spitalul Municipal Sighişoara, în sensul că lipseşte din dispozitiv soluţia primei instanţe asupra acestei excepţii, cu toate că în considerente este argumentat motivul respingerii excepţiei.

În acest sens, Curtea a constatat că asupra acestei excepţii prima instanţă s-a pronunţat prin încheierea din data de 05 martie 2009, astfel că soluţia nu trebuia reiterată în dispozitivul hotărârii.

Referitor la menţiunea din dispozitivul hotărârii privind respingerea excepţiei necompetenţei materiale, Curtea a constatat că într-adevăr, în cuprinsul hotărârii nu se regăsesc motivele soluţiei asupra acestei excepţii.

În acest sens, instanţa constată că această excepţie a fost soluţionată de prima instanţă pe parcursul judecării procesului, respectiv prin încheierea din data de 05 martie 2009. Era inutil ca instanţa să reia considerentele deja expuse în încheierea de la acea dată cu privire la excepţia în discuţie, cum, de altfel, nu era necesar a se relua în dispozitivul hotărârii soluţia asupra acestei excepţii, însă faptul că totuşi s-a făcut această menţiune, nu atrage nicio sancţiune.

În ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Sănătăţii Publice, critica formulată de acest recurent urmează a fi înlăturată, constatând că în mod legal prima instanţă a respins această excepţie, întrucât, deşi nu are calitatea de angajator în raport cu reclamanţii, Ministerul Sănătăţii Publice are legitimare procesuală pasivă, pentru că, potrivit art.1 din HG nr.862 din 28 iunie 2006, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii Publice, acesta este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi reprezintă autoritatea centrală în domeniul asistenţei de sănătate publică, având ca atribuţii principale, potrivit art.2 din acelaşi act normativ, printre altele, asigurarea, în colaborare cu instituţiile administraţiei publice centrale şi locale, resurselor umane, materiale şi financiare necesare funcţionării instituţiilor din sistemul de sănătate, urmărind gestionarea eficientă a resurselor alocate sistemului de sănătate. De asemenea Ministerul Sănătăţii Publice are atribuţii privind fundamentarea necesarului de servicii medicale, precum şi resurselor financiare pentru funcţionarea sistemului de sănătate. Totodată, potrivit prevederilor art.4, pct.48 din HG nr.862/2006, Ministerul Sănătăţii Publice elaborează norme metodologice pentru elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli de către instituţiile sanitare publice şi (pct.49) avizează bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea sa.

În consecinţă, Curtea a înlăturat criticile recurentului Ministerul Sănătăţii Publice sub aspectul legitimării procesuale pasive a acestuia.

Pe fondul cauzei, Curtea a constatat că reclamanţii sunt angajaţi ai Spitalului Municipal Sighişoara, în funcţia de medici obstetricieni – ginecologi, specificul muncii acestora presupunând desfăşurarea activităţii atât în cadrul secţiilor de specialitate, cât şi în blocul operator.

Prin OUG nr.115/2004 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului contractual din unităţile sanitare publice din sectorul sanitar, la art.13 s-a prevăzut că sporurile se acordă în raport cu condiţiile în care se desfăşoară activitatea, iar la lit.e s-a prevăzut sporul pentru condiţii deosebit de periculoase.

Prin Legea nr.125/2005 la art.13 lit.e al OUG menţionată s-a introdus menţiunea că personalul blocului operator constituie o categorie de personal medico-sanitar care îşi desfăşoară activitatea în condiţii deosebit de periculoase.

Prin OG nr. 17/2008, art. 13 lit. e a fost modificat în ceea ce priveşte sintagma personalul blocului operator prevăzându-se “personalul încadrat în blocul operator”.

Prin Ordinul Ministrului sănătăţii nr.721/2005 s-a aprobat Regulamentul privind acordarea sporurilor la salariile de bază, regulamentul stabilind obiectivele şi principiile, precum şi criteriile de acordare a acestor sporuri, avându-se în vedere factori cum ar fi riscul de îmbolnăvire, solicitarea nervoasă, indicii de morbiditate. În Anexa 2 la lit. d pct. 4 din Regulament s-a prevăzut că se acordă sporul de 50% din salariul de bază personalului mediu sanitar şi auxiliar sanitar încadrat în blocul operator.

