România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.79 Mb.
səhifə42/52
tarix16.04.2018
ölçüsü2.79 Mb.
1   ...   38   39   40   41   42   43   44   45   ...   52

Dec. 594/R/2 iunie 2009
Motiv de ordine publică: nelegala constituire a completului de judecată.

Cererile având ca obiect asigurarea unor dovezi ce urmează a fi valorificate în cadrul procedurii insolvenţei, intră în competenţa de soluţionare a judecătorului sindic desemnat în cadrul procedurii reglementate de Legea 85/2006 republicată.

Cererea de asigurare de dovezi, potrivit art.236 alin.1 teza finală Cod Procedură Civilă se va îndrepta, în timpul judecăţii, la instanţa care judecă pricina.
Prin încheierea din 6 martie 2009 a Tribunalului Comercial Mureş s-a admis cererea reclamantei S.C. B. S.R.L. Ernei, formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. J. S.R.L. Târgu Mureş, fiind încuviinţată administrarea probei constând în efectuarea unei expertize în construcţii având ca obiect un imobil ce a format obiectul contractului de execuţie de lucrări nr.10/2007, încheiat între părţi, date fiind neînţelegerile acestora cu privire la executarea acestui contract.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal pârâta S.C. J. S.R.L. Târgu Mureş, depunând însă motivele de recurs după expirarea termenului prevăzut de art.303 Cod procedură civilă, fiind invocată în această situaţie de către intimată constatarea nulităţii recursului ca nemotivat.

Motivele de recurs ale pârâtei vizau, în esenţă, împrejurarea că în cauză instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, astfel că instanţa trebuie să se pronunţe pe acest motiv de ordine publică invocat şi că într-un alt dosar, între aceleaşi părţi, cu un obiect similar, instanţa de control judiciar s-a pronunţat în sensul stabilirii competenţei în favoarea judecătorului sindic, dat fiind faptul că faţă de recurentă s-a deschis procedura insolvenţei.

Examinând hotărârea atacată prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu, potrivit art.304/1 Cod procedură civilă, curtea a constatat următoarele:

Intr-adevăr, dat fiind motivul de ordine publică invocat de recurentă şi anume faptul că instanţa ar fi fost nelegal alcătuită, curtea a constatat următoarele :

Este cert că faţă de societatea recurentă s-a deschis procedura insolvenţei, fiind constituit în acest sens dosarul nr.201/1371/2009 al Tribunalului Comercial Mureş. Pe de altă parte, potrivit art.236 alin.1 teza finală Cod procedură civilă, cererea de asigurare de dovezi se va îndrepta, în timpul judecăţii, la instanţa care judecă pricina; or, în prezenta cauză, sintagma „în timpul judecăţii” cuprinde şi situaţia de faţă, în care a fost desemnat judecătorul sindic în dosarul de insolvenţă privind-o pe recurentă.

Pe de altă parte, potrivit art.149 din Legea nr.85/2006, dispoziţiile legii privind procedura insolvenţei se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, ceea ce înseamnă că sunt aplicabile şi dispoziţiile art.17 Cod procedură civilă, potrivit cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.

Dată fiind natura cererii formulate în prezenta cauză şi anume asigurarea unor dovezi ce urmează a fi valorificate în cadrul procedurii insolvenţei, este de necontestat că soluţionarea acestei cereri va reveni în competenţa judecătorului sindic desemnat în cadrul procedurii deschise faţă de recurentă.

Pentru aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art.312 alin.1 şi 3 Cod procedură civilă, curtea a admis recursul promovat în prezenta cauză, urmând ca hotărârea atacată să fie casată integral, cu trimiterea dosarului, spre rejudecare, judecătorului sindic desemnat în dosarul nr.201/1371/2009.

Dec. 561/R/26 mai 2009
Suspendarea executării actului administrativ, în condiţiile prevăzute de art. 14 alin.1 din L 554/2004 republicată.

Dovedirea existenţei unui caz bine justificat şi necesităţii prevenirii unei pagube iminente. Cele două condiţii se cer a fi îndeplinite cumulativ.

