România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.79 Mb.
səhifə46/52
tarix16.04.2018
ölçüsü2.79 Mb.
1   ...   42   43   44   45   46   47   48   49   ...   52

ORDONANTA nr. 8 din 24 ianuarie 2007 priveşte salarizarea personalului auxiliar din cadrul instantelor judecatoresti si al parchetelor de pe langa acestea, precum si din cadrul altor unitati din sistemul justitiei.

LEGEA nr. 567 din 9 decembrie 2004 priveşte statutul personalului auxiliar de specialitate al instantelor judecatoresti si al parchetelor de pe langa acestea.

Ambele acte normative reglementează aspecte legate de instantele judecatoresti si parchetele de pe langa acestea,ceea ce înseamnă că ele nu se aplică reclamanţilor care sunt funcţonari publici .

Chiar dacă există practică judiciară în sensul acordării acestor drepturi, ea este anterioară deciziei nr.23 din 12.05.2008 a ICCJ .

Având în vedere dispoziţiile de la art. 329 C.pr.civ., care prevăd că dezlegarea dată problemelor de drept invocate în cadrul recursurilor în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, Curtea este obligată să ţină seama de decizia nr.23 din 12.05.2008 prin care ICCJ s-a pronunţat cu privire la interpretarea dispoziţiilor art.41 din OG nr.6/2007, art.40 şi 41 din O.U.G 92/2004, ale art.42 din O.G. nr.2/2006, în soluţionarea recursului în interesul legii.

Interpretarea a fost dată în sensul că „funcţionarii publici din cadrul instanţelor şi parchetelor nu beneficiază de drepturile băneşti reglementate de legislaţia specifică personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea”.

În consecinţă reclamanţii nu pot beneficia de drepturile salariale sau alte drepturi prevăzute de legislaţia specifică altor categorii de personal, în afară de cele stabilite pentru funcţionarii publici.

Decizia nr.23/2008 a Î.C.C.J. clarifică aspectul că termenul de” personal din cadrul instanţelor şi al parchetelor „nu cuprinde şi funcţionarii publici.

De asemenea, este irelevant că se face trimitere la diverse pacte şi tratate internaţionale, câtă vreme decizia la care am făcut referire mai sus este obligatorie pentru instanţe şi determină schimbarea practicii judiciare.

Dreptul invocat de reclamanţi vizează alte categorii de persoane decât funcţionarii publici din cadrul instanţelor şi parchetelor.

Existenţa deciziei mai sus menţionate face inutilă cercetarea instanţei în ce priveşte celelalte argumente legate de cauză .

Astfel, în baza art.312 C.pr.civ., instanţa va admite recursul va modifica hotărârea atacată şi va respinge acţiunea.

Decizia nr. 1119/R/16 noiembrie 2009
Legea nr. 188/1999 republicată, OUG nr. 25/2007, OG nr. 6/2007, OG nr. 9/1992.

Drepturi salariale cuvenite funcţionarilor publici angajaţi ai Direcţiei Judeţene de Statistică. Spor de confidenţialitate.
Prin Sentinţa nr.139/27.02.2009 a Tribunalului Mureş s-a respins excepţia lipsei procedurii prealabile, întrucât s-a apreciat că acţiunea a fost formulată împotriva refuzului de acordare a unor drepturi de natură salarială care nu sunt prevăzute de O.G. nr. 6/2007, astfel că procedura reglementată de art. 31 nu se aplică, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Institutului Naţional de Statistică, reţinându-se că această parte are calitatea de ordonator secundar de credite precum şi obligaţiei de a cuprinde în bugetul propriu şi al instituţiilor subordonate, fondurile băneşti necesare plăţii drepturilor salariale.

S-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada ianuarie 2005 – 25.11.2005, întrucât acţiunea a fost formulată după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 166 alin.1 din Codul Muncii; fiind respinsă excepţia prescripţiei pentru restul pretenţiilor.

A fost respinsă aşadar ca prescrisă acţiunea reclamanţilor pentru perioada ianuarie 2005 – 25.11.2005, şi ca nefondată pentru restul pretenţiilor.