La încadrarea locurilor de muncă în categoriile enunţate de lege şi regulament au fost avuţi în vedere factori precum natura factorilor nocivi, intensitatea de acţiune a acestora asupra organismului, durata de expunere la acţiunea factorilor nocivi, condiţii de muncă ce implică efort fizic, suprasolicitare nervoasă (art. 7 din Regulament).

Aceleaşi norme ale regulamentului reglementează situaţia particulară a persoanelor care îşi desfăşoară activitatea la unul din locurile de muncă prevăzute în regulament sau îşi desfăşoară activitatea fracţionat în mai multe locuri de muncă (art.11 şi 13 din Regulament) cum este situaţia medicilor ginecologi, care pot şi trebuie să beneficieze de sporul prevăzut pentru locurile de muncă respective, proporţional cu timpul efectiv lucrat în aceste locuri.

Conform statelor de plată aflate la dosarul cauzei reclamanţii nu au primit sporul de 50% pentru desfăşurarea activităţii în condiţii deosebit de periculoase.

Angajatorul a omis să aibă în vedere natura acestui spor sau mai exact condiţiile exprese de acordare, respectiv „medicii din blocul operator şi sala de operaţii, unde există risc de contaminare, executând intervenţii chirurgicale de urgenţă” . Acest spor poate şi trebuie să fie acordat, în situaţiile de excepţie prevăzute de lege, respectiv în legătură cu efectuarea intervenţiilor de urgenţă.

Astfel cum s-a arătat anterior, în general, atât condiţiile de stabilire a procentelor de spor, cât şi încadrarea locurilor de muncă în diferite categorii, au în vedere acoperirea în plan material a riscului de îmbolnăvire sau prevenirea îmbolnăvirilor de orice natură, pe care le presupune activitatea în mediul spitalicesc.

Specificul activităţii reclamanţilor presupune desfăşurarea activităţii atât în condiţii ce solicită o încordare psihică foarte ridicată, condiţii deosebite, în compartimente cu paturi postoperatoriu ( anexa 3 lit. b pct. 17), cât şi în blocul operator (anexa 2 lit. d pct.4).

Desfăşurarea, în mod obiectiv, a activităţii în două compartimente distincte (secţie şi bloc operator), naşte în favoarea reclamanţilor dreptul la aplicarea prevederilor art.11/13 din Regulament.

Aceste din urmă dispoziţii legale nu presupun îndeplinirea condiţiei ca o categorie de personal, vizată astfel, să fie cuprinsă expres în anexa corespunzătoare a regulamentului, ci presupun doar, ca activitatea să se desfăşoare şi în locurile de muncă, altele decât cele obişnuite sau curente.

Instanţa a constatat că reclamanţii au fost discriminaţi, având în vedere politica salarială a angajatorului, care fără o explicaţie rezonabilă a acordat sporul de 50% numai personalului mediu sanitar şi auxiliar sanitar încadrat în blocul operator, excluzând categoria medicilor ginecologi, care îşi desfăşoară activitatea în blocul operator.

Prevederile art.11 şi 13 din Regulament oferă angajatorului posibilitatea de a aplica în mod echitabil legislaţia de salarizare în raport de specificul activităţii salariatului, locul sau locurile unde îşi desfăşoară activitatea şi riscurilor de îmbolnăvire la care este supus.

Prin sistemul de salarizare (instituţie de dreptul muncii), se înţelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor şi formelor salarizării care determină condiţiile de stabilire şi acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizaţii, sporuri şi adaosuri, conform art.155 din Codul muncii). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalităţii de tratament (art.154 din Codul muncii) şi cel al diferenţierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv condiţiile de muncă.

Astfel, considerentul pentru care se acordă sporul de 50% este desfăşurarea activităţii în condiţii deosebit de periculoase, iar reclamanţii şi-au desfăşurat activitatea în blocul operator în aceleaşi condiţii ca personalul mediu sanitar şi personalul auxiliar sanitar.

Chiar dacă reclamanţii şi-au întemeiat cererea şi pe dispoziţiile Legii nr.137/2000, în concret pretenţiile acestora ce fac obiectul acţiunii vizează modalitatea de calcul şi plată a drepturilor salariale aferente activităţii desfăşurate şi în considerarea locului/ locurilor de muncă în care aceasta s-a desfăşurat efectiv.

