România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Recursuri civile
Decizia nr. 69/R din data de 20 Ianuarie 2009
Sistarea stării de indiviziune. Imobil cu destinaţie de cabinet de avocatură. Partajare în natură.
Prin cererea înregistrată sub nr. 2821/30.03.2005, reclamanta JCA a chemat în judecată pe pârâtul CLT, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: -sistarea stării de indiviziune cu privire la imobilul apartament I şi teren în suprafaţă de 306 mp înscris în CF1471/IIcol. Tg. Mureş, nr. top 1411/2, 1412/1/3, 1414/2/2/2, prin atribuirea în natură în cotă de 1/1 în favoarea sa, cu sultă în favoarea pârâtului, ce se va stabili prin expertiză tehnică de specialitate; - în caz de refuz din partea pârâtului, sistarea stării de indiviziune prin partajarea imobilului în două loturi distincte şi complet separate din punct de vedere constructiv, al utilităţilor şi topografic; - în caz de acord nu solicită cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5400/1997 au cumpărat imobilul sus menţionat cu drept de proprietate în cote egale de câte ½ parte, ca bun propriu şi ca destinaţie de cabinete de avocatură. Modificarea raporturilor dintre ei impune cu necesitate sistarea indiviziunii pentru evitarea apariţiei şi /sau perpetuării unor situaţii ambigue, precum şi pentru crearea unui spaţiu total independent în desfăşurare a activităţii profesionale în condiţii optime.

În drept, a invocat prevederile art. 728 Cod civil.

Prin întâmpinarea formulată şi precizată în mai multe rânduri, calificată ca şi cerere reconvenţională, pârâtul a solicitat atribuirea în natură a imobilului în cazul în care reclamanta refuză împărţirea în natură, în două loturi egale şi acordarea unui drept de retenţie.

Prin sentinţa civilă nr. 2330 din 2 mai 2007, Judecătoria Tg. Mureş a admis în parte cererea reclamantei şi cererea reconvenţională a pârâtului, a constatat că părţile sunt coproprietarii imobilului situat în Tg. Mureş, str. Sportivilor, nr. 6, compus din apartamentul nr. I şi teren în suprafaţă de 306 mp, înscris în CF nr. 1471/II col. Tg. Mureş, fiecare cotă de ½; a dispus ieşirea din indiviziune şi a atribuit reclamantei în natură apartamentul nr. I/a din varianta III a raportului de expertiză întocmit de expertul KL, în valoarea de 173.891 lei, precum şi terenul în suprafaţă de 56 mp, în contur galben, între punctele 23-24-9-10 din planul de situaţie a raportului de expertiză topografică (fila 78 dosar); a atribuit în natură pârâtului apartamentul nr. I/b în valoarea de 168.120 lei şi terenul în suprafaţă de 56 mp cu contur verde din planul de situaţie de la fila 78 dosar, între punctele 24-25-8-9; a rămas în indiviziune gangul de intrare, suprafaţa ocupată de construcţii şi scara ce duce la mansardă; a obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 5.7771 lei, cu titlu de sultă; a omologat raportul de expertiză topografică efectuat de expertul EE şi a dispus dezmembrarea imobilului, acordarea de numere topo noi, potrivit planului de situaţie de la fila 78 dosar şi înscrierea hotărârii în CF; a respins cererea de renunţare a reclamantei la petitul 2 din cererea de chemare în judecată: a respins cererea pârâtului de acordare a dreptului de retenţie şi de obligare a părţilor de a efectua împreună investiţii pentru reamenajarea hotului de aşteptare; a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 561,2 lei, reprezentând ½ din contravaloarea lucrărilor de expertiză.

Reclamanta a declarat apel împotriva acestei hotărâri, care a fost admis prin decizia nr. 240 din 23.09.2008 pronunţată de Tribunalul Mureş; s-a schimbat în parte hotărârea atacată în ceea ce priveşte componenţa celor două loturi:-lotul reclamantei include apartamentul nr. 1/a din varianta III a raportului de expertiză tehnică întocmită de expertul KL, scara elicoidală din birou 1 care reprezintă calea de acces spre mansardă şi spaţiul WC de la parter, în suprafaţă de 2,3 mp (1,70 x 1,40m)- cu înzidirea uşii din hol şi cu posibilitatea de acces în acest spaţiu „WC” prin deschiderea unei uşi direct din biroulnr.2; -lotul pârâtului include apartamentul 1/b din varianta III, cu excepţia spaţiului „WC” de la parter în suprafaţă de 2,30 mp spaţiu care face parte din lotul atribuit reclamantei; -rămân în indiviziune gangul de la intrare şi suprafaţa ocupată de construcţii; - a obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 19.018 lei, cu titlu de sultă compensatorie; -a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut că în mod legal prim instanţă a constatat că nici una din părţi nu a adus argumente suficient de puternice pentru a-i fi atribuit în natură imobilul.