Invocarea aspectelor legate de nelegalitatea actului administrativ contestat şi cuantumul sumei stabilite prin acesta fie el şi foarte ridicat, nu sunt argumente suficiente care să justifice măsura suspendării prin prisma celor două condiţii impuse de textul legal incident.
Prin sentinţa nr.177 din 17 martie 2009 a Tribunalului Mureş, Secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea reclamantei S.C. D. C. S. S.R.L. Târgu Mureş, formulată în contradictoriu cu D.G.F.P. Mureş, reţinându-se în considerentele hotărârii atacate că cererea de suspendare a executării actului administrativ fiscal al pârâtei (decizia de impunere nr.57/30.01.2009 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite prin raportul de inspecţie fiscală nr.66/30.01.2009) nu este justificată, întrucât condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ, în raport de art.14 alin.1 din Legea nr.554/2004, nu sunt îndeplinite.

Astfel, s-a apreciat că actul administrativ atacat este titlu executoriu op legis, nefiind necesară parcurgerea unei proceduri speciale pentru a se executa din oficiu, nefiind justificată în cauză existenţa vreunui exces de putere din partea autorităţii publice în executarea controlului de fond şi, de asemenea, nu s-a făcut dovada existenţei unei pagube iminente.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal reclamanta, criticând hotărârea atacată ca nelegală prin prisma dispoziţiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă, susţinând, în esenţă, că societatea desfăşoară activitate de construcţii, că derulează raporturi comerciale cu alţi parteneri şi că o executare silită asupra fondurilor băneşti ale societăţii ar avea consecinţe severe (introducerea în evidenţele Centralei incidentelor de plăţi, neplata la timp a ratelor scadente), existenţa cazului bine justificat fiind dovedită prin împrejurarea că există serioase îndoieli cu privire la legalitatea sau oportunitatea actelor administrative atacate.

Prin întâmpinare, pârâta D.G.F.P. Mureş a solicitat respingerea recursului promovat în cauză, susţinând, în esenţă, că reclamanta nu se află într-o situaţie care să justifice admiterea cererii de suspendare, dat fiind caracterul de excepţie al acestei măsuri, de altfel, în cauză nefiind îndeplinite, cumulativ, cele două condiţii cerute de art.14 alin.1 din Legea nr.554/2004.

Analizând hotărârea atacată prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu, potrivit art.304/1 Cod procedură civilă, curtea a constatat următoarele :

Chestiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză se reduce la existenţa sau inexistenţa condiţiilor cerute de textul legal al art.14 alin.1 din Legea nr.554/2004, a căror îndeplinire trebuie realizată cumulativ.

Astfel, în ceea ce priveşte cazul bine justificat, curtea a constatat că actul a cărui executare se cere a fi suspendată este atacat cu contestaţie, fiind invocate aspecte de nelegalitate a acestei decizii, inclusiv excepţia de nulitate. Aceste aspecte sunt, în opinia curţii, argumente ce conduc la existenţa unei îndoieli evidente asupra prezumţiei de legalitate a actului atacat, care constituie unul din fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative. Pe de altă parte, această îndoială este consecinţa examinării sumare a aparenţei dreptului, dat fiind faptul că în prezenta procedură nu poate fi rejudecat fondul cauzei.

In ceea ce priveşte iminenţa producerii unei pagube, chiar dacă suma ce reprezintă obligaţiile băneşti stabilite în sarcina reclamantei este într-un cuantum ridicat, această împrejurare nu este de natură să reprezinte o pagubă, ci iminenţa producerii acestei pagube este reprezentată de perturbarea bunului mers al activităţii societăţii reclamante, care are în derulare cu alţi parteneri contracte comerciale.

Pentru aceste considerente, curtea a apreciat că recursul promovat în prezenta cauză este întemeiat şi potrivit art.312 alin.1 şi 3 Cod procedură civilă, l-a admis, cu consecinţa modificării hotărârii atacate şi, cu ocazia rejudecării, să admită cererea formulată pentru suspendarea executării deciziei de impunere nr.57/30.01.2009 şi a actului subsecvent - raportul de inspecţie fiscală nr.66/30.01.2009.