În acelaşi context, Curtea a constatat că reclamanţii au depus la dosarul cauzei, sentinţa civilă nr.1287 din 20 iunie 2008 a Tribunalului Mureş, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1561/R din data de 14 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Tg.-Mureş (filele 6-11), prin care s-a recunoscut colegilor reclamanţilor, medici chirurgi la Spitalul Municipal Sighişoara, dreptul la sporul de 50% din salariul de bază pentru condiţii deosebit de periculoase.

Analizând cererea reclamanţilor din perspectiva celor două hotărâri judecătoreşti invocate, precum şi deciziile nr.1639/R din 02.12.2008 şi nr. 1610/R din 15.10.2009 pronunţate de Curtea de Apel Tg.-Mureş, instanţa a constatat că la nivelul instanţei de control judiciar există o practică judiciară constantă în privinţa problemei juridice aflată în discuţie, în sensul recunoaşterii dreptului medicilor care îşi desfăşoară activitatea şi în blocul operator la acordarea sporului de 50% pentru condiţii deosebit de periculoase.

Prin urmare, reclamanţii au o speranţă legitimă de a obţine drepturile băneşti solicitate, neexistând vreo justificare obiectivă şi rezonabilă pentru o diferenţă de tratament a reclamanţilor în raport de alte persoane aflate în situaţii similare. În caz contrar, s-ar crea o altă situaţie de discriminare în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, din perspectiva prevederilor art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 la aceeaşi convenţie (cauza Beian împotriva României).

Având în vedere aceste argumente instanţa de control judiciar a constatat că pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate doar în parte, în sensul în care despăgubirile li se cuvin numai pentru timpul efectiv lucrat în blocul operator, începând cu data de 23.12.2005, urmând a respinge din această perspectivă recursul reclamanţilor.

Astfel, împrejurarea că pentru perioada în litigiu nu s-a ţinut de către angajator o evidenţă riguroasă a timpului petrecut în blocul operator, nu este de natură a determina îndreptăţirea reclamanţilor la acordarea acestui spor pentru toată perioada menţionată, aceasta întrucât prevederile regulamentului mai sus-menţionat sunt clare în privinţa dreptului medicilor care îşi desfăşoară activitatea atât în cadrul secţiilor, cât şi în blocul operator.

Referitor la cheltuielile de judecată în primă instanţă, la plata cărora au fost obligaţi pârâţii,Curtea a constatat că reclamanţii au dovedit cuantumul acestor cheltuieli cu chitanţa nr.106 din 05.02.2009 (fila 201).

Astfel, conform chitanţei menţionate, R. G., prin mandatar R. C., a achitat Societăţii civile de avocaţi B. & M. suma de 4165 lei, reprezentând onorariu avocaţial conform contractului de asistenţă juridică nr.109/2009.

Conform împuternicirii avocaţiale aflată la fila 40 în dosarul primei instanţe, reclamantul R. G., atât în nume propriu, cât şi în calitate de mandatar al celorlalţi reclamanţi a încheiat contractul de asistenţă juridică nr.109/2009. Din această perspectivă în mod legal prima instanţă a constatat că este întemeiată şi probată cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Împrejurarea că plata sumei de bani reprezentând onorariu avocaţial s-a făcut de către reclamantul R.G., prin mandatar, R. C., nu schimbă cu nimic situaţia reţinută anterior, atâta timp cât plata s-a făcut pentru serviciile prestate în baza contractului nr. 109/2009.

În ceea ce priveşte chitanţa aflată la fila 172 în dosarul primei instanţe, în cuantum de 6400 lei reprezentând onorariu avocaţial achitat de G. M. B. în baza contractului de asistenţă juridică nr.108/2009, instanţa a înlăturat-o constatând că face dovada achitării onorariului avocaţial într-o altă cauză şi din eroare a fost ataşată la acest dosar. Astfel, pârâţii nu au fost obligaţi să achite această sumă, ci suma de 4165 lei, conform chitanţei de la fila 201 din dosarul Tribunalului.