Varianta stabilită de prima instanţă nu este echitabilă, pentru că ar presupune că trei grupuri sanitare să rămână intimatului şi unul apelante, urmând ca aceasta să construiască alte 2 grupuri sanitare în biroul nr. 3, ceea ce i-ar impune costuri suplimentare considerabile.

Instanţa de apel a apreciat că este echitabil şi relevant pentru buna funcţionare a celor două cabinete de avocatură ca fiecare lot să includă câte un grup sanitar de la parter.

Solicitarea reclamantei de a se retrasa linia despărţitoare a holului de aşteptare din punctele A-B în punctele C-D, conform schiţei de la fila 16, cu includerea holului mic de la parter în suprafaţă de 1,54 mp în lotul acesteia nu a fost primită de către instanţa de apel, deoarece s-ar diminua nejustificat suprafaţa acordată lotului pârâtului şi holul de aşteptare aferent apartamentului pârâtului şi ar presupune lipsirea birului nr. 5 de lumină naturală. Instanţa de apel a constatat că se poate asigura accesul la grupul sanitar de la parter prin deschiderea unei uşi direct din biroul nr. 2 şi înzidirea uşii din holul mic, fără a se modifica împărţirea holului de aşteptare.

Scara elicoidală nu este necesară folosinţei vreunui spaţiu comun celor două apartamente, putând fi inclusă în lotul reclamantei, deoarece atât biroul nr. 1 cât şi mansarda, -prin care se asigură accesul la această scară-sunt incluse în lotul reclamantei.

Recalcularea sulte s-a recalculat având în vedere valoarea metrului pătrat construibil, de 700 euro, indicată de expertul în construcţii.

Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost atacată cu recurs de către ambele părţi.

Prin recursul declarat reclamanta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul de a se dispune ieşirea din indiviziune prin atribuirea întregului imobil în favoarea sa, cu obligarea la sulta aferentă către pârât, reprezentând ½ din valoarea construcţiei şi terenului în sumă de 202.238 lei.

În subsidiar a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul includerii în componenţa apartamentului 1/a din varianta III a raportului de expertiză şi a holului mic de la parter în suprafaţă utilă de 1,54 mp, cu retrasarea liniei despărţitoare a holului de aşteptare din punctele iniţiale A-B în punctele C-D, cu reconfigurarea corespunzătoare a uşii de acces la poziţia D indicată de ea pe schiţa anexată motivelor de apel şi confirmată prin completarea la raportul de expertiză în construcţii; - reducerea sultei la care a fost obligată de instanţa de apel, de la 19.018 lei la 8.669 lei; -cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă, arătând că în mod greşit a reţinut prima instanţă că imobilul nu i se poate atribui integral întrucât are destinaţia de cabinet de avocatură în care îşi desfăşoară activitatea ambele părţi şi este comod partajabil în natură.

Imobilul are două apartamente, dar un apartament (al părţilor) este la parter şi celălalt, proprietatea lui FZ, este la etaj. Faptul că două persoane fizice au cumpărat în cote egale apartamentul nr. I nu înseamnă că un apartament se „transformă” în două apartamente.

Reclamanta este cea care a justificat şi materializat un interes pentru atribuirea integrală a imobilului.

O întâmpinare cu mai multe precizări nu echivalează cu o acţiune reconvenţională - art.118, 119 Cod procedură civilă.

Imobilul nu numai că nu este comod partajabil în natură, ci presupune pentru partajare lucrări de construcţii cu documentaţiile aferente şi cheltuieli însemnate.

În raportul de expertiză în construcţii efectuat la prima instanţă expertul susţine varianta I, cea a atribuirii în favoarea unui singur coproprietar, pe considerentul că „iniţial apartamentul era o singură unitate locativă”.

Cu privire la al doilea capăt al cererii de recurs, a arătat că neadmiterea solicitării sale privind atribuirea holului mic este nelegală iar calculul sultei s-a făcut greşit, întrucât e pusă în situaţia dezavantajată de a fi obligată să edifice trei uşi, să facă demersuri costisitoare. Nici terenul nu permite accesul liber pentru a edifica.

Expertul a afirmat, cu ocazia cercetării la faţa locului, că peretele care ar trebui spart este de rezistenţă. Disconfortul creării unei uşi de acces la WC din biroul său, fără posibilitatea aerisirii biroului ar putea fi lesne de evitat prin atribuirea în favoarea sa a holului mic în suprafaţă de 1,54 mp care este în faţa WC-ului şi astfel s-ar intra firesc din hol în WC.

Este nelegală soluţia adoptată de instanţa de apel în favoarea unei părţi care nu a declara apel şi ale cărei pretenţii exprimate atipic prin obiectivele la suplimentul de expertiză le admite integral.

Mai mult, instanţa de apel o obligă, deşi imobilul este în proprietate în cotă de ½, să îi plătească integral WC-ul de 2,3 mp pârâtului. Expertul a afirmat că un metru pătrat de baie ar fi 700 Euro, deci 2,3 mp ar costa 1610 Euro. Dar această sumă se împarte la ½ şi astfel ar rezulta 805 euro.

Sulta stabilită în sarcina sa de prima instanţă - după încheierea de îndreptare a erorii materiale - pe care instanţa de apel a omis să o ia în considerare, a fost de 5771 RON. Dacă la această sumă se adaugă 805 euro (la valoarea de 3,6 lei/euro) rezultă suma de 8669 lei (5771+ 2898 = 8669) ceea ce diferă clar de sulta de 19.018 lei stabilită de instanţa de apel.

Pârâtul a solicitat prin recursul declarat, admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul eliminării dispoziţiilor aduse în apel privind atribuirea către apelantă a grupului sanitar de la parter şi, pe cale de consecinţă, menţinerea întrutotul a dispoziţiilor cuprinse în sentinţa civilă nr. 233 din 2 mai 2007 pronunţată de Judecătoria Tg. Mureş, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului a arătat că decizia pronunţată în apel suportă critici ce vizează următoarele aspecte de nelegalitate:

Cererea de atribuire a grupului sanitar s-a constituit într-o cerere nouă, reflectată în hotărârea instanţei de apel, ceea ce constituie un exces în exces în exercitarea rolului activ al judecătorului-art.129 alin. 5, 6 Cod procedură civilă, iar cele două expertize de specialitate efectuate în dosarul de fond (topografică şi în construcţii) au fost însuşite şi acceptate de părţi în întregime, omologate de instanţă fără nici o altă critică. Probele odată admise, administrate şi însuşite de părţi supuse nemijlocirii şi contradicţionalităţii, nu mai pot fi modificate de instanţele de control judiciar.

Aprecierea instanţei de apel excede si realităţii de fapt. La cercetarea la faţa locului nu s-a observat că grupul sanitar de la parter este „organic” legat de lotul I /b, atribuit lui (scurgerea se face prin pivniţa subsolului, la fel şi alimentarea cu apă şi aerisirea băii).

Ceea ce s-a uitat este că funcţionarea unui cabinet de avocatură deschis accesului public presupune un grup sanitar pentru angajaţi şi unul pentru clienţi. Cu atât mai mult era de văzut expertiza în construcţii efectuată la fond, unde s-a apreciat că un WC cu o suprafaţa de 0,72 mp şi înălţimea de 1,70 m (care este o improvizaţie, fără lavoar) nu poate constitui un grup sanitar, cum greşit a apreciat instanţa de apel.

Partajul presupune o serie de inconveniente pentru ambele părţi, ceea ce nu exclude o serie de investiţii, inclusiv construirea a două grupuri sanitare pentru reclamantă. Dar, pe de altă parte, are avantajul lotului mai mare şi a altor investiţii mai mici în ceea ce priveşte amenajarea propriului lot.

Reclamanta a formulat întâmpinarea la recursul pârâtului, solicitând, în principal, constatarea nulităţii recursului şi, în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În considerente, a precizat că recursul nu este motivat in drept – sancţiunea fiind nulitatea conform art. 302¹ pct. 3 Cod procedură civilă, art. 304 şi 306 Cod procedură civilă.

Pe fondul cauzei a arătat că cererea de atribuire a grupului sanitar de la parter este consecinţa soluţiei pronunţate de prima instanţa care a dispus ieşirea din indiviziune in natură, conform variantei III din expertiza în construcţii, ceea ce nu echivalează cu o cerere nouă în apel.

Pârâtul a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului reclamantei ca nefondat, pe considerentul că specific partajului judiciar este faptul că întâmpinarea are caracterul unei cereri reconvenţionale.

Examinând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată următoarele:

Reclamanta a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de pârât, ca sancţiune a nemotivării recursului în drept, respectiv a neindicării exprese a motivului de nelegalitate pe care îşi întemeiază recursul, din cele limitativ prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.

Excepţia este neîntemeiată. Într-adevăr, art. 302¹ Cod procedură civilă prevede, la alin. 1 lit. c că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor. Însă din studiul cererii de recurs formulate de pârât se constată ca acesta a formulat recursul „în temeiul art. 299 şi următoarele Cod procedură civilă”.

În atare situaţie sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă -„indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304”.

Pârâtul a indicat generic şi în extenso dispoziţiile art.299 şi următoarele Cod procedură civilă, însă dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă încadrarea lor în prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Faţa de cele de mai sus, excepţia urmează a fi respinsă.

Recursul declarat de reclamantă este fondat in parte, în ceea ce priveşte cuantumul sultei, celelalte motive de nelegalitate fiind nefondate.

Nu s-a contestat că părţile au cumpărat, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 5400/24.11.1997 la BNP S, în cote egale, apartament nr. I situat în Târgu-Mureş, str. Sportivilor nr. 6, cu destinaţie de cabinet de avocatura.

Conform susţinerilor părţilor consemnate şi în raportul de expertiza în construcţii întocmit de expertul K L, după cumpărare părţile au făcut o serie de lucrări de investiţi pentru reamenajarea apartamentului, pentru a forma un cabinet individual de avocatură cu mai multe birouri, cu mansardarea podului, transformarea pivniţei în sală de consultaţie şi a terasei de la parter în sală de aşteptare pentru cele doua birouri, rezultând:

- la parter: 5 birouri, un grup sanitar pentru clienţi, un grup sanitar pentru personalul birourilor, un hol de aşteptare, o arhivă ; -la mansardă: o cameră de serviciu, un grup sanitar (baie) şi un hol, o scara elicoidală; - la demisol: o sala de consultaţie, un grup sanitar şi o scară de acces din curtea imobilului.

Expertul a propus variante de partajare în natură a imobilului, având în vedere mai ales situaţia de fapt, respectiv delimitarea anterioară a spaţiului de folosinţă pentru activitatea fiecărui cabinet.

Ţinând seama de toate aceste criterii relevante instanţele –de fond şi apel –au dat deplină eficienţă principiului partajării în natură, prevăzut de art.673⁵ alin. 2 Cod procedură civilă – „instanţa va face împărţeala în natură”. Pentru respectarea acestui principiu s-au avut în vedere şi criteriile enunţate exemplificativ la art. 673⁹ Cod procedură civilă, respectiv solicitarea subsidiară de partajare în natură conform variantei III din raportul de expertiza în construcţii, cotele –părţi egale deţinute de părţile împrocesuate, natura bunului, ocupaţia părţilor şi destinaţia imobilului, folosinţa anterioară efectivă a imobilului, printr-un partaj faptic voluntar. De asemenea, s-au respectat şi dispoziţiile art. 673¹⁰ Cod procedură civilă, din probele administrate rezultând că împărţeala în natură este posibilă, că prin acest mod de partajare nu se cauzează o scădere importantă a valorii imobilului şi nu se modifică în mod păgubitor destinaţia economică.

Argumentul reclamatei că justifică un interes mai mare decât pârâtul în atribuirea integrală a imobilului nu are nici un fundament juridic.

Aşa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, specific procesului de partaj judiciar este caracterul de judicium duplex, de judecată dublă, care conferă părţilor atât calitatea de reclamantă cât şi pe cea de pârât. Această caracteristică, combinată cu principiul egalităţii drepturilor proprietarilor comuni în realizarea partajului şi cu cerinţa lichidării tuturor pretenţiilor reciproce dintre coindivizari privind masa partajabilă, conferă şi întâmpinări valenţe pe care nu le are in mod obişnuit. Astfel, prin întâmpinare, instanţa sesizată prin cererea de chemare în judecată poate fi investită cu noi pretenţii privind efectuarea partajului. Rezolvarea acestor aspecte ţinând de cererea de partaj cu care deja instanţa fusese investită, nu ar putea fi refuzată pe considerentului lipsei unei cereri reconvenţionale în acel sens. Mai mult decât atât, astfel de pretenţii, din necesitatea stabilirii tuturor aspectelor legate de masa supusă partajului, pot şi trebuie luate în considerare chiar şi în situaţia în care au fost formulate oral, fiind tratate asemănător apărărilor şi chiar dacă nu au fost formulate la prima zi de înfăţişare.

Mai mult ambele instanţe au respectat principiul disponibilităţii părţilor şi au exercitat în limitele legale rolul activ al instanţei, atunci când au calificat înscrisul depus de pârât la dosar în funcţie de conţinutul acestuia şi nu de felul în care a fost intitulat. Aceasta deoarece, prin înscrisul depus, pârâtul a formulat pretenţii în legătură cu cererea reclamantei, ceea ce este de esenţa cererii reconvenţionale şi nu doar simple apărări şi cereri în probaţiune, care se regăsesc în conţinutul unei întâmpinări (art. 115, 119 Cod procedură civilă).

Nici argumentarea reclamantei în ceea ce priveşte motivul de recurs de neatribuire a holului mic nu este convingătoare. Pe de o parte pentru toate motivele arătate mai sus şi pe de altă parte pentru că reclamanta nu a făcut dovada susţinerilor sale în ceea ce priveşte demersurile costisitoare, accesul liber pe teren pentru a edifica, lipsa aerisirii biroului, peretele de rezistenţă. Nu mai puţin importat e faptul că prin atribuirea a 1,54 mp din hol în favoarea reclamantei se îngrădeşte pârâtului posibilitatea de a intra în lotul atribuit lui şi se măreşte total nejustificat lotul reclamantei.

Şi nu în ultimul rând trebuie precizat că reclamanta nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză în construcţii, varianta III, chiar dânsa propunând în subsidiar această modalitate de partajare în natură.

Prin completarea la raportul de expertiză în construcţii efectuată în faţa instanţei de apel, expertul constructor arată că, la o analiză mai profundă, această solicitarea a reclamantei ar fi o altă variantă de dezmembrare, distinctă de dezmembrarea propusă în varianta III, variantă care nu rezolvă amplasarea grupului sanitar pentru clienţi separat pentru ap. I/a şi I/b şi care are aspecte pozitive şi negative. Pentru zidul despărţitor propus de reclamantă sunt necesare: proiect şi autorizaţie de construcţie, tăiere goluri de uşi noi şi înzidire gol de uşă desfiinţată, în această variantă biroul 2 şi 3 vor avea lumină naturală şi mai redusă, propunerea de dezmembrare trebuie însuşită de către un expert topograf.

Pentru toate acestea, Curtea constată că instanţa de apel în mod corect a respins această solicitare a reclamantei.

Ultimul motiv de recurs invocat de reclamantă este întemeiat. Cu ocazia cercetării la faţa locului expertul constructor a afirmat că 1 mp de baie ar fi 700 euro, deci 2,3 mp ar costa 1.610 euro. Instanţa de apel a omis, la recalcularea sultei să aibă în vedere faptul că părţile au o cotă de ½ din imobil şi că sulta se datorează în funcţie de aceasta, astfel că suma de 1.610 Euro trebuie împărţită la doi, reclamanta datorând pârâtului 805 Euro. De asemenea, nu a luat în considerare nici încheierea de îndreptare a erorii materiale, prin care prima instanţă a corectat sulta la 5.771 lei. La această sumă, instanţa de apel trebuia să adauge 2.898 lei (805 euro x 3, 6 lei/euro), rezultând 8.669 lei.

Faţă de cele ce preced, Curtea în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă va admite recursul declarat de reclamantă reţinând incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va modifica în parte decizia atacată, în sensul că va obliga reclamanta să plătească pârâtului suma de 8.681 lei, cu titlu de sultă.

Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Recursul declarat de pârât urmează a fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

Nu se poate considera că cererea reclamantei de atribuire a grupului sanitar de la parter este o cerere nouă în apel. Prin cererea de apel reclamanta a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul că, menţinând varianta III din expertiza în construcţii, în componenţa ap. nr. I/a atribuit ei să intre grupul sanitar de la parter, pentru clienţi. Este doar o propunere de modificare a variantei prin care s-a dispus ieşirea din indiviziune, argumentată, ceea ce nu echivalează cu o cerere nouă, în înţelesul dat de art. 294 alin.1 Cod procedură civilă.

Referindu-ne tot la procedura specială a partajului judiciar şi reţinând şi efectul devolutiv al apelului, se poate reţine că în apel instanţa este în măsură să modifice modalitatea de ieşire din indiviziune, chiar şi fără solicitarea expresă a unei dintre părţi ( art. 295 Cod procedură civilă).

În mod corect instanţa de apel a reţinut că varianta iniţială nu este echitabilă, câtă vreme reclamantei îi revenea un grup sanitar iar pârâtului trei grupuri sanitare,ţinând seama şi de completare ala expertiza în construcţii efectuată în apel şi de situaţia de fapt, constatată nemijlocit de instanţă cu ocazia deplasării la faţa locului. Expertul a concluzionat că dacă i se atribuie reclamantei grupul sanitare de la parter se poate crea o uşă direct din biroul nr. 2 în acest grup sanitar. S-a ţinut seama şi de destinaţia spaţiilor de la parter, respectiv de birouri de avocatură, unde se află şi holul de aşteptare pentru clienţi. Echitabil şi relevant pentru buna funcţionare a celor două cabinete este ca fiecare cabinet să includă câte un grup sanitare la parter.

Motivul invocat de pârât că acest grup sanitare este „organic” legat de lotul atribuit lui nu este probat şi nici relevant.

Expertul a arătat că atât grupul sanitar de la mansardă (atribuit reclamantei), cât şi cel de la subsol ( atribuit pârâtului ) prezintă inconveniente, dar aceste nu sunt argumente în neatribuirea grupului sanitar de la parter reclamantei.

Ca atare, în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Decizia nr.82/R din data de 22 ianuarie 2009
Succesiune. Calitate de moştenitor legal. Filiaţie stabilită de o instanţă judecătorească înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod al familiei şi a Decretului nr. 32/1954.
Prin sentinţa civilă nr. 379 din 3 aprilie 2007, pronunţată de Judecătoria Reghin în dosarul nr. 1273/2006, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul PF, împotriva pârâţilor FF, FL, FD şi FA, constatând că reclamantul este fiul defunctului FF, decedat la data de 31 martie 2005 şi că are calitate succesibil cu vocaţie succesorală la succesiunea defunctului.

Prin decizia civilă nr. 129 din 24 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Mureş, Secţia Civilă în dosarul nr. 3833/102/2007, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţi, împotriva sentinţei sus-menţionate, obligându-i pe aceştia la plata către intimatul PF a sumei de 700 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâţii şi au solicitat modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă şi în consecinţă, respingerea acţiunii introductive promovată de reclamant.

În motivarea recursului s-a arătat că decizia atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât în mod greşit instanţa de apel a ajuns la concluzia că în cauză a existat o recunoaştere de paternitate, care a stat la baza stabilirii în sarcina lui FF a obligaţiei de întreţinere a reclamantului PF, pornind de la cuprinsul cărţilor de judecată civilă nr. 299/1946 şi nr. 46 L/1951 şi a sentinţei nr. 136/1967 a Tribunalului Reghin. Este greşită susţinerea instanţei de apel că în speţă a fost stabilită paternitatea reclamantului faţă de tatăl său prin cartea civilă nr. 46 L/1951 a Judecătoriei Reghin, deoarece la acea dată nu era în vigoare Codul familiei, care a intrat în vigoare abia în 31 ianuarie 1954, iar Codul civil nu cunoştea instituţia stabilirii paternităţii.

Instanţele de judecată au făcut o greşită aplicare a art. 111 Cod procedură civilă care consacră caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare.

S-a invocat faptul că reclamantul şi mama acestuia nu au solicitat stabilirea paternităţii după intrarea în vigoare a Codului familiei, şi prin urmare, ei nu vor putea cere „constatarea filiaţiei” , aceştia având la îndemână acţiunea în stabilirea filiaţiei de care nu au uzat în termenul legal prevăzut de art. 49 din Decretul nr. 32/1954 cu privire la punerea în vigoare a Codului familiei.

Este logic că atunci când partea a omis să intenteze o acţiune în realizare în termenul legal el nu va putea cere constatarea existenţei unui drept pretins în instanţă, întrucât culpa acesteia de a nu uza în termenul prevăzut de lege, de acţiunea în realizare, nu-i poate conferi un drept la acţiunea în constatare. Mama reclamantului nu a intentat în termenul de un an prevăzut de Codul familiei şi de Decretul nr. 32/1954 acţiune în stabilirea paternităţii şi în consecinţă, filiaţia reclamantului faţă de tatăl său nu poate fi stabilită, termenul de un an fiind de decădere.

Pârâţii au susţinut că ei nu au recunoscut niciodată filiaţia reclamantului faţă de fratele lor FF, decedat la 31 martie 2005, iar sentinţa de obligare a prezumtivului tată la plata unei pensii de întreţinere, nu este echivalentă cu o sentinţă de stabilirea filiaţiei.

În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă.

Reclamantul PF a formulat întâmpinare şi a solicitat respingere recursului declarat de pârâţi, susţinând că în mod corect tribunalul a reţinut că faţă de argumentele redate în cuprinsul hotărârii – carte de judecată nr. 46 L/1951 a Judecătoriei Populare Mixte Reghin, ne aflăm în prezenţa unei recunoaşteri voluntare de paternitate, consacrată printr-un act autentic şi că în aceste condiţii susţinerea pârâţilor în sensul că filiaţia nu ar fi fost stabilită nu are relevanţă în cauză. La acel moment această formă de recunoaştere era cea prevăzută de art. 304 Cod civil.

În cauză are relevanţă faptul că din cuprinsul hotărârii judecătoreşti sus-menţionate reiese că a existat o recunoaştere de paternitate care a stat la baza stabilirii în sarcina lui FF a obligaţiei legale de întreţinere a copilului, respectiv a reclamantului FF, această recunoaştere voluntară fiind irevocabilă.

Reclamantul a mai invocat faptul că în mod corect s-a stabilit că nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile Codului familiei, ale art. 8 din decretul nr. 32/1954, astfel că în aceste condiţii, nu poate fi primită excepţia de tardivitate invocată de recurenţi.

Susţinerea recurenţilor pârâţi în sensul greşitei aplicaţiuni a prevederilor art. 111 Cod procedură civilă, este nefondată în condiţiile în care prima instanţă a fost investită cu o cerere privind consacrarea dreptului de moştenitor al reclamantului.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs şi în raport de prevederile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 25 mai 2006 reclamantul PF a solicitat în contradictoriu cu pârâţii FF, FL, FD şi FA să se constate dreptul său de moştenire, în calitate de fiu, la succesiunea defunctului FF, decedat la 31 martie 2005. Reclamantul a susţinut că este fiul defunctului, însă în actele de stare civilă nu s-a făcut această menţiune, deşi filiaţia a fost stabilită prin hotărâre judecătorească şi în aceste condiţii, cererea sa de deschidere a procedurii succesorale a fost respinsă pe motiv că nu are calitate de succesibil. Pe de altă parte, această chestiune nu a putut fi soluţionată pe cale amiabilă cu pârâţii, care au calitatea de colaterali privilegiaţi, motiv pentru care reclamantul a fost nevoit să se adreseze instanţei judecătoreşti.

Din actele dosarului rezultă că prin cartea de judecată civilă nr. 299 din 2 iulie 1947, dată de Judecătoria de Pace Mixtă Reghin în dosarul nr. C-2572/1947 s-a admis în parte acţiunea intentată de reclamanta PM (mama reclamantului din prezenta cauză) prin petiţiunea înregistrată la nr. 6071/1947 în contra pârâtului FF a lui F şi s-a stabilit pensia alimentară ce o va plăti pârâtul reclamantei, pentru copilul minor (care era reclamantul din prezenta cauză) la suma de 700.000 lei lunar, începând cu data pronunţării hotărârii.

La pronunţarea acestei hotărâri judecătoreşti instanţa a avut în vedere faptul că pârâtul din acea cază a fost obligat anterior la plata unei pensii alimentare de 25 pengo lunar pentru minor, aceasta fiind stabilită la 7 mai 1942 prin hotărâre judecătorească, pârâtul recunoscând că a fost stabilită acea obligaţie în sarcina sa, refuzând însă să plătească un cuantum majorat. Instanţa a apreciat că suma menţionată este prea mică în raport cu nevoile minorului, motiv pentru care a dispus majorarea acesteia.

Ulterior, prin cartea de judecată civilă nr. 462 din 23 noiembrie 1951, dată de Judecătoria Populară Mixtă Reghin în dosarul nr. 2572/1947, în urma admiterii în parte a acţiunii reclamantei PM s-a stabilit în sarcina pârâtului FF obligaţia de plată a unei pensii alimentare în sumă de 1000 lei lunar, pe seama minorului, începând cu data de 14 iunie 1951.

Instanţa a avut în vedere starea de fapt reţinută prin hotărârea judecătorească anterioară(cartea civilă nr. 299/1947) şi a reţinut de asemenea că sunt aplicabile dispoziţiile art. 185, 189 şi 190 Cod civil , prin prisma acestor dispoziţii cererea reclamantei fiind apreciată ca fondată.

Prin sentinţa civilă nr. 136 din 15 februarie 1957, pronunţată de Tribunalul Popular Mixt al Raionului Reghin în dosarul nr. 162/1957 s-a admis acţiunea reclamantei Pop Maria şi s-a majorat pensia alimentară datorată de pârâtul FF pentru minorul PF la suma de 100 lei lunar, începând cu data de 15 ianuarie 1957 până la majoratul minorului.

Trebuie precizat că din toate hotărârile judecătoreşti care au fost menţionate mai sus rezultă că pârâtul FF nu a contestat cu ocazia niciunei judecăţi filiaţia minorului PF faţă de el şi nici obligaţia sa de întreţinere faţă de minor, deşi a fost prezent cu ocazia judecării fiecărei cauze, singurele obiecţii fiind legate de cuantumul obligaţiei de întreţinere.

Tot din aceste hotărâri judecătoreşti, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, rezultă că legătura de rudenie, respectiv filiaţia reclamantului PF, din prezenta cauză faţă de tatăl său FF a fost analizată şi stabilită de o instanţă judecătorească înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod al familiei şi a Decretului nr. 32/1954 şi fiind vorba de hotărâri judecătoreşti, acestea au valoare de act autentic.

Astfel, pensia de întreţinere a fost stabilită pentru prima dată prin hotărâre judecătorească în anul 1942, iar ulterior legătura de filiaţie dintre defunctul FF şi reclamantul din prezenta cauză PF şi obligaţia de întreţinere nu au fost contestate de defunct. Mai mult, în sentinţa civilă nr. 136 din 15 februarie 1957 se precizează expres că minorul PF este născut din coabitarea reclamantei PM cu pârâtul din acea cauză, FF.

În aceste condiţii, în mod corect a reţinut instanţa de apel că filiaţia reclamantului PF faţă de defunctul FF reiese din hotărârile judecătoreşti menţionate, fiind vorba de o recunoaştere voluntară de paternitate.

Codul civil român nu cunoştea instituţia stabilirii paternităţii, însă permitea recunoaşterea voluntară din partea tatălui, ceea ce în cazul reclamantului s-a şi întâmplat. De asemenea, prin art. 1 şi urm. din Decretul nr. 131/1949, privind reglementarea condiţiunii juridice a copilului natural s-a prevăzut posibilitatea recunoaşterii copilului natural de către tată, prevăzându-se expres că recunoaşterea este irevocabilă. În atare situaţie, nu se poate susţine că recunoaşterea făcută prin hotărârile judecătoreşti amintite, care sunt anterioare intrării în vigoare a Codului familiei, nu ar fi valabilă.

Recurenţii pârâţi au mai invocat faptul că în conformitate cu prevederile art. 8 din Decretul nr. 32/1954 acţiunile în stabilirea filiaţiei trebuiau introduse în termen de un an de la intrarea în vigoare a Codului familiei.

Potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei stabilirea filiaţiei este supusă dispoziţiilor Codului familiei şi produce efectele prevăzute de acest cod şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea lui în vigoare, chiar dacă cererea se află în curs de judecată. Prin art. 8 alin. 2 din acelaşi decret se prevede că acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, născut înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei se poate porni în termen de un an de la intrarea în vigoare a acestui cod.

Aceste prevederi legale se referă însă la copiii născuţi înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei şi a căror paternitate nu a fost recunoscută sau stabilită până la momentul respectiv.

În cazul reclamantului există o recunoaştere a paternităţii şi fusese stabilită în sarcina defunctului obligaţia de întreţinere, filiaţia reclamantului faţă de defunct fiind analizată de o instanţă judecătorească şi prin urmare, aceste dispoziţii nu erau aplicabile, astfel cum a reţinut de altfel şi instanţa de apel.

Dimpotrivă, apreciem că în această situaţie erau aplicabile prevederile art. 8 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954, conform cărora recunoaşterile valabile făcute potrivit legilor anterioare, precum şi hotărârile declarative de paternitate rămase definitive la data intrării în vigoare a Codului familiei vor produce efectele prevăzute de acest cod.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că în legătură cu obligaţia de întreţinere stabilită în sarcina defunctului s-a pronunţat o hotărâre judecătorească prin care aceasta s-a majorat, ulterior intrării în vigoare a Codului familiei, respectiv sentinţa civilă nr. 136 din 15 februarie 1957 a Tribunalului Popular al Raionului Reghin, or în situaţia în care persoana obligată la întreţinere ar fi apreciat că în condiţiile noilor reglementări (art. 86 şi urm. din Codul familiei) această obligaţie nu mai subzistă, putea cere sistarea acesteia, însă o astfel de cerere nu a fost formulată, ci dimpotrivă defunctul i-a plătit reclamantului pensie de întreţinere până la majorat.

De asemenea, curtea apreciază că în situaţia în care defunctul ar fi considerat că recunoaşterea paternităţii faţă de reclamant nu ar fi fost valabilă, după intrarea în vigoare a Codului familiei, acesta putea promova o acţiune în contestarea recunoaşterii de paternitate în condiţiile art. 58 din Codul familiei, însă defunctul nu s-a prevalat de aceste prevederi legale.

Susţinerile recurenţilor pârâţi în sensul că prima instanţă şi instanţa de apel au făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 111 Cod procedură civilă care consacră caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare, sunt nefondate.

Prima instanţă a fost investită cu o acţiune întemeiată pe prevederile art. 111 Cod procedură civilă şi nu cu o acţiune în realizare, reclamantul solicitând să se constate dreptul său de moştenire, respectiv calitatea de succesibil al defunctului FF, acţiunea sa fiind admisibilă în contextul în care legătura de filiaţie dintre reclamant şi defunct era deja stabilită, astfel că nu era necesară promovarea unei acţiuni în stabilirea paternităţii, respectiv a unei acţiuni în realizare.

Este adevărat că sentinţa prin care se dispune obligarea prezumtivului tată la plata pensiei de întreţinere nu este echivalentă cu o sentinţă prin care se stabileşte paternitatea, însă în contextul în care sentinţa prin care s-a stabilit obligaţia de întreţinere cuprinde şi o recunoaştere a paternităţii, această recunoaştere făcută în faţa instanţei, conform practicii judiciare, echivalează cu o recunoaştere făcută prin înscris autentic.

În consecinţă, curtea reţine că în mod corect s-a apreciat în cauză în fazele procesuale anterioare că acţiunea reclamantului este fondată şi că reclamantul este îndreptăţit să i se recunoască vocaţia succesorală la succesiunea defunctului FF, în speţă nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă, întrucât instanţa de apel a interpretat corect actele deduse judecăţii şi a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale aplicabile în materie.

Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă , recursul declarat de pârâţi va fi respins ca nefondat.