În considerentele hotărârii atacate, s-au reţinut următoarele:

Reclamanţii au calitatea de funcţionari publici, fiind angajaţi ai Direcţiei Judeţene de Statistică Mureş, iar drepturile salariale cuvenite funcţionarilor publici sunt reglementate de O.G. nr. 6/2007, care prevede că sporul de confidenţialitate se acordă numai funcţionarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului. Pe de altă parte, în raport de O.U.G. nr. 25/2007, Institutul Naţional de Statistică în subordinea căruia se află Direcţia Judeţeană de Statistică Mureş, nu se numără printre structurile ce compun acest aparat.

În aceste condiţii, s-a apreciat că legea nu prevede acordarea acestui spor de confidenţialitate pentru reclamanţi, ale căror drepturi salariale nu pot fi negociate, acestea fiind determinate potrivit sistemului unitar de salarizare, chiar dacă şi reclamanţilor, funcţionari publici, le este instituită obligaţia de a păstra confidenţialitatea în legătură cu activitatea depusă. În aceeaşi ordine de idei, s-a arătat că aplicarea acestui spor şi reclamanţilor ar fi contrară dispoziţiilor Deciziei nr. 819/2008 a Curţii Constituţionale, pentru că altfel s-ar accepta principiul potrivit căruia instanţele judecătoreşti ar desfiinţa, substitui sau crea norme juridice, încălcând separaţia puterilor în stat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat, în termen legal recurs reclamanţii, criticând hotărârea atacată ca nelegală, susţinând în esenţă că, deşi au calitatea de funcţionari publici, fiind numiţi în funcţie şi semnând angajament de confidenţialitate, nu beneficiază de sporul aferent, contrar dispoziţiilor art. 1 pct. 12 din O.G. nr. 71/2004 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 9/1992, completat prin art. 31 alin.2, art. 46 din Legea nr. 188/1999.

S-a mai arătat că, potrivit art. 15 alin.1 din O.U.G. nr. 25/2007 raportat la art. 1 alin.1 lit. b şi art. 23 alin.1 din O.U.G. nr. 25/2007, sporul de confidenţialitate ar fi trebuit acordat şi reclamanţilor, care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Statistică, aflat în subordinea Guvernului, coordonate de secretarul general al Guvernului.

Prin întâmpinare, Institutul Naţional de Statistică Bucureşti, a solicitat respingerea recursului, şi menţinerea hotărârii atacate ca legală şi temeinică, susţinând în esenţă, reclamanţii n u fac parte din structurile care compun aparatul de lucru al Guvernului, neputând aşadar beneficia de sporul de confidenţialitate prevăzut de art.15 din O.U.G. nr. 6/2007; că acordarea acestui spor ar reprezenta o încălcare a dispoziţiilor deciziei nr. 819/2008 a Curţii Constituţionale, şi că acordarea şi cuantificarea acestui spor ar reprezenta o ingerinţă a puterii judecătoreşti în atribuţiile puterii legislative şi ale puterii executive.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu, potrivit art. 304 Cod procedură civilă, Curtea a constatat următoarele:

Potrivit O.G. nr. 9/1992, obligaţia de confidenţialitate a fost instituită în sarcina reclamanţilor, după cum prevede art. 5 alin.1 şi 3, dată fiind calitatea acestora de funcţionari publici ai Direcţiei Judeţene de Statistică Mureş, aceştia fiind aşadar circumscrişi noţiunii de personal statistic, în înţelesul art. 5 alin. 3 din ordonanţă. Aceeaşi obligaţie este prevăzută, pentru respectarea principiului confidenţialităţii înscris în art. 5 alin.1 din ordonanţă, şi în cuprinsul dispoziţiilor art. 18 alin.2 din ordonanţă. De altfel, aceştia au şi semnat un angajament de confidenţialitate, astfel că interesul acordat de legiuitor principiului confidenţialităţii este unul major, acestuia fiindu-i consacrat un întreg capitol – cap. IV - dar demn de remarcat este că obligaţia legală de confidenţialitate instituită în sarcina angajaţilor nu are corespondent în actul normativ în ceea ce priveşte contraprestaţia pârâtei, în calitate de angajatoare.

În aceste condiţii, în opinia Curţii, prin neacordarea sporului de confidenţialitate sunt încălcate principiile constituţionale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca depusă, coroborate cu reglementările internaţionale în materie, respectiv art. 7 şi 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, sporul de confidenţialitate nu a fost acordat în baza actelor normative incidente în materie, prin raportare la reclamanţi, de vreme ce acesta nu a fost nici măcar prevăzut în aceste acte, dar nu poate fi acordat nici în baza actelor normative specifice care prevăd acordarea acestui spor personalului din alte instituţii şi autorităţi publice care gestionează secrete de stat şi secrete de serviciu.

Însă, nu există nici o justificare legitimă, obiectivă şi rezonabilă ca doi salariaţi ce nu se găsesc în situaţii juridice identice, sau măcar similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuţii de serviciu sau răspundere, etc; dar care lucrează în aceeaşi măsură, în aceleaşi condiţii deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unul dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-l primească pentru motivul că legea sau ordonanţa în baza căruia este instituit, nu prevede acordarea acestui spor.

Legiuitorul poate stabili drepturi de salarizare diferite pentru anumite categorii de personal, fără ca prin aceasta să aducă vreo atingere egalităţii de drepturi prevăzute de art. 16 din Constituţie, însă acest tratament diferenţiat trebuie să se refere doar la stabilirea salariului, a indemnizaţiei cât şi a adaosurilor la salariul de bază, acordate pentru performanţele individuale.

În ceea ce priveşte însă sporurile la salariul de bază, acestea trebuie să fie acordate tuturor salariaţilor, indiferent de posturile şi funcţiile ocupate şi de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea, atâta timp cât lucrează efectiv în condiţiile premise de legea care reglementează plata sporurilor respective. Acest lucru se referă şi la sporul de confidenţialitate care trebuie acordat tuturor celor ce gestionează secrete de stat şi secrete de serviciu, indiferent că lucrează în administraţia publică centrală sau locală, justiţie, aparatul Parlamentului sau al Guvernului.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat ca întemeiat recursul promovat în cauză, si potrivit art. 312 alin.1, 3 Cod procedură civilă, l-a admis, cu modificarea în consecinţă a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii reclamanţilor şi obligarea pârâţilor la plata sporului de confidenţialitate către reclamanţi, cu începere din ianuarie 2005 şi până la data plăţii efective, actualizat cu rata inflaţiei până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâţilor să cuprindă în bugetele proprii a sumelor de bani necesar acestor plăţi, actualizat cu indicele de inflaţie, la data plăţii efective, pentru a se acorda în acest fel o reparaţie integrală a prejudiciului încercat.


Decizia nr. 1122/R/17 noiembrie 2009
Legea nr. 145/1997 – art. 54, art. 141, alin. 2 Cod procedură fiscală, art. 172 Cod procedură fiscală, art. 399 şi următoarele Cod procedură civilă.

Competenţa de soluţionare a contestaţiei împotriva titlului executoriu şi a somaţiei prin care se pune în vedere obligaţia de plată a sumei datorată cu titlu de impozit.

Obiectul cauzei îl reprezintă contestaţia împotriva titlurilor executorii şi nu împotriva titlului de creanţă. Potrivit art. 136 Cod procedură fiscală, emitentul actelor contestate s-a comportat ca un organ de executare fiscală şi nu ca o autoritate sau instituţie publică ce soluţionează o plângere prealabilă împotriva unui act administrativ.

Procedura judiciară a soluţionării cauzei este cea prevăzută de art. 172 şi următoarele, cod procedură fiscală iar instanţa competentă este judecătoria, fiind incidente prevederile art. 399 şi următoarele Cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 858/18 decembrie 2008 a Tribunalului Mureş, dos. nr. 1219/320/2007, a admis acţiunea formulată de reclamanţii V. M. şi V. M. în contradictoriu cu C.A.S. Mureş şi a dispus anularea adresei nr. 2182/20.01.2006 emisă de pârâtă, precum şi a înştiinţării de plată nr. 20942/11.01.2005 prin care reclamanţii au fost obligaţi la plata sumei de 1.574 lei.

Pentru a pronunţa în acest fel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Reclamanţii, se arată în considerentele hotărârii atacate, au solicitat în contradictoriu cu pârâta, anularea actelor mai sus – amintite cauza fiind înregistrată la Judecătoria Tg. Mureş sub nr. 1204/1015/2007.

În fapt, instanţa de fond reţine că potrivit art. 54 din Legea nr. 145/1997 pensionarii, calitate pe care reclamanţii o aveau la data desfăşurării activităţii presupus impozabile, erau exceptaţi de la plata asigurărilor sociale de sănătate.

Faţă de această hotărâre a declarat, în termen, recurs pârâta solicitând ca prin admiterea recursului să se dispună respingerea acţiunii introductive de instanţă. În motivarea recursului se arată că prin somaţia şi titlul executoriu cu nr. 1759/2005 şi 1760/2005 li s-a pus în vedere intimaţilor achitarea sumelor stabilite de pârât cu titlu de impozit. În continuare, recurenta face consideraţii legate de fondul cauzei în sensul în care este justificată susţinerea obligării la plata impozitelor stabilite de recurentă.

Analizând actele de la dosar, atât prin prisma motivelor de recurs, cât şi în temeiul art. 304¹ Cod procedură civilă, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

În fapt, organul fiscal a emis titlurile executorii cu nr. 1759/2005 şi 1760/2005 (f. 46 şi 56 dos. primă inst.).

Iniţial, recurentul a formulat, în mod corect, contestaţie la executare împotriva titlului executoriu, înregistrat sub nr. 1185/829/2006 la Judecătoria Tg. Mureş, însă instanţa a admis excepţia de necompetenţă generală a instanţei judecătoreşti şi a trimis cauza spre competentă soluţionare contestaţia la intimata CAS Mureş.

În cauza de faţă este de stabilit competenţa instanţei de contencios administrativ de a soluţiona cererea introductivă de instanţă formulată de reclamanta – recurentă din perspectiva naturii juridice a actelor atacate, respectiv ale titlurile executorii emise de pârâta recurentă.

În acest caz, sunt incidente dispoziţiile art. 141 alin. 2 ale Codului de procedură fiscală, ce prevăd că titlul de creanţă, prin emiterea titlului executoriu, devine titlu executoriu la data la care creanţa devine scadentă.

Cu alte cuvinte, prin transformarea titlului de creanţă în titlu executoriu, primul act nu-şi mai produce efectele specifice unui titlu de creanţă, ci, prin transformare, se naşte un nou raport juridic, şi anume un raport juridic execuţional fiscal, astfel cum este el prevăzut în toate modalităţile sale la capitolele VIII – XI din Codul de procedură fiscală.

Din acest punct de vedere, fiind vorba de un raport juridic execuţional, firesc este ca procedura să fie una tipică, execuţională, prevăzută la secţiunea codului de procedură fiscală mai sus-menţionată.

Astfel, art. 172 Cod procedură fiscală prevede că orice act de executare silită poate fi atacat pe calea contestaţiei la executare, procedura fiind, deci, una execuţional fiscală.

Este de observat că Judecătoria Tg. Mureş prin sentinţa civilă nr. 173/13.02.2007, dos. 1219/320/2007 s-a dispus declinarea competenţei de judecată a soluţionării contestaţiei în favoarea Tribunalului Mureş ca urmare a admiterii excepţiei necompetenţei de soluţionare a cauzei în raport cu titlurile executorii 1759/2005 şi 1760/2005.

Deşi sesizată în mod derivat cu această declinare de competenţă, instanţa de fond s-a pronunţat asupra unei adrese şi a unei înştiinţări când, în fapt, obiectul cauzei l-a reprezentat aceste titluri executorii, respectiv contestaţia împotriva acestor titluri executorii. Adresa la care se face referire în hotărârea instanţei de fond (f. 42 dos. Tribunalul Mureş) este de fapt o corespondenţă care nu modifică raporturile execuţionale între părţi.

Aşadar, instanţa de recurs s-a raportat la obiectul cauzei, respectiv la contestaţia formulate de reclamanţii intimaţi aşa cum a fost precizată de intimaţi şi reţinute ca atare de Judecătoria Tg. Mureş în sentinţa 173/2007.

Cu alte cuvinte, obiectul cauzei îl reprezintă contestaţia împotriva titlurilor executorii şi nu asupra titlului de creanţă. Potrivit art. 136 Cod procedură fiscală recurenta pârâtă s-a comportat ca organ de executare fiscală şi nu ca o autoritate sau instituţie publică ce soluţionează o plângere prealabilă împotriva unui act administrativ (aliniatele 2 şi 4 din art. 136 prevăd textual: „Organele fiscale care administrează creanţe fiscale sunt abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită.



(4) Organele prevăzute la alin. (2) şi (3) sunt denumite în continuare organe de executare silită.”)

De altfel, chiar şi adresa cu nr. 2182/2006 este un act efectuat de recurentă în procedura execuţională, astfel că acesta este un act execuţional.

În concluzie, actele atacate în instanţă sunt acte de executare silită fiscală, inclusiv adresa mai sus – menţionată.

Rezultă în mod evident că procedura judiciară a soluţionării cererii de chemare în judecată este cea prevăzută de art. 172 şi următoarele Cod procedură fiscală, instanţa competentă fiind judecătoria (art. 172 alin. 4 din Codul de procedură fiscală) şi nu instanţa de contencios administrativ. În cazul din urmă, pot fi atacate cu contestaţie (art. 205 şi următoarele Cod procedură fiscală) doar titlurile de creanţă sau orice act administrativ fiscal, or, aşa cum rezultă din cele de mai sus, nu mai suntem în prezenţa unei proceduri administrativ fiscale ordinare, care să aibă la bază un titlu de creanţă sau să aibă în vedere orice act administrativ fiscal, ci e vorba de procedura execuţională, ce are la bază un titlu executoriu, cu atât mai mult cu cât art. 85 Cod procedură fiscală stabileşte ce se înţelege prin titlu de creanţă fiscală, adică cel prin care se stabilesc impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat, iar acestea se stabilesc fie prin declaraţii fiscale, fie prin decizii. Aceste două categorii de acte, prin care se stabilesc contribuţiile datorate bugetului de stat, pot fi atacate conform art. 205 şi următoarele Cod procedură fiscală.

Conform acestor raţionamente instanţa de recurs a constatat că în mod greşit instanţa de fond a soluţionat din punct de vedere material cauza ca fiind una de contencios administrativ, în fapt competenţa materială fiind cea specifică unei contestaţii la executare, procedura fiind cea ordinară, adică fiind incidente dispoziţiile art. 399 şi următoarele Cod procedură civilă.

Pentru aceste motive, instanţa a admis excepţia ridicată din oficiu, a necompetenţei materiale, şi, în consecinţă, a admis recursul pârâtei, a casat în întregime hotărârea atacată şi a trimis dosarul spre judecare instanţei judecătoreşti competente, respectiv Judecătoria Tg.-Mureş (care este instanţă de executare), potrivit art. 312 alin. 6 Cod procedură civilă.


Decizia nr. 1125/R/17 noiembrie 2009
Legea nr. 554/2004 republicată, art. 3. Dispoziţii de acordare a unor drepturi salariale individuale personalului din aparatul propriu al primăriei.

Controlul de legalitate exercitat de prefect. Părţile în proces. Admisibilitatea acţiunii în anulare a unui act administrativ, în cadrul controlului de legalitate exercitat de prefect, fără chemarea în judecată a beneficiarilor acelui drept.

Legiuitorul nu a prevăzut nocio condiţionare în sensul citării în proces a persoanei vizate de actul administrativ atacat, deoarece se urmăreşte verificarea legalităţii actului emis de autoritatea publică indiferent că vizează un singur subiect sau mai multe.
Prin sentinţa nr. 245 din 11.02.2009 pronunţată în dosarul nr. 3101/96/2008 Tribunalul Harghita a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamantul Prefectul Judeţului Harghita, în contradictoriu cu pârâtul Primarul comunei D., judeţul Harghita,ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că primarul comunei D. a emis dispoziţiile nr. 506/2008, 507/2008, 508/2008, 509/2008, 510/2008, 511/2008, 512/2008, 513/2008, 514/2008, 515/2008, 516/2008, 517/2008, 525/2008, 526/2008, 527/2008, 528/2008, 529/2008, 530/2008, 531/2008, 532/2008, 533/2008, 534/2008, prin care a prevăzut acordarea drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de dispozitiv în cuantum de 18% din salariul de bază al persoanelor fizice vizate de actele atacate, începând cu data de 01.07.2008.