Faţă de cele reţinute mai sus, Curtea a înlăturat şi aceste critici formulate de recurentul Spitalul Municipal Sighişoara.

În consecinţă, Curtea a constatat că nu este incident niciunul din motivele de nelegalitate invocate de recurenţi, astfel că în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondate recursurile declarate atât de către reclamanţi cât şi de către pârâţi, împotriva sentinţei civile nr.706 din 12 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 3276/102/2008.

Decizia nr. 1812/R/08.12.2009
Inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 298, al.2 din Codul Muncii.
Prin încheierea de şedinţă din data de 24 noiembrie 2009, Tribunalul Mureş a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 298 alin.2 ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii - prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. 4 şi 5, art. 73 alin.3 lit.p şi art. 97 alin.1 din Constituţia României.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta – recurentă S.C. P. SA solicitând instanţei modificarea încheierii atacate, sesizarea Curţii Constituţionale şi suspendarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

În drept, pârâta a invocat ca motiv de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a susţinut că hotărârea atacată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În primul rând pârâta - recurentă a susţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate şi în acest sens a făcut trimitere la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, care prevăd condiţiile necesare pentru a fi sesizată Curtea Constituţională.

În al doilea rând, pârâta - recurentă a susţinut că dispoziţiile art. 298 alin. 2 vin în contradicţie cu principiile prevăzute de art. 1 alin.4 şi 5, de art. 73 alin. 3 şi respectiv 79 alin.1 din Constituţia României, argumentând în acest fel cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

În fine, pârâta – recurentă a arătat în al treilea rând că prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999 respectiv cele cuprinse în art. 284 din Codul muncii, par a veni în contradicţie şi, astfel, suntem în prezenţa a două dispoziţii legale, aparent cu acelaşi obiect, pe care instanţa de judecată este chemată a le ierarhiza şi a stabili astfel competenţa materială de soluţionare a litigiului dedus judecăţii.

În susţinerea acestui punct de vedere pârâta – recurentă a subliniat că legiuitorul avea obligaţia de a asigura adoptarea unor dispoziţii legale şi eficiente din punct de vedere a aplicabilităţii acestora, în sensul că acestea trebuie să fie coerente, să aibă vocaţia de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, să aibă o aplicabilitate practică uniformă, în sensul de a evita o jurisprudenţă neuniformă.

Intimatul a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului şi menţinerea încheierii Tribunalului Mureş.

Intimatul a subliniat că instanţa de fond a stabilit în mod corect caracterul inadmisibil a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, considerând că exercitarea acestui drept s-a făcut doar pentru a duce la tergiversarea soluţionării cauzei.

Verificând încheierea atacată, Curtea a constatat că recursul este nefondat.

În fapt, în cadrul acţiunii prin care reclamantul – intimat a solicitat obligarea pârâtei-recurente la plata unor drepturi salariale s-a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale în baza excepţiei de neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 298 alin.2 ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, pentru a fi admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a verifica constituţionalitatea unui text de lege sau de ordonanţă, este necesar ca, pe de o parte, textul declarat a fi neconstituţional să aibă o legătură cu dezlegarea acelei pricini iar pe de altă parte, să nu se fi pronunţat o decizie care să fi constatat deja neconstituţionalitatea.

Din aceste dispoziţii legale rezultă că instanţa de contencios constituţional verifică doar compatibilitatea unor acte normative cu principiile stabilite de Constituţia României.

Analizând însă excepţia de neconstituţionalitate, se observă că, în realitate, pârâta-recurentă nu invocă neconcordanţe între dispoziţiile art. 298 alin. 2 ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 şi principiile stabilite prin art. 1, 73 şi 79 din Constituţie, ci doar invocă chestiuni de aplicare în timp a dispoziţiilor referitoare la competenţa instanţelor de judecată în soluţionarea acestor litigii. De altfel, acest lucru a fost constatat chiar de către Curtea Constituţională printr-o serie de decizii ( de exemplu 1005/2009, 1016/2009, 1017/2009) motiv pentru care a respins sesizările ca inadmisibile.

Prin urmare, constatând că în mod corect şi în concordanţă cu practica Curţii Constituţionale, Tribunalul Mureş a stabilit caracterul inadmisibil al excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiile legale în materie şi în conformitate cu art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.