Dec. 595/R/2 iunie 2009
Cod procedură civilă, art. 274, alin. 1

Acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de partea pârâtă în cursul procesului intentat de reclamanta căreia i s-a respins acţiunea este justificată de împrejurarea că partea care a promovat acţiunea se află în culpă procesuală, fiind astfel datoare să plătească cheltuielile de judecată dovedite de partea împotriva căreia s-a îndreptat.
Prin sentinţa nr.392 din 30 ianuarie 2009 a Tribunalului Comercial Mureş s-a respins acţiunea reclamantei Societatea Agricolă A.Reghin, formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. C. D. S.R.L. Reghin, având ca obiect rezilierea contractului de închiriere nr.10/26.10.2001, fără cheltuieli de judecată, cererile de acordare a acestora fiind respinse.

Prin încheierea din 18 martie 2009 s-a îndreptat din oficiu eroarea materială strecurată în cuprinsul hotărârii atacate, aceasta vizând considerentele ce au stat la baza soluţiei împărtăşite de instanţa de fond.

In considerentele hotărârii atacate s-a arătat că contractul de locaţiune şi-a încetat efectele ca urmare a împlinirii termenului contractual convenit încă de la 1.11.2006 şi că este lipsită de interes pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să producă aceleiaşi efecte juridice asupra contractului litigios, chiar dacă este întemeiată pe culpa contractuală.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Societatea Agricolă A. Reghin, însă ulterior a declarat că înţelege să renunţe la recurs, dat fiind faptul că a luat cunoştinţă de conţinutul încheierii de îndreptare a erorii materiale a încheierii atacate, astfel că, potrivit art.246 Cod procedură civilă, instanţa urmează a lua act de această manifestare de voinţă.

A declarat de asemenea recurs şi pârâta S.C. C. D. S.R.L., criticând hotărârea atacată ca nelegală sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată prilejuite acestei părţi cu ocazia soluţionării în fond a acţiunii celeilalte părţi, fiind realizat astfel motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Examinând acest recurs prin prisma considerentelor invocate precum şi potrivit art.304/1 Cod procedură civilă, curtea a constatat următoarele :

Este cert că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a legii, respectiv nu a acordat cheltuieli de judecată recurentei pârâte, deşi acţiunea introductivă a fost respinsă, ceea ce conduce la concluzia că partea ce a promovat acţiunea introductivă se află în culpă procesuală, fiind ţinută să plătească cheltuielile de judecată solicitate de cealaltă parte, întrucât a pierdut procesul. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât aceste cheltuieli de judecată au fost dovedite până la data pronunţării hotărârii instanţei de fond.

In consecinţă, curtea a constatat că în cauză este realizat motivul de nelegalitate a hotărârii atacate, prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, şi a admis recursul promovat în cauză, a modificat în parte sentinţa instanţei de fond în sensul că a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea recurentei pârâte, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii.

Curtea a respins însă cererea recurentei pârâte pentru acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursurilor, întrucât în această fază procesuală prestaţia apărătorului ales al recurentei pârâte s-a rezumat strict la motivul de nelegalitate a hotărârii atacate referitor la neacordarea cheltuielilor de judecată în primă instanţă, nefiind formulate apărări pe fondul cauzei şi, cu atât mai puţin, nu au fost invocate excepţii de procedură sau de fond.

Dec. 562/R/26 mai 2009
Renunţarea la judecată, art. 246 Cod Procedură Civilă.

Posibilitatea renunţării la judecarea recursului faţă de prevederile textului art. 246 Cod Procedură Civilă.

Aplicarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, permite a se lua act de renunţare inclusiv la judecarea căii de atac a recursului.

Opinia separată este aceea că, din interpretarea sistematică a alin.2 şi 4 din textul art. 246 Cod Procedură Civilă, rezultă că renunţarea la judecată nu este posibilă după pronunţarea unei hotărâri pe fondul cauzei . Renunţarea la judecarea recursului valorează o achiesare la hotărârea atacată şi singura posibilitate, din punct de vedere procedural, ar fi retragerea recursului.

Prin sentinţa nr.213 din 27 martie 2009 pronunţată în dosarul nr.682/102/2009, Tribunalul Mureş a admis cererea formulată de reclamanţii M. G. J. şi alţii, privind suspendarea executării hotărârii nr.97 din 03.03.2009 emisă de pârâtul Consiliul local al municipiului Tg-Mureş.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, în cauză, reclamanţii au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de art.14 din Legea nr.554/2004, respectiv a unui caz justificat care să impună suspendarea actului administrativ atacat şi a pagubei iminente care li s-ar cauza prin executarea actului atacat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Consiliul local Tg-Mureş prin Primarul municipiului Tg-Mureş şi a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi respingerea cererii de suspendare.

La termenul de judecată din 26 mai 2009, recurentul a depus la dosar prin reprezentant, adresa de la fila 34, prin care a declarat că renunţă la recurs.

În consecinţă, în baza art.316 rap. la art.298 şi la art.246 C.pr.civ., instanţa a luat act de renunţarea la judecarea recursului.

Opinie separată.

Potrivit art. 246 Cod procedură civilă, renunţarea la judecată, este posibilă numai în condiţiile şi cazurile expres şi limitativ prevăzute de textul legal, sau mai exact, din interpretarea sistematică a alin. 2 şi 4, renunţarea la judecată nu este posibilă după pronunţarea unei hotărâri pe fondul cauzei.

Potrivit principiului disponibilităţii procesuale, însă, nimic nu împiedică pârâtul să solicite instanţei să ia act de faptul că înţelege să renunţe la judecarea recursului, ceea ce, însă, valorează o achiesare la hotărârea atacată, ulterior pronunţării acesteia. În cazul de faţă, întrucât pârâtul a atacat hotărârea primei instanţe, singura posibilitate a acestuia, ca urmare a manifestării de voinţă exprimate, este retragerea recursului, motive pentru care curtea a procedat în consecinţă.
Dec. 577/R/26 mai 2009
Drepturi salariale acordate prin prevederile art. 31 alin.1, lit. „c” şi „d” din Legea 188/1999 republicată, dar necuantificate.

Modul în care au fost reglementate cele două drepturi salariale – suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, prin lipsa oricărui element concret de cuantificare, face imposibilă calcularea lor, pentru a putea fi considerate ca părţi componente ale salariului funcţionarului public.

Opinia separată pledează pentru invocarea din oficiu a excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31, alin.1 lit. „c” şi „d” din Legea nr. 188/1999 republicată, raportat la dispoziţiile art. 41 paragraf 1, art.44 paragraf 2, art. 46 paragraf 1 şi art. 53 din Constituţie.
Prin sentinţa nr.262 din 12 februarie 2009 a Tribunalului Harghita s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi a inadmisibilităţii cererii şi, de asemenea, s-a respins acţiunea reclamanţilor P.T. ş.a., în considerentele hotărârii atacate fiind reţinute următoarele :

Excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului M.J, invocată de această parte, a fost respinsă, întrucât reclamanţii sunt funcţionari publici într-o instituţie subordonată M. J., care este ordonator principal de credite. De asemenea, s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, întrucât s-a constatat că reclamanţii s-au adresat cu cerere Curţii de Apel Târgu Mureş, fără a primi însă vreun răspuns, ceea ce a deschis acestora calea acţiunii în justiţie.

In considerentele hotărârii atacate s-a reţinut că reclamanţii sunt funcţionari publici, salarizarea acestora fiind reglementată de art.31 din Legea nr.188/1999, republicată, însă în ceea ce priveşte suplimentul postului şi suplimentul treptei, cuantumul acestor sporuri nu a fost prevăzut de lege.

Fără a nega dreptul reclamanţilor la plata acestor suplimente, instanţa a apreciat că nu este în măsură să determine întinderea acestor drepturi, deoarece s-ar substitui celorlalte puteri legislative, ceea ce ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat prevăzut de art.1 alin.4 din Constituţie.

S-a mai arătat că beneficiul unor drepturi salariale suplimentare nu constituie un drept constituţional fundamental, iar prevederile art.53 din Constituţie nu sunt incidente în privinţa reglementării acestora, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, criticând hotărârea atacată ca nelegală prin prisma dispoziţiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă, susţinând, în esenţă, că, deşi sporurile solicitate au fost suspendate în perioada 2004 – 2006, această suspendare nu echivalează cu stingerea dreptului şi că, de asemenea, acestea sunt elemente componente ale salariului funcţionarilor publici neputând fi restrânse sau îngrădite pe motivul existenţei unor prevederi bugetare ori a lipsei de fonduri.

Referitor la lipsa cuantificării acestora, s-a arătat că aceasta este datorată culpei Statului Român, care a lipsit de conţinut aceste drepturi, instanţa fiind chemată să stabilească întinderea concretă a acestor drepturi, potrivit art.3 Cod civil.

Examinând hotărârea atacată prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu, potrivit art.3041 Cod procedură civilă, curtea a constatat următoarele :

Nu se contestă faptul că reclamanţii au calitatea de funcţionari publici şi că în ceea ce priveşte salarizarea lor, li se aplică prevederile Legii nr. 188/1999 republicată şi dispoziţii cuprinse în acte normative speciale. De asemenea, este adevărat că art. 31 alin. 1 lit. „ c şi d” din Legea nr. 188/1999 prevede suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, dar, acordarea lor nu este posibilă din cauză că acestea nu sunt cuantificate fiind astfel imposibilă calcularea lor pentru a putea fi considerate ca părţi componente ale salariului funcţionarilor publici. Cuantificarea lor prin dispoziţii date în aplicarea legii, este atributul puterii legiuitoare, iar în situaţia dată, aceea a existenţei unui drept virtual, dacă s-ar dispune acordarea acestora într-un cuantum stabilit de instanţă după diverse criterii, s-ar nesocoti dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/2008. De asemenea, în condiţiile date nu poate fi obligat nici angajatorul la plata unor sume de bani care este practic imposibil de calculat şi în plus, a dispune prin hotărâre acordarea pur şi simplu a unor drepturi virtuale, necuantificate prin lege, ar însemna să se pronunţe o hotărâre ce nu poate fi efectiv executată, din motive ce nu pot fi imputate instanţei şi nici măcar angajatorul. Aceste aspecte au fost avute în vedere şi la adoptarea unei soluţii de principiu de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ştiut fiind că reglarea divergenţelor de jurisprudenţă este apanajul jurisdicţiei supreme.

În contextul celor arătate, solicitarea reclamanţilor, de a li se plăti retroactiv şi pentru viitor drepturi salariale reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în calitatea lor de funcţionari publici, este neîntemeiată, astfel că, văzând şi prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa a respins recursul reclamanţilor, urmând a păstra ca legală şi temeinică hotărârea atacată, întrucât nu au fost identificate motive care să atragă reformarea acesteia, ca urmare a examinării şi din oficiu.




Dec. 1143/R/19 noiembrie 2009
Legea 217/2008. Competenţele Curţii de Conturi. Investirea instanţelor judecătoreşti după modificarea Legii nr. 94/1992. Aspecte legate de aplicabilitatea OUG 117/2003.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 217/2008(27.10.2008), Curtea de Conturi nu mai are atribuţii de investire a instanţelor judecătoreşti prin încheierea pronunţată de completele de judecată, conform art. 4 din OUG 117/2003.

Prevederile art. 31 din Legea nr. 94/1992 au fost modificate prin L 217/2008. În cuprinsul Legii nr. 94/1992 republicată în M.O din 29 aprilie 2009, în temeiul art. IV din Legea nr. 217/2008, textul art. 33 este modificat şi nu se mai regăseşte vreo prevedere care să-i confere instanţei competenţa de a soluţiona o sesizare a Curţii de Conturi în sensul angajării răspunderii.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 217/2008 nu se mai pot aplica prevederile art. 117/2003 privind investirea instanţelor judecătoreşti competente potrivit art. 2 alin. 1 prin actul de sesizare prin încheiere completelor din cadrul Curţii de Conturi.

Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că OUG 117/2003 a avut o aplicare limitată iar obiectivul său de reglementare a fost realizat prin preluarea activităţii jurisdicţionale şi a personalului instanţelor Curţii de Conturi de către instanţele de judecată. A se vedea dec. Curţii Constituţionale nr. 446/2005; 429/2007.
Prin sentinţa nr. 94 din 16 februarie 2009, Tribunalul Mureş , Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a admis sesizarea formulată de Curtea de Conturi a României în contradictoriu cu intimaţii S. T. şi Z. M., a stabilit în sarcina acestora obligaţia de plată a sumei de 7568 lei reprezentând plata CAS aferente drepturilor plătite salariaţilor în baza contractului colectiv de muncă cuvenită bugetului Fondului Unic pentru asigurări sociale de sănătate şi a respins sesizarea de obligare privind suma de 55.344 lei reprezentând impozit pe venit aferent drepturilor plătite salariaţilor în baza contractului colectiv de muncă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că a fost sesizată prin Încheierea nr. 33 din 5 decembrie 2008 a Direcţiei de Control Financiar Ulterior a Curţii de Conturi a României, iar răspunderea s-a cerut a fi stabilită în sarcina primarului comunei Albeşti S. T. şi referentul Z. M. – responsabil cu activitatea financiar contabilă, în urma controlului efectuat la această instituţie, în urma căruia s-a întocmit la 31 octombrie 2008 un raport de control intermediar.

Instanţa a apreciat că nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit, tichetele de masă şi drepturile de hrană acordate de angajator angajaţilor, prin prisma prevederilor art. 55 din Legea nr. 571/2003, dar, în ceea ce priveşte stabilirea, reţinerea şi plata contribuţiei datorate către Fondul Naţional Unic pentru asigurări sociale de sănătate, s-a considerat că au fost încălcate prevederile art. 275 alin. 2 lit. a coroborat cu art. 215 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 precum şi art. 68, 69 şi 72 din Legea nr. 571/2003.

Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu recurs de către reclamanta Curtea de Conturi a României dar şi de către pârâţii S. T. şi Z. M.

Recurenta Curtea de Conturi a României a solicitat stabilirea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâţilor şi recuperarea prejudiciului constatat, în esenţă arătând că s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 41 alin. 1 lit. „b” şi art. 55 alin. 1 din Legea nr. 571/2003, modificată, pct. 68 lit. „o”, 69, 71 şi 72 din HG nr. 44/2004, deoarece sunt considerate venituri din salariu toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor sau de forma sub care ele se acordă.

Pârâţii recurenţi S. T. şi Z. M. au cerut respingerea sesizării reclamantei şi sub aspectul obligării la plată a sumei ce reprezintă plata CAS aferentă drepturilor plătite salariaţilor în baza contractului colectiv de muncă, deoarece drepturile respective nu sunt incluse în venituri salariale, nu sunt impozabile şi nu se datorează CAS.

Atât reclamanta cât şi pârâţii, în calitatea lor de recurenţi-intimaţi au formulat întâmpinări, susţinând detaliat punctele de vedere exprimate în motivarea căii de atac.

Analizând hotărârea atacată, instanţa constată că este fondat doar recursul pârâţilor, care solicită respingerea în întregime a sesizării privind angajarea răspunderii lor, dar pe alte considerente decât cele legate de analiza fondului cauzei deduse judecăţii. Sesizarea trebuia respinsă ca inadmisibilă, din următoarele considerente:

Prin Încheierea nr. 33 din 5 decembrie 2008, Camera de Conturi Mureş, DCFU, examinând raportul de control întocmit ca urmare a verificării contului de execuţie şi a bilanţului contabil încheiat pe anul 2007 de Consiliul local al comunei Albeşti şi a celorlalte documente cuprinse în dosarul de control, a constatat că există unele prejudicii, nereguli şi abateri cu caracter financiar, astfel că a dispus sesizarea tribunalului Mureş în vederea stabilirii răspunderii juridice în sarcina persoanelor făcute răspunzătoare pentru prejudiciile constatate, în baza art. 31 alin. 2 din Legea nr. 94/1992 republicată.

Prevederile art. 31 din Legea nr. 94/1992 au fost modificate prin Legea nr. 217/2008 publicată în Monitorul Oficial din 24 octombrie 2008, în sensul că, activitatea de valorificare a rapoartelor de audit se face potrivit regulamentului aprobat conform prevederile art. 12 alin. 2 şi că, în situaţiile în care se constată abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică entităţii publice auditate această stare de fapt, iar stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devine obligaţia conducerii entităţii auditate. Mai mult decât atât, s-a introdus art. 1281 care stipulează că nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii şi a neurmăririi de conducerea entităţii a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, constituie infracţiune, iar potrivit art. 129, abaterile prevăzute la art. 127 şi 128 se constată de auditorii publici externi ai Curţii de Conturi, ţinându-se cont şi de faptul că au fost abrogate prevederile Cap. IV cuprinzând art. 40 – 88. Este adevărat că potrivit OUG nr. 117/2003 activitatea jurisdicţională şi personalul instanţelor Curţii de Conturi se preiau de către instanţele judecătoreşti, dar, în cuprinsul Legii nr. 94/1992 republicată în Monitorul Oficial din 29 aprilie 2009, în temeiul art. IV din Legea nr. 217/2008 de modificare şi completare a Legii nr. 94/1992, textul art. 33 este modificat, aşa cum anterior s-a menţionat şi nu se mai regăseşte vreo prevedere care să-i confere instanţei competenţa de a soluţiona o sesizare a Curţii de Conturi în sensul angajării răspunderii, situaţie care a devenit oricum incompatibilă cu prevederile art. 33 din legea republicată.

Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţilor de Conturi precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi cuprinde la Secţiunea a 4-a dispoziţii de valorificare a constatărilor înscrise în actele de control, modul de analiză şi soluţionare a contestaţiilor la decizia emisă în baza pct. 87 din Regulament. Relevant este că instanţa de contencios administrativ poate fi sesizată împotriva hotărârilor înscrise în încheierile emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor, de către entitatea verificată, în condiţiile pct. 106-108 din Regulament.

Este adevărat că Regulamentul a fost publicat în Monitorul Oficial din 10 februarie 2009, anterior datei la care s-a întocmit Încheierea nr. 33 din 5 decembrie 2008, dar, şi la acea dată succesiunea cronologică a actelor normative de modificare a Legii nr. 94/1992, duce la concluzia inadmisibilităţii unei acţiuni în contencios administrativ având ca obiect sesizarea Camerei de Conturi în vederea stabilirii răspunderii juridice în sarcina persoanelor răspunzătoare pentru prejudiciile constatate în Raportul de control întocmit la 31 octombrie 2008, ulterior intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 217/2008 şi anume 24 octombrie 2008. Prin urmare, Legea nr. 217/2008 a modificat textul art. 31 şi 34, a abrogat textul art. 33, a abrogat textele art. 37-39 şi 40-48 precum şi art. 130-135 din Legea nr. 94/1992. La data intrării în vigoare a Legii nr. 217/2008 nu se mai pot aplica prevederile OUG nr. 117/2003 privind investirea instanţelor judecătoreşti competente potrivit art. 2 alin. 1 prin actul de sesizare prin încheierea completelor din cadrul Curţii de Conturi, deoarece acest text este incompatibil cu prevederile Legii nr. 217/2008. Este adevărat că prin intrarea în vigoare a prevederilor OUG nr. 117/2003 litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti ordinare, în art. 1 prevăzându-se că până la constituirea instanţelor judecătoreşti specializate, dar fiind supusă unui control de constituţionalitate, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate, combătând prin decizia nr. 446 din 15 septembrie 2005, aşa cum rezultă din considerente că, OUG nr. 117/2003 a avut o aplicare limitată şi că, la data pronunţării prezentei decizii, aceasta (OUG nr. 117/2003) şi-a încetat aplicabilitatea, ca urmare a realizării obiectului său de reglementare privind preluarea activităţii jurisdicţionale şi a personalului instanţelor Curţii de Conturi de către instanţele de judecată. Mai mult decât atât, se menţionează în considerentele acestei decizii că ordonanţa criticată a ieşit din vigoare ulterior sesizării Curţii Constituţionale prin Încheierea din 28 aprilie 2005. Relevant este şi că, prin Decizia nr. 429 din 10 mai 2007, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a OUG nr. 117/2003, făcând trimitere la Decizia nr. 446 din 15 septembrie 2005 în care s-a constatat că OUG nr. 117/2003 a avut o aplicare limitată, la data pronunţării acelei decizii ordonanţa şi-a încetat aplicabilitatea, ca urmare a realizării obiectului său de reglementare.

Faţă de considerentele arătate, a fost respins recursul Curţii de Conturi a României şi admis recursul pârâţilor, hotărârea a fost modificată în sensul că s-a respins şi cererea privind suma de 7.568 lei.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   38   39   40   41   42   43   44   45   ...   52
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə