România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Decizia nr. 1209/R/10 decembrie 2009
Funcţionarii publici. Drepturi salariale. Aplicarea dispoziţiilor legale speciale privind salarizarea unor categorii de funcţionari publici, printre care şi poliţişti.

OG nr. 38/2003 aprobată prin Legea nr. 491/2006; OG 57/2006, decizia Curţii Constituţionale nr. 819/2008.
Prin sentinţa nr. 369 pronunţată de Tribunalul Mureş la data de 01.06.2009 în dosarul nr. 97/102/2009, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a IGPR, s-a respins excepţia inadmisibilităţii, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii B. V.-I., R. A.-M., L. S.-C., M. Ş.-I., L. S., T. Z. M., P. L., V. A. şi J.S.-D. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin MEF, MIRA, IGPR şi IJP Mureş, au fost obligaţii pârâţii în solidar la înlăturarea pentru viitor a discriminării la care au fost supuşi ca urmare a neacordării unui salariu egal cu al celorlalţi funcţionari publici ori salariaţi contractuali ai statului, discriminare ce nu poate fi înlăturată decât ca urmare a majorărilor salariale de 5% raportat la indemnizaţia de încadrare brută lunară din luna decembrie 2006, începând cu data de 1 ianuarie 2007 şi până la data de 31 martie 2007; 2% raportat la indemnizaţia de încadrare brută lunară din luna martie 2007, începând cu 1 aprilie 2007 şi până la data de 30 septembrie 2007; şi 11% raportat la indemnizaţia de încadrare brută lunară din luna septembrie 2007, începând cu 1 octombrie 2007 şi până la data încetării stării de discriminare, calcularea şi plata sumelor reactualizate până la data executării efective a hotărârii; pârâţii IGPR şi IPJ Mureş au fost obligaţi să emită decizie şi să înscrie în cărţile de muncă ale reclamanţilor menţiunile corespunzătoare; pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost obligat la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor acordate; pârâţii au fost obligaţi şi la cheltuieli de judecată în favoarea reclamanţilor.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamanţii sunt într-o situaţie de discriminare faţă de majorările salariale de care au beneficiat funcţionarii publici şi salariaţii contractual ai statului de 5%, 2% şi 11% pe parcursul anului 2007 ceea ce contravine dispoziţiilor comunitare precum şi CEDO privind egalitatea de tratament. IGPR îşi justifică calitatea procesuală prin faptul că este ordonator terţiar de credite iar MEF prin faptul că este ordonator principal de credite privind elaborarea bugetului de stat.

Împotriva sentinţei au formulat recurs MIRA, IGPR şi DGFP Mureş.

În motivarea căii sale de atac, MIRA a arătat că sentinţa este nelegală şi netemeinică prin prisma Deciziei nr. 819 /03.07.2008 a Curţii Constituţionale. Se mai arată că începând cu 01.01.2007 poliţişti au beneficiat de creşteri salariale ca urmare a majorării coeficienţilor de ierarhizare ai funcţiilor.

DGFP Mureş, în numele şi pe seama Statului Român prin MEF, şi-a motivat recursul în principal pe lipsa calităţii sale procesuale pasive, în sensul că, fiind vorba de drepturi salariale, între reclamanţi şi MEF nu există raporturi de muncă. Pe fond, recurentul arată că majorările salariale solicitate au fost acordate doar funcţionarilor publici potrivit Legii nr. 188/1999 nu şi pentru această categorie profesională care face parte din categoria funcţionarilor publici cu statut special.

IGPR, în considerentele căii sale de atac a arătat că în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive întrucât obligaţia de plată a creşterilor salariale aparţine IPJ Mureş, instituţie cu personalitate juridică iar conducătorul acesteia este ordonator terţiar de credite. Pe fondul cauzei se arată că acestei categorii de funcţionari publici cu statut special le sunt aplicabile alte acte normative decât categoriei largi a funcţionarilor publici, iar în temeiul acestora, în anul 2007 acestora li s-au majorat salariile. Actul normativ invocat e reclamanţi, OG nr. 10/2007 se aplică doar anumitor categorii de funcţionari publici, neputându-se extinde aplicabilitatea prin analogie şi altora.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 304¹ Cod procedură civilă, instanţa a constatat:

În ceea ce priveşte recursul formulat de MIRA, pentru acest termen de judecată recurentul a fost citat cu menţiunea de a achita taxa de timbru în cuantum de 2 lei şi timbru judiciar de 0,15 lei. Recurentul nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei iar conform art. 20 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 146/1997 taxele de timbru se plătesc anticipat iar neîndeplinirea acestei obligaţii se sancţionează cu anularea acţiunii sau cererii.

Cum recurentul nu a înţeles să-şi îndeplinească această obligaţie, în temeiul dispoziţiilor legale de mai sus precum şi a art. 35 alin 1 şi 5 din Normele de aplicare a Legii nr. 146/1997 aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/C/1999, recursul formulat de MIRA va fi anulat ca netimbrat.

Recursurile formulate de DGFP Mureş şi IGPR se dovedesc a fi întemeiate pentru următoarele considerente:

Reclamanţii sunt poliţişti în cadrul IPJ Mureş, funcţionari publici cu statut special. Cestei categorii socio - profesionale le sunt aplicabile acte normative cu caracter special care le reglementează atât profesia cât şi salarizarea: Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliştilor. Pe parcursul anului 2007, reclamanţii au beneficiat de creşteri salariale prin majorarea coeficienţilor de ierarhizare a funcţiilor conform OG. nr. 57/2006 pentru modificarea OG. nr. 38/2003 aprobată prin Legea nr. 491/2006.

Prin mai multe acte normative, anumite categorii de funcţionari publici precum şi personal contractual bugetar, expres şi limitativ menţionate, au beneficiat pe parcursul anului 2007 de indexări ale salariului de bază, niciunul dintre acestea însă nu se aplicau categoriei funcţionarilor publci cu statut special, în speţă, poliţiştilor. Nicio altă categorie de funcţionari publici care nu a beneficiat de aceste indexări nu au solicitat, în temeiul OUG nr. 137/2000 constatarea discriminării în raport de creşterile salariale de care au beneficiat poliţiştii în anul 2007.

Prin Decizia nr. 819 /03.07.2008, Curtea Constituţională , „dispoziţiile art. 1, arta stabilit că „ dispoziţiile art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din OG. nr. 137/2000 pentru sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme nou create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”. În acest sens este evident că nu se pot aplica, prin constatarea discriminării, prin analogie, alte acte normative decât cele care se referă la respectiva categorie socio- profesională.

Adoptarea acestei soluţii cu privire la categoria funcţionarilor publici din care fac parte reclamanţii nu creează premisele unei discriminări, în raport de celelalte categorii, întrucât principiul egalităţii de tratament nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluţii diferite, pentru situaţii diferite, justificate pe baza unor criterii obiective şi raţionale. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legat de aplicarea art. 14 privind interzicerea discriminării, a apreciat că diferenţa de tratament devine discriminare în sensul acestui articol, atunci când se induc distincţii pe situaţii analoage fără să se bazeze pe o justificare obiectivă şi rezonabilă. Instanţa europeană a decis în mod constant că pentru o asemenea încălcare să se producă „trebuie stabilit că persoanele plasate în situaţii analoage şi comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nici o justificare obiectivă şi rezonabilă”. În acest sens, Curtea a apreciat prin jurisprudenţa sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele de situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate (CEDH, 18.02.1991, Fredin c/Suedia, paragraful 60; 23.06.1993, Hoffman c/Austria, parag. 31, 28.09.1995, Spadea et Scalambrino c/Italie). De altfel, în cauza Thlimmenos vb. Grecia din 06.04.2000, Curtea a concluzionat că „dreptul de a nu fi discriminat garantat de Convenţie, este încălcat şi atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a oferi justificări obiective şi rezonabile, dar şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite, necomparabile”.

Cum, în raport de principiului separărilor puterilor în stat, unica autoritate legislativă a ţării este Parlamentul, instanţa de judecată are menirea doar de a pune în aplicare dispoziţiile legale adoptate de parlament, neputându-se substitui organului legislativ pentru a extinde aplicabilitatea unei dispoziţii legale şi altor categorii de persoane decât cele enumerate în mod limitativ de legiuitor în textele de lege de care se prevalează în acţiunea formulată reclamanţii.

Practica judiciară şi precedentul judiciar invocate de reclamanţi nu pot impune instanţei o soluţie dată cu nerespectarea prevederilor legale, cu o greşită interpretare şi aplicare a legii.

Pentru aceste considerente, Curtea a considerat sentinţa atacată ca fiind dată cu aplicarea greşită a legii, motiv pentru care, recursurile DGFP Mureş şi IGPR au fost admise, sentinţa a fost modificată integral în sensul că s-a respins acţiunea reclamanţilor.
Decizia nr. 1231/R/24 decembrie 2009
Cod procedură civilă – art. 112; 114;şi 137; art. 312 alin 5, Cod procedură civilă.

Obligaţia instanţei de a verifica îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, potrivit prevederilor art. 112 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa nr. 261 din 22.04.2009 pronunţată în dosarul nr. 2706/320/2007 Tribunalul Mureş a respins excepţia necompetenţei materiale a instanţei, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale apasive a RAR şi a admis acţiunea formulată de reclamanta SC”N. P.”SRL, în contradictoriu cu pârâta RAR Mureş, obligând pârâta să procedeze la omologarea individuală a autoturismului Ford K prcum şi la înscrierea în caretea de identitate a autoturismului seria F 469413 a emisiilor poluante Euro 3, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că cererea reclamantei este fondată deoarece există un raport de expertiză tehnică prin care s-a arătat că autoturismul face parte din grupa de autoturisme M 1, se află la prima înmatriculare în România, a mai fost înmatriculat în altă ţară şi deci este supus de către RAR, omologării individuale în conformitate cu cap.III pct.222 din Ordinul MTCT nr.211/203 modificat de Ordinele MTCT 1043/2003, 1356/2004 şi 2194/2004, raport de expertiză care a fost contestat de pârâtă.

Instanţa de fond reţine că înmatricularea se face numai pentru autovehiculele şi remorcile omologate potrivit legii de către RAR prin reprezentanţele judeţene sau a Municipiului Bucureşti, omologarea fiind o condiţie prealabilă a înmatriculării.

S-a apreciat că reclamanta este îndreptăţită şi la despăgubiri civile constând în contravaloarea expertizei, taxa de timbru şi închirierea unui autoturism pe perioada în care reclamanta nu a putut să utilizeze autoturismul în litigiu.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs RAR Bucureşti, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea acţiunii în contencios administrativ Curţii de Apel Tg-Mureş pentru rejudecare.

În motivele de recurs s-a arătat că RAR a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu a RAR Tg-Mureş, deoarece aceasta nu are organe de conducere proprii şi nu poate fi parte în judecată. S-a invocat că prima instanţă a soluţionat cauza în contradictoriu cu o persoană fără capacitate de folosinţă.

De asemenea s-a precizat că RAR este o autoritate publică centrală şi in consecinţă competenţa de soluţionare revine curţii de apel.

În subsidiar recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii, invocând faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra probelor pârâtei. Acestea au fost dezbătute pe larg în recurs.

Cu privire la despăgubirile acordate de prima instanţă s-a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se putea reţine,aşa cum a făcut prima instanţă, îmbogăţirea fără just temei.

S-a arătat şi faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor Directivelor Europene referitoare la omologarea de tip a vehiculelor rutiere, respectiv Directiva 70/156 CEE, cu modificările şi completările ulterioare.

Intimatul a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală sau respingerea acestuia ca nefondat.

Astfel,s-a arătat că RAR Mureş are capacitate de folosinţă şi de exerciţiu, deoarece i s-a acordat competenţa de a efectua omologări de autoturism.

În ce priveşte probele, s-au făcut scurte referiri şi la acestea, iar faţă de despăgubiri s-a arătat că ele sunt corect stabilite.

Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.304¹ C.pr.civ. instanţa a reţinut următoarele:

Reclamantul a formulat o acţiune înregistrată la 2 aprilie 2007 în dosarul nr.2713/2007 al Judecătoriei Tg-Mureş prin care a solicitat următoarele:

„Obligarea RAR-Reprezentanţa Mureş la omologarea individuală a autoturismului Ford KA, nr.identificare WFOBXXWPRBXP70543, an fabricaţie 1999, seria motor JAK/XP70543, cu înscrierea în cartea de identitate a autovehiculului a emisiilor poluante – respectiv Euro 4 – pe baza documentelor eliberate de autorităţile germane; – cu achitarea taxelor la data introducerii în ţară a autoturismului respectiv în luna decembrie 2005; - în caz de refuz, sentinţa ce va fi pronunţată să ţină loc de act apt pentru înscrierea în circulaţie a autoturismului respectiv; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată însumând 42.516 lei noi, ce reprezintă taxă judiciară timbru, expertiză judiciară şi daune materiale”.

Prin sentinţa nr.5628/2007 Judecătoria Tg-Mureş a respins această acţiune.

Împotriva sentinţei s-a formulat recurs care a fost admis de Curtea de Apel Tg-Mureş prin decizia nr.332/2008 pronunţată în dosarul nr.2706/320/2007.

Hotărârea a fost casată iar cauza a fost trimisă Tribunalului Mureş, secţia contencios administrativ pentru soluţionare în primă instanţă.

Astfel s-a format dosarul nr.2706./320/2007 al Tribunalului Mureş în care s-a formulat o precizare de acţiune(f.2) prin care reclamanta a solicitat următoarele:

Să se constate că pârâta RAR-Reprezentanţa Mureş avea obligaţia să procedeze la omologarea individuală a autoturismului Ford KA în litigiu la data introducerii în ţară respectiv luna decembrie 2005, întrucât erau îndeplinite condiţiile stabilite de lege în acest sens; obligarea pârâtei la înscrierea în Cartea de identitate a autovehiculului seria F-469413 a emisiilor poluante Euro 4; obligarea petentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 43.575,22 lei reprezentând daune (41.461,70 lei) şi 2113,52 lei taxa judiciară de timbru.

Faţă de această precizare de acţiune s-a pronunţat hotărârea atacată prin recursul supus analizei.

Au fost analizate pe rând aspectele invocate atât în recurs cât şi în întâmpinare.

În primul rând este necesar să se verifice dacă RAR Bucureşti are sau nu calitate procesuală pentru a putea ataca hotărârea.

Am constatat că deşi reclamanta a formulat precizarea de acţiune(la aceasta ne vom raporta, ea fiind , în fapt, ultima formă a acţiunii) împotriva pârâtei RAR Mureş, Regia Autonomă Registrul Auto Român Bucureşti a depus completarea la întâmpinare la f.18-24 din dos nr.2706./320/2007 al Tribunalului Mureş.

Instanţa nu a pus în discuţie acest aspect, acceptând poziţia acesteia faţă de proces. De altfel, în toate fazele procesuale RAR Bucureşti a depus toate înscrisurile la dosar fără să se invoce vreun incident procedural în acest sens. Mai mult, reprezentantul legal al acestei instituţii a pus concluzii în faţa instanţelor, astfel că RAR Bucureşti are calitatea de a formula recurs.

Trebuie să avem în vedere şi faptul că una dintre chestiunile puse în discuţie era chiar capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a RAR Tg-Mureş şi faptul că RAR Bucureşti reprezintă în justiţie reprezentanţele locale ale regiei autonome.

În consecinţă, recurenta putea să formuleze recursul.

În ce priveşte analiza recursului aceasta este una simplă deoarece se impune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Există atâtea date lipsă încât prima instanţă nu avea posibilitatea de a soluţiona acţiunea în forma dată acesteia prin precizarea de acţiune.

În primul rând, acţiunea se află pe rolul unei instanţe de contencios administrativ.

În drept s-au invocat iniţial dispoziţiile art.1075 C.pr.civ, fără ca ulterior să se arate în precizarea de acţiune dacă se modifică sau nu acest temei juridic.

Astfel, chiar dacă a primit cauza în urma unei casări, prima instanţă trebuia să solicite reclamantei, sub sancţiunea prevăzută de art.155 ind.1 C.pr.civ., să stabilească cadrul procesual, respectiv să indice pârâţii şi actele administrative atacate sau măsurile solicitate a se lua de către instanţă.

Cadrul administrativ presupune existenţa unui act administrativ sau a unui refuz în condiţiile Legii nr.554/2004, ori reclamanta nu indică aceste aspecte.

Art.8 alin.1 din Legea nr.554/2004 prevede că: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Numai în urma acestor clarificări prima instanţă putea să-şi verifice competenţa. În urma verificării competenţei instanţa trebuia să verifice dacă a fost sau nu îndeplinită procedura prealabilă şi celelalte condiţii prevăzute de Legea nr.554/2004.

Tot în ce priveşte verificarea competenţei era obligatoriu să pună în discuţia părţilor capacitatea de exerciţiu şi de folosinţă a pârâtei, pentru a determina dacă RAR Mureş poate sau nu să stea în judecată singură sau numai prin RAR Bucureşti şi dacă în această din urmă situaţie are sau nu competenţa materială în soluţionarea acţiunii, având în vedere excepţia invocată de pârâtă.

Reclamanta poate alege să se judece cu o persoană fără capacitate de exerciţiu şi de folosinţă, însă cu riscurile inerente ce pot determina respingerea acţiunii. Faptul că un reclamant insistă în a se judeca cu o reprezentanţă fără personalitate juridică nu poate determina neaplicarea legislaţiei în domeniu, ci invocarea unor excepţii.

În acest sens prima instanţă va verifica dispoziţiile HG nr.768/1991 şi pe cele din Regulamentul de Organizare şi funcţionare a Regiei Autonome „Registrul Auto Român”.

Toate aceste clarificări se pot face însă numai în faţa primei instanţe, deoarece presupune invocarea de excepţii, verificarea competentei,etc.

Aşa cum a fost precizată, acţiunea pare a fi una în constatare, iar prima instanţă are obligaţia de a pune în discuţie posibilitatea formulării unei acţiuni în constatare câtă vreme se poate formula o acţiune în realizare pentru acelaşi obiect.

Aceasta iese insă din cadrul contenciosului administrativ şi din nou se pune problema competenţei.

Pe lângă aceste aspecte menţionăm că deşi a fost invocată excepţia prescripţiei prin precizarea la întâmpinare depusă la filele 18-24 din dosarul nr.2706./320/2007 al Tribunalului Mureş, Tribunalul Mureş nu s-a pronunţat asupra acesteia, acesta fiind încă un motiv de casare.

În ce priveşte „cheltuielile de judecată”acordate de prima instanţă constatăm că s-a făcut confuzie între cheltuieli de judecată şi daune.

Pretenţiile băneşti formulate de reclamantă pentru nefolosinţa autoturismului sunt un adevărat petit în pretenţii care trebuia timbrat la valoare şi încadrat în drept. Însă din nou se punea problema competenţei, a probelor,etc.

După cele menţionate mai sus am constatat că acţiunea depusă la fond nu respectă condiţiile prevăzute de art.112 C.pr.civ.

Nefiind clarificat obiectul cauzei şi nici părţile din proces, nu se poate considera că prima instanţă ar fi analizat fondul cauzei.

Faţă de aceste constatări, celelalte motive de recurs nu mai pot fi analizate, deoarece ele vizează aspecte ce ţin de fondul cauzei.

În consecinţă, în baza art. 312 alin.5 Cod procedură civilă, instanţa a admis recursul deoarece procesul s-a soluţionat fără a se intra în cercetarea fondului, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

În rejudecare prima instanţă va identifica solicitările reclamantei, respectiv va pune în discuţie obiectul acţiunii solicitând reclamantei să indice expres cu cine înţelege să se judece în calitate de pârât, care sunt măsurile care solicită a se lua, cu privire la cine, care este temeiul legal al acţiunii, care este cuantumul despăgubirilor şi care a fost prejudiciul care a determinat naşterea acestor despăgubiri, care sunt dovezile în acest sens,etc.

În funcţie de aceste precizări, având în vedere cele menţionate mai sus, instanţa va determina cadrul procesual, natura acţiunii, instanţa competentă şi va lua orice măsuri sunt necesare sau va invoca excepţii care reies din desfăşurarea procesului.

În rejudecare se va tine seama de toate aspectele invocate în prezenta hotărâre, în funcţie de evoluţia cauzei.