Instanţa de fond reţine că reclamantul solicită anularea unor dispoziţii prin care se acordă individual unele drepturi salariale personalului din aparatul propriu al pârâtului.

Mai precis este vorba de acte administrative unilaterale cu caracter individual.

Cercetarea valabilităţii acestor dispoziţii fără introducerea în cauză a persoanelor în favoarea cărora au fost emise şi care astfel au dobândit drepturile salariale acordate ar presupune să se admită că în privinţa pârâtului dispoziţiile ar putea fi nule, în timp ce faţă de beneficiari ar fi valabile, deoarece, nefiind parte în proces, hotărârea nu are autoritate de lucru judecat în ceea ce îi priveşte. Acest lucru este însă inadmisibil.

S-a apreciat că fără citarea în proces a persoanelor fizice acţiunea este inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Prefectul Judeţului Harghita solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate şi admiterea acţiunii în contencios administrativ.

În motivele de recurs s-a arătat că una din condiţiile admisibilităţii acţiunii în contencios administrativ este aceea, ca ea să fie îndreptată împotriva unei autorităţi publice, respectiv emitentul actului administrativ care are în această situaţie calitatea de pârât ( în speţă primarul). ( art. 1 din Legea nr. 554/2004).

De asemenea s-a precizat că Legea nr.554/2004 conferă o competenţă specială Avocatului Poporului, Ministerului Public, ANAF şi prefecţilor în temeiul căreia pot iniţia acţiuni în contencios administrativ atunci când apreciază că a fost încălcat un interes public sau privat. În astfel de situaţii, motivul pentru care sunt atacate actele administrative ilegale este acela că ele încalcă anumite dispoziţii legale care ocrotesc un interes public.

Legiuitorul nu a considerat însă necesar să acorde alte drepturi speciale altor persoane.

S-a arătat că în speţă este vorba de acte administrative unilaterale cu caracter individual emise în regim de putere publică.

Recurentul a arătat că acţiunea prefectului în anularea unui act administrativ este admisibilă fără chemarea în judecată a beneficiarilor acelui act administrativ.

Recurentul a precizat că prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă s-a menţinut suspiciunea existenţei unui act administrativ nelegal care produce efecte juridice, fiind astfel încălcat şi perpetuat interesul legitim public.

Intimatul a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului fără să analizeze în nici un fel excepţia, ci făcând aprecieri cu privire la fondul cauzei, deşi acesta nu a fost analizat,cauza fiind soluţionată pe excepţie.

Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.3041 C.pr.civ. instanţa a reţinut următoarele:

Actele administrative atacate sunt acte administrative unilaterale cu caracter individual emise în regim de putere publică.

Potrivit art.2 lit.c din L nr.554/2004 prin act administrativ se înţelege” actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

Art.1 alin 8 din L nr.554/2004 acordă prefectului dreptul de a introduce acţiuni în contencios administrativ, în condiţiile legii,iar potrivit art.8 din lege se poate solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale.

După cum se observă nu există nicio condiţionare din partea legiuitorului în sensul citării în proces a persoanei vizate de actul administrativ atacat.

Ceea ce se urmăreşte este verificarea legalităţii actului emis de autoritatea publică,indiferent că acesta vizează un singur subiect sau mai multe.

Din definiţia art.2 a actului administrativ reiese că acesta poate fi individual, când efectele sale vizează o categorie limitată de persoane sau normativ,când vizează o infinitate de persoane.

Daca am merge pe logica primei instanţe ar însemna ca atunci când se solicită anularea unui act administrativ normativ să cităm toţi subiecţii posibili,ceea ce este de neimaginat.

Suntem în prezenţa unui act administrativ atacat în condiţiile legii, situaţie în care judecătorul verifică legalitatea actului acestuia prin raportare la textele de lege aplicabile.

În consecinţă, în baza art. 312 al.5 C.pr.civ., instanţa a admis recursul, a casat în tot hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe. În rejudecare prima instanţă va soluţiona cauza în cadrul procesual stabilit de reclamant, urmând să verifice legalitatea actelor administrative atacate.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   42   43   44   45   46   47   48   49   ...   52
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə